„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...) 

„Arhitectura formelor ceramice” (TRUICĂ 199?)

 Ion Truică, Profil. Arhitectura formelor ceramice, „Tomis”, Constanța, 199?, 12

„... materia opune rezistență și nu se supune decât unui spirit capabil de o viziune coerentă și puternică” (Herbert Read)

Ne putem mândri cu o ceramică milenară: Cucuteni, Boian, Hamangia, Vădastra, Cârna sunt locuri unde vasele de ceramică și figurinele de lut au rodit în forme de o uimitoare frumusețe. Avem în sânge simțul formei perfecte, a ornamentului expresiv, integrat organic în suprafața ceramică. Simțim culoarea armonios, cu acuitate, cu alăturări cromatice contrastante, echilibrate pe volumul ornamentat. Vasele clădite din lut au formă blândă, alcătuită din rotunjimi ce definesc cu eleganță profilul fiecărei lucrări.

Dobrogea este un spațiu sacru pentru arta noastră, locul unde s-au întâlnit  arta greacă cu cea romană, arta slavă cu cea orientală, totul pe un substanțial fond autohton. Peisajul dobrogean este uneori marcat de tumuli, movile funerare care au adăpostit trupul vitejilor de odinioară. Pornind de la moliciunea formei tumulilor, ceramistul Gheorghe Fărcășiu a construit o lume a lui, populată cu forme calde, moi, parcă rotunjite de neobosita mișcare a nisipului. Ceramica imaginată de acest artist are contur decis și o siluetă verticală, zveltă. Uneori artistul secționează formele și le descoperă arhitectura interioară, alcătuită din mici cărămizi ceramice, asemenea unor ziduri desfășurate circular care ne amintesc de străvechii tumuli. Admirabile prin simțul compozițiile volumetrice, formele imaginate de G. F. se impun eleganța profilului, mereu altul de la o lucrare la alta. Se simte în ceramica artistului o sobră înțelegere a lutului, o tratare bazată pe alternanță de structuri plastice, formele principale, cărămizile, le simțim mai calde față de mortarul de un gri rece discret și realizează împreună un ansamblu expresiv, echilibrat, rezultat din alternarea proporțiilor și dimensiunilor.

G. F. este elevul lui Costel Badea, artist excepțional, creatorul școlii moderne de ceramică din România. În lucrările sale simțim lecția maestrului însușită în profunzime: respectul formei, expresivitatea cromatică a materialelor care alcătuiesc vasul ceramic, judicioasa  dimensionare a formelor în raport cu proporția omului, care le ajută să se integreze firesc în ambianța arhitecturală.

Admir la acest creator originalitatea și sobrietatea formelor ceramice, care îl plasează în zona elevată a artei contemporane. Mai trebuie amintit un lucru de cele mai multe ori uitat: colegialitatea. Artistul este un foarte bun coleg, un excelent coordonator al Filialei Constanța a Uniunii Artiștilor Plastici. Puțini știu cât timp și câtă energie consumă un organizator pentru bunul mers al unei asociații profesionale. Sunt bucuros că mai există astăzi, în aceste vremuri tulburi de sărăcie și de mizerie, asemenea artiști generoși care pot să fie alături de colegi, atât în momentele grele, cât și în clipele artistice de sărbătoare. Parcurgând elegantul catalog al Filialei UAP Constanța, tipărit cu ajutorul generos al sponsorilor locali, mi-am dat seama de forța artistică a acestui minunat colectiv, coordonat cu inteligență și dăruire de G. F.

„Ion Andreescu în Muzeul de Artă Constanța” (PĂULEANU 1972)

 Doina Păuleanu, Ion Andreescu în Muzeul de Artă Constanța, „Litoral”, Constanța, ? 1972

Ion Andreescu se impune pictural la sfârșitul secolului IX, dominat emblematic de tipologia, viziunea și spiritualitatea grigoresciană, din filiația maestrului de neconstestat al picturii românești, diversificând, prin gândirea sa artistică introspectivă și profundă, prin afectivitatea sa complexă, peisajul cultural al artei românești. Concentrat cu intransigență asupra mijloacelor artistice, Andreescu supune motivul unei epurări esențiale, instaurând o ordine a imaginii care, deși conține date fizice ale realului propus, se încarcă de putere semnificantă subiectivă. Atent, ca și pictorii francezi ai școlii de la Barbizon, în locul cărora lucrează Nicolae Grigorescu, la ? atmosferice și la coeziunea dintre culoarea suport și lumină, vocația de peisagist a lui Andreescu îl va duce la ? picturale distincte de aceștia. În urma aceluiași demers analitic, arta pictorului de la Câmpina va duce la ? ale obiectului în favoarea ? atmosferice, pe care ? lui Andreescu va ? invariante melodice, ? unei coeziuni și adâncimi ?, acordul tonal și ? sufletului cu locul. „?”, „Plopi desfrunziți în lunca Cislăului”, „Tăietor de lemne”, „Drum seara” din expoziția Muzeului de Artă Constanța sunt o parte din reușitele sale peisagistice.

Peisajele Andreescu ? ades de prezenta ? aluziv. Meditând asupra motivului, arta lui se va desfășura în succesiunea ritmică a spațiilor ? orizontale, armonia rafinată a culorilor neutre, ? sale raporturi de nuanță, cromatica dominată de puterea de reflexivitate a culorilor.