Idealul de viață al pictorului P. Gaugain (DECULESCU 1969)

<
(...)
Să luăm, de exemplu, cazul unui  bărbat de 40 de ani, căsătorit, cu copii, ajuns la o situație socială bună, care se bucură de întreaga stimă a celor din jur. Deodată, își părăsește familia, situația, sfidează conveniențele sociale și se apucă cu frenezie de pictură. Flămînd, hărțuit. de datorii, părăsit de prieteni, uită de toate în izbucnirea năvalnică a acestei necesități imperioase, căreia i-a sacrificat totul. Devine robul dorinței de a pe pînză idealul lui de viață, de a imortaliza viziunea lui despre lume, în linii pure, simple și naive, ca și sufletul lui de copil. O poveste?... Desigur, dar o poveste adevărată, povestea marelui meșter al penelului, care, timp de 4 decenii, nu a știut că va rămîne în amintirea posterității: povestea pictorului Paul Gaugain!
(..)
>

Sursa
Adriana Deculescu, Viața și dragostea, ed. Medicală, București, 1969, pp. 85-86.

Notã
* Paul Gaugain (1848 Paris - 1903 Polinezia franceză) = Pictor impresionst. (wikipedia.ro)

Mijloace de expresie în istoria Italiei (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- (...) Dar se pricepea la arta franceză. I-ar fi plăcut expoziția care urmează să aibă loc.
- Nu va fi nimic în ea care să egaleze Nașterea lui Venus*, spuse Adrian.
Dinny îi aruncă o privire mulțumită.
- E un tablou divin.
Sir Lawrence înălță o sprînceană.
- Adeseori m-am gîndit să aprofundez întrebarea: De ce încetează o națiune să fie poetică? Uită-te la vechii italieni și la cei de azi.
- Poezia nu e o chestiune de efervescență, unchiule? Nu înseamnă tinerețe, sau cel puțin entuziasm?
- Italienii n-au fost niciodată tineri, iar entuziaști sînt și acum. Ai fi putut să-i vezi, cînd am fost în Italia, anul trecut în mai, ce s-a mai agitat în legătură cu pașapoartele noastre.
- Emoționant! încuviință Lady Mont.
- E o chestiune de mijloace de expresie, interveni Adrian. În secolul al paisprezecelea italienii se exprimau prin pumnale și veninuri, în secolele al cincisprezecelea și al șaisprezecelea prin otravă, sculptură și pictură, în al șaptesprezecelea, prin muzică, în al optsprezecelea prin revoluții, iar în al douăzecelea poezia lor se exprimă prin radio și regulamente**.
- Ah, mă tot obosea să tot văd regulamente pe care nu le puteam citi, murmură Lady Mont.
- Erai fericită, draga mea, eu le puteam citi.
- Italienii au totuși un lucru bun, continuă Adrian, secol de secol dau naștere la cîțiva oameni cu adevărat mari, într-un fel su altul. Să se datoreze climatului, sîngelui sau decorului, Lawrence?
Sir Lawrence ridică din umeri.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 162.

NOTE M. T.
* Nașterea lui Venus este un tablou pictat de florentinul Sandro Botticelli în 1485, în epoca Renașterii. (http://istoria-artei.blogspot.ro/2013/02/nasterea-lui-venus-sandro-botticelli.html)
** În 1922 s-a instaurat în Italia regimul fascist condus de dictatorul Benito Mussolini. (http://www.italia.hartaeuropa.com/page_informatii_turistice_istoria_italiei.html)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Pasiunile şi hobby-urile Reginei Maria

„Historia” București

Sărbătoarea Liceului „Nicolae Dumitrescu“ din Cumpăna

Cuget Liber 6 decembrie 2013

Eveniment cultural de excepţie la MINAC

Cuget Liber 20 iulie 2013

Frumusețea în literatură, pictură și arhitectură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale, scris la persoana întâi. Personajul principal, tot un scriitor, comentează în capitolul XI scrierile colegului său mai vârstnic Edward Driffield, abordând și tema frumuseții.

<Acum treizeci de ani, Dumnezeu era foarte en vogue în cercurile literare; era de bon ton să fii credincios și ziariștii îl foloseau pentru a-și împodobio exprimare sau pentru a-și echilibra o frază; dar apoi Dumnezeu a ieșit din modă (lucru ciudat, o data cu cricketul și cu berea) și i-a luat locul Zeul Pan*. În cel puțin o sută de romane, copita despicată a acestui a lăsat și-a lăsat urma în brazdă; poeții îi vedeau umbra furișîndu-se pe izlazurile și prin parcurile Londrei  în lumina amurgului, iar literatele din comitatul** Surrey, nimfe ale epocii industriale, îți jertfeau virginitatea îmbrățișîrii sale sălbatice, ca într-un adevărat mister. Din punct de vedere spiritual, ele se simțeau total schimbate. Dar apoi s-a demodat și Pan și i-a luat locul Frumusețea. Oamenii o găsesc într-o locuțiune sau o expresie, sau într-un calcan, într-un cîine, într-o zi, într-un tablou, într-o acțiune, într-o rochie. Cohorte întregi de femei tinere, fiecare din ele autoare a unui roman atât de promițător și de abil scris, ciripesc despre ea pe toate tonurile -  de la cel aluziv pînă la cel insidios, de la pasionat pînă la fermecător; iar tinerii, mai ales cei descinși de curînd de la Oxford***, dar purtînd ca trenă norii de glorie ai acestei universități, care ne explică în revistele săptămînale ce ar trebui să gîndim noi despre artă, viață și univers, azvîrl cuvîntul cu o neglijență rafinată pe tot cuprinsul paginilor lor dense, nearisite. Dar e ros și tocit, jalnic de tocit. Dumnezeule, la cîte cazne l-au mai supus!  Idealul are multe nume și frumsețea este doar unul dintre ele. Mă tot întreb dacă această zarvă reprezintă altceva decît strigătul de disperare al celor care nu se pot adapta lumii noastre eroice a mașinilor și mă întreb dacă pasiunea lor pentru frumusețe (micuța Nell (1) a acestei epoci sfielnice) e altceva decît sentimentalism pur și simplu. Se prea poate ca o altă generație, acomodîndu-se mai bine stress-ului vieții, își va căuta inspirație nu în fuga de realitate, ci în acceptarea entuziastă și zeloasă a ei.

Nu știu dacă și alții sînt la fel ca mine, însă eu unul îmi dau seama că nu sînt în stare să contemplu prea multă vreme frumsuețea. După mine, nici un poet n-a făcut o afirmație mai falsă decît aceea a lui Keats*** în primul vers al poemului Endymion (2). De îndată ce ”lucrul frumos” mi-a oferit vraja senzației sale, mintea mea pleacă la plimbare; mă uit destul de neîncrezător la oamenii care-mi spun că pot privi ceasuri întregi cu deliciu un peisaj sau o picture. Frumusețea e extatică – e un lucru la fel de firesc ca și foamea. De fapt, nu e nimic de spus în privința ei. Seamănă cu mireasma unui trandafir: o miroși și atît; iată de ce critica de artă – afară doar de cazul cînd nu se preocupă de frumusețe și deci de artă – este plictisitoare.

Tot ce-ți poate spune critical despre compoziția lui Tițian****, Așezarea în mormînt – dintre toate picturile din lume poate cea care oferă frumusețea cea mai pură – este doar să te duci și s-o vezi. Orice altceva îți mai spune e istorie, biografie ș.a.m.d. Dar oamenii adaugă frumuseții și alte calități – sublimul, interesul omenesc, tandrețea dragostea – întrucât ei nu se mulțumesc multă vreme numai cu frumusețea. Frumusețea este perfecta și (ce să facem, asta e firea omului!) perfecțiunea nu ne reține decît scurt timp atenția. Matematicianul care după ce a văzut spectacolul cu Fedra lui Racine***** a întrebat: Qu’est-ce que ça prouve? (1) nu este chiar atât de cretin cum se crede de obicei. Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum****** e mai frumos ca o halbă de bere rece, decît aducând argumente care nu au nimic de a face cu frumusețea. Frumusețea este o fundătură. Este un pisc de munte care, o data ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. Tocmai de aceea pînă la urmă vom găsi mai multe lucruri care să ne subjuge la El Greco******* decît la Tițian, precum și în scrierile nedesăvârșite ale lui Shakespeare decît în perfecțiunea întru totul rotunjită a lui Racine. S-a scris prea mult despre frumusețe, Frumusețea este ceea ce satisface instinctual estetic. Dar cine dorește să fie satisfăcut? Numai tipul mediocre socoate că dacă s-a îndestulat e ca și cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în față: frumosul e nițel plictisitor.

NOTE W.S.M.

(1) Eroina cu o viață și o moarte înduioșătoare din romanul lui Charles Dickens Vechiul magazine de antichități (1864)

(2) ”Ce e frumos ți-aduce veșnic bucurie”

(1) Și ce dovedește asta?>

NOTE M.T.

*Pan – zeu din mitologia greacă antică, jumătate om și jumătate țap, care trăia în pădure și era protectorul păstorilor, fiind considerat inventatorul naiului

**comitat – unitate administrativ-teritorială engleză condusă de un lord locotenent al Coroanei, care a fost instituită în secolul XII și a fost supusă unui proces de reforme începând din 1972

***Universitatea Oxford – instituția de învățământ a început să se dezvolte în secolul XII, după transferul unor profesori de la Universitatea din Paris la forma de învățământ locală deja existentă

****John Keats (1795 Londra - 1821Roma) – unul din cei importanți reprezentanți ai curentului literar romantic în Anglia: Endymion (1817)

****Tiziano Vecellio (1488/1490 – 1576 Veneția) – pictor renascentist italian,  reprezentant al școlii venețiene

*****Jean Racine (1639 – 1699 Paris) – actor, dramaturg și academician francez, înnobilat de regele Ludovic XIV: Fedra (1677)

******Paestum / Poseidonia – fostă colonie greacă antică pe teritoriul actualului oraș Capaccio de pe țărmul sudic  al Italiei, ale cărei ruine sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO: temple în stil doric dedicate lui Poseidon/Neptun, Hera și Ceres

*******El Greco / Grecul (1541 Creta – 1614 Spania) – Domenikos Teotokopoulos: pictor manierist cunoscut pentru tablourile cu subiecte religioase și portrete, care s-a format în Italia după 1568 și s-a remarcat în Spania după 1577

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 108-110

Descoperirea care schimba tot ce stiai despre Apocalipsa. Cand se termina calendarul lumii

”ȘTIRILE PROTV”, București, 11 mai 2012

Muzeul de Artă Tulcea

Str. Grigore Antipa 2, Tulcea 8800, județ Tulcea
0240-5134330

Colecțiile sunt adăpostite într-o construcție neobarocă din secolul XIX, care a fost sediul Casei Pașalelor (până în 1878), apoi al prefecturii și al Palatului Poștelor.
Inaugurat în 1972, restituie o remarcabilă prezentare asupra viziunii artiștilor români față de Dobrogea. Colecțiile de artă modernă și contemporană sunt constituite din peste 900 lucrări de pictură, 230 grafică, 275 sculptură și 500 artă decorativă. Ele includ un mare  număr de stampe, plăci de gravură, ceramică, mobilier, tapiserii, artă religioasă. Sunt prezenți cu capodopere mari artiști ca Theodor Pallady, (...).

„Festivalul de Haiku din America de Nord” („TOMIS” 2001)

 Ion Codrescu, Festivalul de Haiku din America de Nord (28 iunie - 1 iulie 2001, Boston, SUA), „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

Organizat de Societatea de Haiku din America, sponsorizat de Consulatul Japoniei din Boston, Fundația Japoneză din New York și Departamentul de Cultură din Massachusetts, Festivalul de poezie haiku s-a desfășurat în sălile Conservatorului de Muzică, la Muzeul de Arte Frumoase, la Galeriile de Artă Kaji Aso și în parcuri și rezervații naturale din împrejurimile marelui oraș de pe țărmurile Oceanului Atlantic.

Tema festivalului a fost Haiku-ul în relație cu alte specii literare și cu alte arte. Aproape două sute de participanți au asistat la o diversitate de activități: conferințe, simpozioane, dezbateri, recitaluri, expoziții de pictură inspirată din poemul haiku, workshop-uri de caligrafie, haiga, renku și haibun, spectacole de muzică, teatru și balet, proiecții de filme și diapozitive, lansări de carte, expoziții de publicații de haiku, plimbări în mijlocul naturii pentru a compune poeme, ceremonii de ceai și recepții.

În prima zi, poetul Raffael de Gruttola, coordonatorul de program - a „tăiat panglica” pentru a deschide festivalul, a ținut o scurtă alocuțiune și a vernisat Expoziția internațională de haiga (pictura cate ilustrează un haiku). Ca oaspete al acestui festival, trebuia să susțin o comunicare în care să sintetizez experiența mea de haiku-haiga. Alesesem tema Relația text-imagine în creația de haiga. În speech-ul meu le-am vorbit despre poezia românească, despre tema naturii în folclorul românesc și în creația cultă, accentuând ideea că poemul haiku a găsit în România un teren fertil și o sensibilitate favorabilă pentru a se propaga. Am relevat ideea că în 1938, când în Occident încă nu se vorbea de tanka și haiku, în România, Al. Stamatiad publica o culegere de poeme în stil nipon - Peisagii sentimentale (Editura Adevărul, București), care, ulterior, avea să fie premiată de Academia Română. După expoziție, a urmat o sesiune de comunicări cu tema Puterea de vindecare a poeziei haiku. Programul zilei a fost încheiat cu un spectacol de interferențe artistice dintre muzică, balet și haiku.

A doua zi, William J. Higginson, cunoscutul specialist american în haiku, a deschis programul cu o comunicare pe tema Semnificațiile cuvântului sezonal în haiku. Apoi, Profesorul Haruo Shirane de la Universitatea Columbia - reputat specialist în literatura japoneză - a susținut o conferință cu tema Arta în viața poeților japonezi din perioada Edo. Ziua s-a desfășurat pe următoarele coordonate și teme: poezia americană și poemul haiku, pictura haiga, proza poetică în spirit haiku (habun), poemul renku (poemul-în-lanț), poemul haiku și miniaturile muzicale.

Ziua a treia a debutat cu o conferință prezentată de profesorul universitar Hirosaki Sato- celebru traducător al poeziei japoneze în limba engleză, premiat de prestigioase instituții culturale pentru volumele publicate în SUA și Japonia. Hirosaki sato a făcut o fină analiză a caracteristicilor și diferențelor dintre haiku-ul japonez și cel de limbă engleză. Alte activități s-au axat pe următoarele teme: arta vizuală a haiku-ului, influențe din literatura occidentală în haiku, problema originalității în haiku, fraza muzicală de jazz și poemul haiku, transformările care au loc în tanka și poemul renku. În cadrul recitalurilor de haiku, Sonia Coman a citit din recenta sa plachetă Leagănul păpușii, iar Ion Codrescu a prezentat un recital din creația poeților români și o selecție din volumul său Vocile muntelui, tipărit în anul 2000 la editura Ami Net Internațional din Marea Britanie. Seara a fost dedicată creațiilor muzicale inspirate de haiku. Surpriza a constituit-o Ansamblul muzical din Croația, dirijat de compozitorul Neven Valand, care a interpretat miniaturi muzicale inspirate din haiku-uri scrise de Patrick Blanche (Franța), Dimitar Anakiev (Slovenia), Ion Codrescu (România), Jim Kacian (SUA) și Gordana Valand (Croația).

Programul celei de a patra zi a inclus plimbări în mijlocul naturii din apropierea Bostonului, pentru a da prilej poeților să compună piese inspirate din peisajul respectiv. Natura este generoasă în acea regiune: țărmul oceanului, lacuri și păduri, pajiști întinse care alternează cu șiruri de arbori și meandre de râuri.

Festivalul de haiku de la Boston nu se putea încheia cu nimic mai potrivit decât o ceremonie a ceaiului regizată de maestrul, poetul, muzicianul și artistul Kaji Aso. Liniștea interioară indusă de ceremonie nu se poate compara cu nimic. Starea spirituală creată de maestrul de ceremonii în sufletul celui care participă la acest eveniment nu se poate compara cu ceea ce îi oferă lectura unor haiku-uri scrise de un poet care a înțeles ce înseamnă spiritul acestei poeziei.

Florin Ferendino (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Florin Ferendino, „Tomis”, Constanța, martie 2001, p. 12

Pictorul cu care ilustrăm numărul de față al revistei noastre, Florin Ferendino, este un artist lesne de remarcat  indiferent de contextul în care expune, prin siguranța, originalitatea, rigoarea și echilibrul demersului său plastic. Născut la 12 aprilie 1947 la Constanța, a urmat Liceul de Artă din orașul natal, apoi a absolvit Academia „Nicolae Grigorescu” din București. Este membru al UAP Filiala Constanța din anul 1979. Profesează, încă din 1971, în învățământul gimnazial și liceal, îndeplinește pentru o perioadă, după 1990, funcția de director al Liceului de Artă Constanța, unde este și în prezent profesor. Numeroase lucrări ale sale sunt cuprinse în colecții de stat din Constanța, București, Tulcea și în cele particulare din SUA, Belgia, Franța, Germania, Canada, Italia, Turcia, Grecia, Norvegia, Japonia etc.

După terminarea facultății primește repartiție la Tulcea. În acei ani de început îi plăcea în mod deosebit sculptura și se pregătea să devină sculptor. Dar neavând condiții - îi lipsea un atelier adecvat, locuia la bloc într-un apartament la etajul al treilea - s-a apucat de pictură. Din anul 1972 a început să participe la expozițiile cenaclului din Tulcea, unde a fost repede remarcat, iar de atunci a expus constant la Tulcea, București și Constanța numai pictură.

Artistul este legat cu toată ființa sa de mare, de Deltă și de Dobrogea, peisajele și oamenii acestui meleag binecuvântat, stăpânit de un duh propriu, de o lumină misterioasă și subtilă și de suflul desăvârșirii ocupând în creația sa un loc primordial.

Florin Ferendino abordează toate genurile picturii, dar predispoziția sa, sensibilitatea și temperamentul său se îndreaptă mai mult spre peisaj, pe care-l realizează fie în culori de ulei, fie în culori de apă.

Acuarelist din stirpea rară a lui Constantin Găvenea, Florin Ferendino conferă acestei tehnici speciale nu la îndemâna oricui, o notă personală ce se impune într-o fluidizare rafinată a culorilor, printr-o transparență, un lirism, o prospețime și o atmosferă care urcă în fantastic, inconfundabile.

În genere pictura sa nu este una executată în fața motivului. Pictorul iese în peisaj numai să-și facă schițele obligatorii. Actul compunerii și definirii motivelor se consumă după aceea în intimitatea elegantului său atelier de acasă, subiectele fiind doar niște pretexte pentru redarea unor trăiri insolite și complexe, a unor stări sufletești generate, la rândul lor, de feeria coloristică, de lumina specială a spațiului pontic. Lor li se adaugă nostalgia mării, a vastității ei nesfârșite și metaforice. Marea pentru artist nu reprezintă numai o pată de culoare, ci și un stimulent pentru o armonie cromatică, pentru o gamă coloristică.

Lucrările recente reprezintă un salt calitativ al artei sale, o perspectivă nouă, configurând o diversitate de motive abordate cu experiența deplinei maturități de creație: dealurile nord-dobrogene cu spectaculozitatea pământurilor lor cu case pitorești și câmpuri înverzite și pomi explodând în floare în prag de primăvară, grinduri cu sălcii înmugurite, pâlcuri de sălcii inundate în Deltă, liziere de mesteceni năpădite de cuiburi, câmpuri aprinse de lanuri de rapiță înflorită, grupuri de arbori în singurătatea deșertică a plajelor din fața mării, dimineți albastre cu irizări sângerii și bărci în port la mare și multe altele. Toate aceste lucrări, absolut toate, excelent determinate compozițional și coloristic, emană o poezie aparte un plus de claritate și siguranță, finețe a nuanțelor, fervoarea și verva lor stăpânită mizând pe contrastul de calitate al culorilor.

În peisagistică Florin Ferendino propune o perpetuă reînnoire a tradiției și continuă consecvent, inventând o lume a sa, linia care definește esențialitatea picturii românești.

„Constantin Grigoruță: Sunt un designer cu accente de grafician cromatic” (DUNĂREANU 1999)

 Ovidiu Dunăreanu: Constantin Grigoruță: Sunt un designer cu accente de grafician cromatic, „Tomis”, Constanța, 1999, august

O. D. - Domnule Constantin Grigoruță, publicul vă cunoaște mai mult ca grafician și pictor. Foarte puțini știu însă că dumneavoastră, în cadrul Filialei UAP Constanța, faceți parte din secția de „design”. Vă rog, să limpezim lucrurile. Ce loc ocupă design-ul în creația dumneavoastră?

C. G. - Design-ul ocupă cel mai important loc în activitatea mea de creație. De când am terminat facultatea am lucrat foarte mult în acest domeniu, mai ales în design-ul industrial. Am avut contracte cu întreprinderi pentru a rezolva probleme de graphic design, probleme de signaletică, de grafică promoțională pentru diverse produse, pentru târguri. Am avut șansa să execut piese de mobilier (pentru depozitul de patrimoniu al Muzeului de Artă Populară Constanța, o parte din mobilierul Librăriei Uniunii Scriitorilor din același oraș ș. a.), produse de serie din sfera design-ului industrial care se găsesc și în momentul de față pe piață. Este vorba de un mixer realizat de Curtea de Argeș și de un ventilator de masă. Sunt obiecte care reprezintă o anumită perioadă de timp în creația mea. Rezultate bune am și în domeniul graphic design-ului și al ilustrației. Zona aceasta m-a acaparat, mi-a creat o rigurozitate anume în abordarea temelor, un stil de muncă puțin diferit față de cela confraților mei de generație. În  ceea ce privește preocuparea mea pentru grafica de șevalet, pentru pictură - despre care vorbeați dumneavoastră- îndrăznesc să vă mărturisesc că eu mă consider mai puțin un pictor. Poate că sunt un grafician sau un designer cu accente de grafician cromatic. Îmi place să mă joc cu culoarea. De ce cultiv și acest aspect mai puțin reprezentativ al creației mele? Poate și pentru faptul că orașul în care trăiesc mi-o impune. Pe zi ce trece, Constanța devine mai săracă în partea ei peninsulară, zonă unică, pitorească, plină de poezia unor vremi trecute. Se demolează case, dispar clădiri vechi, pier detalii de arhitectură și este păcat. Acest fenomen m-a determinat să ies cu caietul de schițe și să încep desene, grafică, acuarelă. Intenționez să đeschid o expoziție pe această temă, dar mai târziu, mai am încă mult de lucru.

O. D. - Cum motivați prezența dumneavoastră, în acest an, pe simezele a două valoroase expoziții - una organizată la Muzeul de Artă Constanța, cealaltă la Muzeul Ion Jalea - cu fotografia artistică?

C. G. - Fotografia a făcut parte din preocupările mele artistice încă din anii de liceu. Cred că fotografia își are un rol foarte important în creația unui designer și în special în opera unui graphic designer. De ce? Ca artist, în acest segment al artei trebuie să fii familiarizat cu tehnica. Ea avansează uluitor, mai ales în domeniul acesta de vârf care este fotografia. Pe creația noastră, acum, își pune amprenta tot mai mult fotografia digitală. Ca graphic designer nu poți să fii indiferent la ce își propune fotograful. Ai de realizat o machetă grafică ori în această machetă trebuie să te slujești și de imaginea fotografică. Eu nu am pretenția că voi face fotografie profesională, ci încerc să mă familiarizez, deocamdată, cu teritoriul acesta al fotografiei de artă și țin pasul cu tot ce se întâmplă la vârf în domeniul graphic design-ului. Spun acest lucru pentru că, în momentul de față, orice fotografie clasică poate fi preluată pe un scaner și prelucrată pe calculator, operație ce te poate duce mult mai departe decât creația realizată strict manual pe care noi am practicat-o până acum. Eu stăpânesc destul de bine zona aerografului - tehnică folosită cu succes în proiectele mele în redarea suprafețelor concepute pentru design-ul de obiecte, pentru design-ul de mobilier. Astăzi, calculatorul și programele soft pe care le putem utiliza îți dau șanse nelimitate.

O. D. - La cel lucrați? Ce pregătiți pentru vara aceasta?

C. G. - Mă gândesc foarte serios să pun la punct o expoziție de graphic design cu tot ce am lucrat în domeniul acesta pentru Constanța. Sunt foarte multe sigle, sunt imagini de marcă pe care le vedeți în fiecare zi și la tot pasul prin oraș. Aici constă și neajunsul unui designer. Foarte puțină lume știe că sigla întreprinderii sau firma societății „X” au fost concepute și executate de cineva anume! Aceasta este soarta noastră. Noi suntem prin definiție altruiști. Foarte puțini dintre noi reușesc să-și pună semnătura pe obiectele artistice pe care le realizează. Și astfel ele devin anonime. De aceea este bine ca, din când în când, să ne prezentăm creația în cadrul unei expoziții. Mă mai preocupă o altă expoziție de grafică, legată de domeniul muzical. Doresc să fac și o expoziție de fotografie în care să reunesc peisajele vizitate în ultimii doi ani. Dar, să vedem dacă reușesc, fiindcă fiecare manifestare de acest gen implică și o cheltuială și nu știu dacă, din această cauză, reușim să ne ducem la bun sfârșit toate proiectele, toate ideile.

Expoziție a pictorului Horia Bernea (1938-2000) în 1998 (PĂULEANU 1998)

Doina Păuleanu, Horia Bernea, „Tomis”, Constanța, august 1998

O tulburătoare, deoncertantă și previzibilă manifestare expozițională semnată Horia Bernea (paradoxul enunțat se susține prin serii de opere logic deduse, prin procesul de abstragere și sintetizare în care, o dată definit plastic și ideatic, poate fi reluat într-o altă imagine, devenită astfel cumulativă și emulativă), oferă oricând privilegiul unei lecții de lectură. Contemplând din situația sa aparent confortabilă  - pictor recunoscut, creator de școală și evenimente, teoretician al propriei opere, căreia i se datorează, neexclusiv, statutul unei noi avangarde, secundă în plan cronologic, dar vitală ca atitudine în platitudinea repetitivă a temelor și schemelor impuse, membru al unei elite culturale și artistice deja considerată inexpugnabilă, director al unui muzeu închis în perioada comunistă și redeschis, în propriul local, confiscat atunci în vederea mistificării istoriei  și pervertirii ființei naționale, a elaborării sordidei retorici triumfaliste  emanată din coșmarul nostru concentraționar-totalitar, personaj cu un dosar care i-ar fi putut lesne face (în absența unei remarcabile tării de caracter care pare uneori arogantă) mai puțin inflexibil decât a fost, fiu al unui părinte care și-a onorat apartenența la marea generație a intelectualității interbelice prin operă și biografie (anii grei de recluziune i-au traumatizat destinul) - scurgerea acestui mileniu, Horia Bernea își poate permite generozitatea de a-l putea considera absolvit. Această senină eliberare se descifrează în materia picturii sale, în vitalitatea ei debordantă, dobândită după parcurgerea unui drum lung al ascezei, în cumulul de elemente figurale (etalate în viziune apropiată) care, după ce s-au abstractizat în semne (persistente în memoria care se argumentează, ermetizante și insolite într-o concomitentă evocare) revin către o voluptoasă concretețe. Horia Bernea însuși se referă la o limitație ce nu limitează și-și permite astfel să redescopere obiecte, genuri, stiluri, simboluri, scheme și procedee perspectivale, imagini sau fragmente ale acestora. Cu certitudinea că nimic nu e nou sub soare, dar și fără inhibiții, pictorul practică citatul prin care îi poți recunoaște  și evidenția calofilia, cultura vizuală, credința și meditația asupra vieții și persistenței formelor. Iconoclasmul său, târziu în acest secol al tuturor seismelor posibile, care îți lasă posibilitatea de a descoperi acest univers de ne?iterată puritate și frumusețe, pe care îl poți doar contempla și iubi, conține o irezistibilă  tentație hermeneutică, aptă de a identifica în plin post-modernism semne ale altor paradoxuri de acumulări, prin care sunt invocate, cu reală îndreptățire, opera lui Andreescu și pictura paleocreștină, „realismul icoanei” și forma pură, matematic redusă a operei lui Mondrian, mozaicurile din perioada romano-bizantină (creștine în fond, naturaliste ca formă), și jazz-ul, stâlpul din chirpic, lipit și văruit din arhitectura  monastică, luxurianța artei orientale, comprimată în aparenta planeitate a formei, expresivitatea concentrată a barocului italian, rigoarea secretă a schemelor compoziționale, banalitatea exasperantă a obiectului kitsch, logica inițiatică a imaginilor lui Paul Klee sau grădinile Semiramidei suspendate în mit.
Proces de des-văluire și ritualizare, opera lui Horia Bernea se etalează fastuos, oferindu-ne, cu luciditate, uneori involuntar ironică, cu patetism bine temperat  și har manifest, argumente evidente  și credibile despre „corola de minuni a lumii” . Universul său este prea lumesc pentru a-l putea respinge și prea înalt pentru a-l putea refuza.

„Tabăra de creație literară Carsium 98” („TOMIS” 1998)

 ***, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium 98, „Tomis”, Constanța, iulie

Din inițiativa Centrului Județean al Creației Populare Constanța și Consiliului Local al orașului Hârșova s-a reluat, după o întrerupere de zece ani, în pitoreasca localitate dobrogeană de pe malul Dunării, Tabăra de creație literară Carsium. Desfășurată între 13-19 iulie, manifestarea a reunit creatori din generații diferite, în program înscriindu-se un colocviu privind actul de creație, o expoziție de pictură și grafică cu participarea unor artiști plastici din Constanța și Hârșova, lansări de noutăți editoriale, întâlniri cu scriitori și cu redacția revistei „Tomis”, vizite de documentare, ateliere de creație, seri de muzică și poezie în aer liber, vizionarea de filme video cu tematică istorică și etnoculturală etc.

Colaborarea cu Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor , cu Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța a făcut ca ediția din acest an să se ridice la un nivel elevat, prin prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Florin Șlapac, Ion Roșioru, Sorin Roșca, Dan Perșa, Ion Dragomir, Ana Ruse.

„Tineri creatori” (RUSU 1998)

 Simona Rusu, Tineri creatori, „Tomis”, Constanța, ian. 1998

Sărbătorile de iarnă, atât de mult așteptate mai ales de copii, ne-au oferit un eveniment deosebit organizarea unei ample expoziții de pictură și grafică la Muzeul de Artă. Protagoniști? Cei mai talentați elevi ai Liceului de Artă Constanța.

Deși trecute prin mai multe selecții, lucrările s-a dovedit prea numeroase pentru sălile puse la dispoziție, astfel că din cele aproape o sută, doar jumătate au putut fi expuse.

Explozie de lumină și culoare, de rafinate compoziții cromatice, de subtile transparente, de tandre tratări ale subiectului, de ingenioase viziuni personale, expoziția se remarcă printr-o maturitate și stăpânire a mijloacelor plastice de expresie comune tuturor expozanților.

Născută din dorința de a stimula copii dotați, expoziția dovedește o dată în plus inepuizabilele resurse de a genera frumosul autentic ale tinerilor creatori, unii dintre ei, poate, viitoare nume ale plasticii românești. Nou înființata Fundația Culturală Sorin Calafus a achiziționat 11 lucrări. Ele poartă semnătura elevilor: Andreea Aron, Mihaela Dima, Tudor Mirescu, Alexandru Moroșan, Elena Nedelcu, Aniela Ovadiuc, Alexandra Păvăloiu, Alexandra Radu, Alexandru Sârbu, Adrian Șerbănescu, Mihai Titoiu.

Sperăm ca astfel de manifestări să devină din ce în ce mai frecvente, constituind o modalitate de emulație pentru elevi, un prilej de bucurie sufletească pentru dascăli și publicul vizitator, dar și o ocazie pentru iubitorii de artă adevărată de a răsplăti și încuraja aceste tinere talente prin achiziționarea unor lucrări cu care să-și înnobileze spațiile în care trăiesc. Și mai presus de toate pentru ce înseamnă legătura vie a acestor creatori cu valorile autentice ale artei românești adăpostite de Muzeul de Artă Constanța, al cărui gir este pentru ei o afirmare.

„Profil. Gabriela Gheorghe” (CRUCERU 1997)

 Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 199?

Pictor, absolvent al Academiei de Arte din București, promoția 1996, elevă a prestigioșilor profesori Vladimir Zamfirescu și Florin Ciubotaru.

Din același an lucrează la Muzeul de Artă Constanța. Încă din anii studenției ia parte la expozițiile organizate de Academie la București - 1993, 1994, 1995, 1996, Budapesta, Berlin 1995 și Maastricht 1996. În 1993 beneficiază de o bursă de studii pentru Germania. Din 1996 este o prezență remarcabilă la expozițiile Filialei UAP Constanța, organizate în localitate, la București, Yokohama și Cluj.

Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. Și drumul acest al apariției compoziției este lent, îndelung decantat.

Artista lucrează cu acrilice diluate cu apă, pentru ca „zemurile” colorate, aproape transparente, o apropie mai mult de tehnica frescei. Desenul său amplu, prin conturi ferme, este susținut de „suporturile” colorate, executate, ele însele, cu reveniri pentru consistență, atunci când este nevoie, pentru că nu folosește materia consistentă, densă, cu ar fi aceea a uleiului. 

În timpul lucrului, după schițele prealabile, artista revine mereu și mereu, până „simte” că lucrarea este încheiată, că ea corespunde ideii care a sugerat-o. Și dacă acest finit nu-i mulțumește exigențele, după scurt timp reia compoziția cu răbdare, temeinic.

Încercând a cunoaște treptat, opera și omul, constați că acesta din urmă are o atitudine fermă - privind creația - pe care o impune cu strășnicie artistului, actului său creator, adică sieși. Pentru că deși mintea este populată cu imagini, virtuale pânze, starea de visare este condusă spre aceea de lucru, prin dificila cale a autoinstruirii; o autonomă autoritate pe care și-o impune propriei persoane. Când afli, apoi, că arta lui Rubliov îi este apropiată inimii, că idolii săi sunt Giotto și Leonardo îi înțelegi căutările picturale, rostul și importanța coloritului, urmărirea clarității desenului ș. a. și - pe o anume scară de valori - conceptul său, privind pictura, care este „una cosa mentale”. Uneori mi se pare că ar urma chiar unul din preceptele davinciene, care spune: „... toate lucrurile ce se află în Cosmos, prin esență, prezență și ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte... apoi le trece în însușiri, iar acestea sunt în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz...” Iată, aserțiunea își dovedește, peste secole (fără intenții declarate), importanța, conturând relații, drumuri aflate, crezuri aflate, posibile concluzii... În timpul studiilor cu profesorii V. Zamfirescu și F. Ciubotaru, două temperamente forte, Gabriela Gheorghe a simțit la timp că forța creatoare pe care acești mari pictori o emanau, ar fi putut să i se impună, ceea ce a condus-o la „despărțire”. În acest sens își amintește, cu hazul și detașarea așezate de timp, îndemnul pictorului F. Ciubotaru, care spunea studenților pentru a-i feri de epigonism: „căutați drumurile dintre curente!” Șocul acestor cuvinte a însemnat momentul „trezirii” și al imboldului de a-și căuta drumul propriul drum de creație. În acest fel ipotetica influență a celor doi profesori nu s-a putut produce, nimic din pictura sa nu duce cu gândul la arta vreunuia, dar nici altundeva, spre o cale ce nu i-ar aparține. Cum spuneam, compozițiile sa le sunt ample: spațiile mari denudează setea de ele; dar amplitudinea nu este un dat al dimensiunii necondiționat. Ea poate fi indusă gândirii ordonatoare, căci chiar pânze de mici dimensiuni poartă totuși semnul spațialității, al monumentalului. Suprafața tabloului se amplifică ades mental. Accentul pare acum să fie pus pe expresivitatea liniilor, a desenului, pe vigoarea construcției compoziționale, care se operează cu reduceri succesive, până la esențializarea imaginii, nu departe de un virtual abstract.

Imagini unicat, pânzele artistei sunt suite, dar și secvențe de gând creator, subliniat în detalii rarefiate. Gabriela Gheorghe decupează aceste detalii, le izolează în enclave ce compun, în final, împreună, întregul. Translarea de la mental la imagine se face, cum spuneam, prin eliminări pe care gândirea-control le impune bogatei sale imaginații. Concretul și sugestia, volumul și elementul plat, transparența și matitatea culorii - și încă altele - contraste, dar nu paradoxuri, se alături în imagini, cu dezinvoltură și farmec, dar ele vin spre privitor după îndelungi stadii de cernere, de recompuneri. Totul este cumpănit, condus spre esențial.

Desenul Gabrielei Gheorghe nu este subsidiar culorii, locul lui este - în imagine - egal acesteia. Pentru că nu este vorba de un joc grafic, ci (...) lui ca parte egală, componentă a pânzei. Traseele nu sunt arabescuri decorative, o parte intrinsecă a ansamblului. Sentimentul spațiului este detectabil în mai toate compozițiile sale, indiferent de dimensiunile lor; pe acest spațiu, fantezia prodigioasă a artistei alcătuiește „montaje” simbolice sau aluzive, ades determinate, citatul plastic decurgând, uneori, din cel literar. Poate de aceea pânzele sale întâmpină privitorul cu îndemnul spre dialog, de aceea bucuria privirii este urmată de cea a descifrării. Senină, fără crispări, dar și fără narațiuni anecdotice, pictura sa este ca o curgere lină.

De fapt, creația Gabrielei Gheorghiu este o „mărturisire”. Fiecare pânză este un suport al gestului dezlănțuit și reținut, totodată, aflat în căutarea întregului. Și, prin ritmica liniilor, se descoperă virtuozitatea plastică suverană, dominantă, a mișcării. Pentru că marcată - din studenție - de deprinderea lucrului temeinic făcut, pictorița zăbovește, cu îndărătnică răbdare, asupra fiecărui detaliu, văzut în ansamblul contextului cu rost și scop al acestuia. Suverană, gândirea conduce mișcarea însăși a actului creator.

„Expoziția I. Țuculescu” („TOMIS” 1997)

 Fl. C., Expoziția I. Țuculescu, „Tomis”, Constanța, mai 1997

În expoziția Ion Țuculescu, organizată acum când se împlinesc 35 de ani de la trecerea lui în neființă, de către prestigioasele muzee de artă din Craiova și Constanța, deținătoare poate ale celor mai valoroase opere, prin diversitate și, paradoxal, prin continuitatea lor, publicul întâlnește una dintre cele mai edificator-instructive expoziții dedicată marelui artist. Căci ea se pune în relevanță evoluția creației artistului, expunând pasteluri și acuarele necunoscute, alături de riguros-demonstrativa selecție de lucrări de pictură.

Țuculescu apare astfel și în ipostaza începuturilor, parțial, totuși: căci dacă expoziției i s-ar fi adăugat și cele câteva din patrimoniului Muzeului de Artă Tulcea, din perioadă „se pregătea” să devină mare maestru, înțelegerea „fenomenului” Țuculescu ar fi fost deplină. Dar chiar și fără acestea, se poate vedea că I. Ț. a aparținut familiei de artiști români din perioada interbelică. Lucrările sale de început, portrete, naturi statice cu flori, femei în interior, executate în pastel, semnalează trăsături tradiționale, evidente în epocă; unele calități, precum fugozitatea imaginilor în pastel, și nu numai, ne conduc cu gândul la Francisc Șirato. De fapt, a fost ades menționat în presa timpului ca făcând parte din familia Patina, Istrati, Lucian Grigorescu.

Acuarelele expuse în sala alăturată, inspirate cu precădere de coasta Mării Negre, Balcic și Mangalia, sunt dominate de același aer nostalgic ce se regăsește în multe din reprezentările - de același gen - ale școlii românești de artă din perioada dată, cu aluzii melancolice la timpul estival petrecut acolo. Și totuși vom constata la Ț. ceva în plus: un fel de eliberarea de detalii - clădiri, copaci, minarete etc - pentru a se ocupa intens de atmosfera învăluitoare, de haloul ce definește și singularizează acuarelele sale din această perioadă.

Impunerea în public a lui I. Ț., a acestui medic, dotat de timpuriu pentru pictură îl va detașa treptat, prin expozițiile ulterioare, de filonul tradițional al limbajului pictural - (fie el figurativ, expresionist, cubist) autohton, după călătoria în 1937 în Franța și Elveția, după ce cunoaște ceea ce se întâmpla atunci în arta Europei; dar el se va simți atras cu precădere de arta Fauvilor ca și de descendența expresionistă a lui van Gogh, a cărui operă o admiră la Expoziția internațională a acelui an, la Paris. Confirmarea a venit imediat; lucrările expuse în 1938 erau profund marcate de experiențele enunțate, dar cu interpretări proprii: Noaptea salcâmilor (Muzeul de Artă Craiova), Peisaje din Techirghiol, Peisaj cu casă (Muzeul de Artă Constanța), cu ecou expresionist și fauve totodată, demonstrează cele mai sus afirmate, dar subliniază viziunea originală, proprie a artistului român.

Anilor următori i se înscriu interioarele țărănești (Muzeul de Artă Craiova) cu abundență de piese textile, în execuție oarecum figurativă; ele anunță perioada în care valul, marea, pietrele, florile de câmp sau ciulinii Mangaliei (pentru că artistul fiind legat de studiile privind compoziția și virtuțile curative ale lacului Techirghiol, devenise un mare iubitor al Dobrogei), toate acestea sunt, în pictura sa, elemente de covor oltenesc. Una dintre numeroasele mărturii scrise ale pictorului confirmă trecerea sa spre această etapă: „Am vrut să pictez  scoarțe oltenești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate... Rațiunea a dirijat o pictură senină ca scoarțele oltenești, pictorul secret din mine (însă) a visat la altceva, la misterul cosmic...”.

Splendida suită de peisaje de inspirație folclorică va fi urmată de opere care pun în fața noastră, în bună măsură, o lume a pictorului medic biolog-cercetător care era combinată cu visurile și închipuirile sale. „Țuculescu - scria Ion Frunzeti în 1948 - adaugă muzicii specifice picturii românești sonoritatea gravă, de gong, a certitudinilor sale superbe, cu rădăcinile în folclorul românesc, cu altoiul tehnicii din Franța fauves-ilor și cu îngrășământul unui weltanschauung asemănător celor al celui marilor peisaje olandeze”.

O expoziție de excepție, elegant prezentată și prin catalogul editat de către Muzeul din Constanța, trebuie nu numai semnalată, ci văzută, revăzută.

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?

„Breviar tulcean” (VLADIMIROV 1996)

 Olimpiu Vladimirov, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, octombrie

*

La Palatul copiilor și elevilor din Tulcea a avut loc lansarea volumului Piese noi `95, editat de Editura Unitext, care cuprinde 4 piese nominalizate pentru premiul „Cea mai bună piesă a anului” (în 1995). la Concursul de dramaturgie contemporană organizat de UNITER cu sprijinul Fundației Principesa Margareta.

Între piesele editate se înscrie și Ina Gadda de Vida semnată de dramaturgul tulcean Gabriel Bădică, nominalizat la același concurs și în anul 1984 pentru lucrarea Ultimul labrador.

(...)

*

O amplă Expoziție de grup (Vera Buzoianu - grafică, Alexandru Petrov - pictură și Aftinia Vasile - pictură) ne reține atenția pe simezele Casei Cărții din Tulcea, atât prin reuniunea temperamentală, inter-sufletească a creatorilor între ei, determinată de forța sugestivă și coerentă a unui dialog între generații, cât și prin formularea unor etici și stilistici personale.

*

(...)

„Periscop” (ROȘCA 1996)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, septembrie?

*

Librăria „Eminescu” din Constanța a găzduit lansarea volumului de debut al poetei Iulia Pană, apărut în condiții grafice de excepție la editura bucureșteană Du Styl. Noua apariție editorială, intitulată Imagine simplă, s-a bucurat de prezentările elogioase ale poetei Doina Uricariu, directorul editurii, și a lui Alexandru Paleologu, care a susținut un elevat și aplaudat dialog cu asistența.

*

Sonia Cristina Coman, membră a cercului de pictură „Rainbow” coordonat de profesorul Viorel Lungu, a fost recompensată de către International Children-s Art Museum din San Francisco cu un „Certificate of recognition”, pentru lucrarea „Să descoperim America. Olimpiada 1996”, intrată în fondul permanent al Muzeului de Artă din San Francisco.

*

Autorul Iosif Șerb a lansat la librăria „Eminescu” cel de-al doilea volum de poezie, intitulat O secundă de iubire, apărut în condiții grafice deosebite la editura „Mondograf”.

*

În cadrul ultimei ședințe a cenaclului „Mihail Sadoveanu” de la Cercul Militar Constanța, a fost prezentat și supus unor discuții critice volumul de versuri Univers interior al tinerei Gina Nicolae Comșa. Volumul a văzut lumina tiparului la editura constănțeană „Metafora”.

*

Muzeul Marinei Române a găzduit cea de-a cincea expoziție personală de pictură a artistului plastică Lucian Badea. Cele peste 40 de lucrări, în majoritate peisaje și portrete, s-au bucurat de aprecierile criticii de specialitate și ale iubitorilor de frumos prezenți la vernisaj.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...)