Doina Păuleanu, Horia Bernea, „Tomis”, Constanța, august 1998
O tulburătoare, deoncertantă și previzibilă manifestare expozițională semnată Horia Bernea (paradoxul enunțat se susține prin serii de opere logic deduse, prin procesul de abstragere și sintetizare în care, o dată definit plastic și ideatic, poate fi reluat într-o altă imagine, devenită astfel cumulativă și emulativă), oferă oricând privilegiul unei lecții de lectură. Contemplând din situația sa aparent confortabilă - pictor recunoscut, creator de școală și evenimente, teoretician al propriei opere, căreia i se datorează, neexclusiv, statutul unei noi avangarde, secundă în plan cronologic, dar vitală ca atitudine în platitudinea repetitivă a temelor și schemelor impuse, membru al unei elite culturale și artistice deja considerată inexpugnabilă, director al unui muzeu închis în perioada comunistă și redeschis, în propriul local, confiscat atunci în vederea mistificării istoriei și pervertirii ființei naționale, a elaborării sordidei retorici triumfaliste emanată din coșmarul nostru concentraționar-totalitar, personaj cu un dosar care i-ar fi putut lesne face (în absența unei remarcabile tării de caracter care pare uneori arogantă) mai puțin inflexibil decât a fost, fiu al unui părinte care și-a onorat apartenența la marea generație a intelectualității interbelice prin operă și biografie (anii grei de recluziune i-au traumatizat destinul) - scurgerea acestui mileniu, Horia Bernea își poate permite generozitatea de a-l putea considera absolvit. Această senină eliberare se descifrează în materia picturii sale, în vitalitatea ei debordantă, dobândită după parcurgerea unui drum lung al ascezei, în cumulul de elemente figurale (etalate în viziune apropiată) care, după ce s-au abstractizat în semne (persistente în memoria care se argumentează, ermetizante și insolite într-o concomitentă evocare) revin către o voluptoasă concretețe. Horia Bernea însuși se referă la o limitație ce nu limitează și-și permite astfel să redescopere obiecte, genuri, stiluri, simboluri, scheme și procedee perspectivale, imagini sau fragmente ale acestora. Cu certitudinea că nimic nu e nou sub soare, dar și fără inhibiții, pictorul practică citatul prin care îi poți recunoaște și evidenția calofilia, cultura vizuală, credința și meditația asupra vieții și persistenței formelor. Iconoclasmul său, târziu în acest secol al tuturor seismelor posibile, care îți lasă posibilitatea de a descoperi acest univers de ne?iterată puritate și frumusețe, pe care îl poți doar contempla și iubi, conține o irezistibilă tentație hermeneutică, aptă de a identifica în plin post-modernism semne ale altor paradoxuri de acumulări, prin care sunt invocate, cu reală îndreptățire, opera lui Andreescu și pictura paleocreștină, „realismul icoanei” și forma pură, matematic redusă a operei lui Mondrian, mozaicurile din perioada romano-bizantină (creștine în fond, naturaliste ca formă), și jazz-ul, stâlpul din chirpic, lipit și văruit din arhitectura monastică, luxurianța artei orientale, comprimată în aparenta planeitate a formei, expresivitatea concentrată a barocului italian, rigoarea secretă a schemelor compoziționale, banalitatea exasperantă a obiectului kitsch, logica inițiatică a imaginilor lui Paul Klee sau grădinile Semiramidei suspendate în mit.
Proces de des-văluire și ritualizare, opera lui Horia Bernea se etalează fastuos, oferindu-ne, cu luciditate, uneori involuntar ironică, cu patetism bine temperat și har manifest, argumente evidente și credibile despre „corola de minuni a lumii” . Universul său este prea lumesc pentru a-l putea respinge și prea înalt pentru a-l putea refuza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu