Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14
Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.
Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar.
Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.
La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.
Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.
Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.
Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu