RETROSPECTIVĂ 2012: Piaţa de artă din România - un prezent optimist, un viitor tern, plin de "mărunţişuri"

Mediafax 30 decembrie 2012

Muzeul de Artă „Dinu și Sevastia Vintilă” din Topalu

com. Topalu 328, Topalu 8772 județ Constanța
0241 -873112
Profil: artă românească
Înființat 1960
Zilnic 9-17

Constitui prin generoasa donație de 228 de lucrări a dr. Gh. D. Vintilă și ființând în casa părintească din comuna Topalu, Muzeul de Artă „Dinu și Sevastia Vintilă” este considerat unul dintre cele mai mari și reprezentative muzee sătești din țară, datorită valorilor de excepție pe care le oferă vizitatorilor. Sava Hentia, Ion Andreescu, Nicoale Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Alexandru Ciucurencu  sunt doar câteva dintre numele creatorilor marcanți ai artei naționale, prezentate pe simezele acestui muzeu.
Catalog.

„Pictură la Cafeneaua Scriitorilor” (ANDREI 2001)

 Eduard Andrei, „Pictură” la Cafeneaua Scriitorilor, „Tomis”, Constanța, martie 2001

În spiritul postmodern al interferenței artelor, Cafeneaua Scriitorilor a găzduit, joi, 22 februarie a. c., într-o atmosferă colocvială, vernisajul expoziției de pictură a grupei coordonate, la Școala de Artă Constanța, de tânăra profesoară - artist plastic Gabriela Gheorghe, până de curând muzeograf la Muzeul de Artă. Pe simeze figurează lucrări semnate de Alexandru Călin, Ioana Călinescu, Alexandru Herța, Cristina Ioniță, Elena Radu, Anca Sârbu (elevi ai instituției de învățământ amintite), precum și de Andreea Cornel și Iulia Toma (foste eleve, acum studente la Universitatea de Artă București).

Expoziția, cristalizată ad-hoc, grupează o selecție de lucrări „pe o temă dată”, după cum a punctat în cuvântul de deschiderea Geta Deleanu, muzeograf la Muzeul de Artă. Este de vorba de studii de atelier ce abordează genul consacrat al naturii statice / moarte, definite plastic, de dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă, ca un „ansamblu neînsuflețit de obiecte însuflețite”. Dincolo de plusurile și minusurile, inerente unei etape de căutări, lucrările dovedesc un studiu temeinic, aprofundat al mijloacelor de expresie plastică.  Aceeași natură statică apare diferit în funcție de gradul de sensibilitate a autorului, conținând germenii unei viitoare viziuni originale, dar pot fi identificate influențe de artă românească - Ciucurencu, Sălișteanu sau universală - Cezanne. Raportarea permanentă la repere importante din istoria artelor este absolut firească și necesară , mai ales într-o perioadă de „ucenicie”: ce alt artist poate fi mai indicat pentru înțelegerea compoziției, pentru efortul de reducere a formei la datele esențiale, printr-un demers geometrizant, pentru studiul raporturilor cromatice calorice decât Cezanne? Eterogenă ca vârstă, dar omogenă valoric, grupa de pictură a Gabrielei Gheorghe pare să certifice, prin Paceastă expoziție,, spusele artistului plastic Constantin Papadopol care afirma la vernisaj că „tranziția” Gabrielei a însemnat o pierdere pentru Muzeul de Artă și un câștig pentru fiecare Școala de Artă.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...)