Magna Charta Libertatum în Anglia în 1215 (JEROME 1889)

(....) În preajma noastră erau puține lucruri care ne-ar fi putut aduce aminte de secolul al nouăsprezecelea; și în timp ce ne uitam la razele soarelui de dimineață, care învăluia fluviul*, nu ne era greu să ne închipuim că secolele care ne despărțeau de acea dimineață de neuitat de iunie 1215 (1) au dispărut și  că noi, feciori de yeomeni (2) englezi, îmbrăcați în haine toarse în casă și încinși cu pumnale, așteptăm acolo pentru a fi martori la scrierea acelei mărețe pagini a istoriei, al cărei înțeles avea să fie tălmăcit oamenilor simpli peste vreo patru sute și ceva de ani de unul Oliver Cromwell**, care o studiase temeinic.
(...) Regele John*** a dormit în palatul Duncroft****, iar în ajun, o zi întreagă, orășelul Staines***** a răsunat de zăngănitul armelor, de tropotul cailor pe pietrele aspre, de comenzile căpitanilor, de înjurăturile fioroase și de glumele grosolane ale arcașilor bărboși, ale halebardierilor și ale lăncierilor străini vorbind limbi ciudate.
(...)
În jurul focului din piață s-au adunat tot mai multe oști ale baronului. (...) Iar în cîmpiile dimprejur licăresc slabele lumini ale taberelor mai îndepărtate: aici sînt strînși oameni credincioși cine știe cărui stăpînitor de pămînturi, iar dincolo, în afara orașului, ca niște haite de lupi la pîndă, mișună lefegiii francezi ai trădătorului John.
(...)
Încă de la revărsatul zorilor, pe prima din cele două insule, ceva mai sus de locul unde ne aflăm noi acum, e zarvă și se aud nenumărați muncitori care robotesc. Se ridică steagul adus aici cu o seară în urmă; tîmplarii bat în cuie șirurile de bănci, în timp ce ucenicii din Londra sînt de față, îmbrăcați în mătăsuri și veșminte de aur și argint.
(...)
Și astfel, în răstimpuri, pe drum se înșiruie grupuri și cete de oameni înarmați pînă-n dinți, cu căști și platoșe care scînteiază sub razele prelungi și joase ale soarelui de dimineață, pînă cînd, cît poți cuprinde cu ochiul, drumul e înțesat de oțel strălucitor și armăsari nestruniți.  Călăreți, care strigă într-una, galopează de la un grup la altul, fel de fel de stegulețe fîlfîie leneș sub calda boare de vînt, iar din vreme în vreme, freamătul se întețește: șirurile de oameni se dau într-o parte și alta a drumului, iar vreun baron mai de seamă, călare pe calul său de luptă și înconjurat de scutieri, trece în față, ca să-și ocupe locul în fața iobagilor și a vasalilor săi.
În față, pe costișa dealului Cooper, s-au adunat sătenii cu chipuri nedumerite și orășenii curioși, care au venit în fugă de la Staines. Nu e nimeni care să știe despre ce anume e vorba, dar fiecare tălmăcește în felul lui marele eveniment la care au venit să ia parte. Unii spun că toată lumea va avea de cîștigat de pe urma zilei acesteia, dar moșnegii clatină din cap ca unii care au mai auzit astfel de povești.
Toatã Tamisa, pînă hăt la Staines, e presărată cu bărci și lotci pescărești - dintr-acelea care astăzi nu se mai bucură de trecere, fiind folosite. numai de oamenii cu mai puțină dare de mînă. Peste pragurile înalte, unde în anii de mai tîrziu se va ridica ecluza Bell, ele au fost împinse sau trase de vîslașii lor vînjoi, iar acum se înghesuie lîngă bărcile mari, pregătite să-l ducă pe regele John spre locul unde Magna Charta****** așteaptă să fie iscălită.
E vremea amiezii, iar noi toți cei ce sîntem de față am așteptat cu răbdare multe, multe ceasuri.  S-a răspîndit zvonul că John cel șugubăț ar fi scăpat iar din mîna baronului, fugind din palatul Duncroft cu lefegiii după el, și că în curînd o să se apuce de cu totul alte îndeletniciri decît să semneze Charta pentru libertatea poporului său.
Dar nu! De data asta l-au prins ca într-un clește; în zadar s-a zbătut și a căutat să fugă.
În fundul zării, pe drum, s-a stîrnit un nouraș de praf care se apropie și crește tot mai mult. Zgomotul copitelor de cai sporește, iar ici, colo, printre șirurile de ostași aliniați, înaintează o cavalcadă măreață de lorzi și cavaleri îmbrăcați în costume pitorești. In față, în spate și pe flancuri călăresc yomenii baronilor, avîndu-l în mijlocul lor pe regele John. Acesta se îndreaptă spre bărcile care-l așteaptă, iar marii baroni se desprind din coloane ca să-l întîmpine. El rîde, le zîmbește și le spune cuvinte mieroase, de parcă ar fi la o serbare dată în cinstea lui și la care a fost invitat. Dar în clipa cînd se pregătește să descalece, el aruncă o privire grăbită lefegiilor francezi, aliniați în ariergardă, apoi una șirurilor neîndurătoare de oameni și baroni care-l încercuiesc.
E prea tîrziu? O lovitură necruțătoare dată călărețului care-l însoțește, un strigăt lansat trupelor franceze, o șarjă deznădăjduită împotriva oamenilor nepregătiți din fața lui... și acești baroni răzvrătiți ar putea să se căiască de ziua cînd au încercat să-i zădărnicească planurile! O mînă mai îndrăzneață ar fi putut răsturna situația chiar în clipa aceea. Dacă ar fi fost Richard******* acolo, cupa libertății ar fi fost îndepărtată de la buzele Angliei, care i-ar fi simțit gustul abia peste o sută de ani!
Dar regele John își pierde cumpătul în fața chipurilor aspre ale luptătorilor englezi. Brațul lui alunecă pe frîu, regele descalecă și se urcă în prima barcă. Baronii, cu mîinile lor îmbrăcate în zale, îl urmează de îndată, strîngînd cu nădejde teaca paloșului; se dă semnalul de plecare. Greoaie, bărcile cu punți sclipitoare părăsesc țărmul din preajma lui Runnymede. Ele înaintează agale, în contra curentului repede, pînă cînd, cu un zgomot surd, lovesc țărmul marii insule care de aici înainte va purta numele de insula Magna Charta. Regele John a pășit pe țărm, iar noi așteptăm. în mijlocul unei tăceri de mormînt pînă cînd un chiot străpunge văzduhul și atunici știm că a fost așezată piayra de temelie a libertății engleze.
(...)

(1) La Runnymede********, la 15 iunie 1215, regele John a fost silit de baronii săi să semneze Magna Charta (prima constituție engleză, care limita puterea regală, mai ales în interesul marilor  baroni feudali).
(2) Mic proprietar de pămînt.

(...)

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 187-192.

Note M. T.
* Tamisa = Fluviu navigabil pe cea mai parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce traversează Londra. (ro.wikipedia.org)
** Oliver Cromwell (1599-1658) = Fiu de proprietar rural și deputat. Deputat din 1628. Comandant în armata Parlamentului în Războiul Civil (1642-1649) împotriva regelui absolutist Charles I Stuart al Angliei, Scoției și Irlandei. Lord Protector al Commonweathului Angliei, Scoției și Irlandei (1653-1658). (istoriiregasite.wordpress.com)
*** John Plantagenet (1166 - 1216) = Fiu al lui Henric II, rege al Angliei și duce al Normandiei (1154-1189), și frate mai mic al lui Richard I Inimă de Leu, rege al Angliei și duce al Normandiei (1189-1199). Rege al Angliei (1199-1216) și duce al Normandiei (1199-1204). Poreclit "fără de țară" pentru că nu primise feudă de la tatăl său. (www.historia.ro)
**** Duncroft Hall = Clădire în Staines.
***** Staines-upon-Thames (Staines pe Tamisa) = Oraș în comitatul Surrey, regiunea Sud-Est. (eng.wikipwdia.ro)
****** charta (latină) = Document medieval prin care autoritățile recunoșteau privilegiile unor categorii sociale. (dexonline.ro)
******* ecluza Bell = A fost construită prima dată în 1817-1818 și reconstruită după diverse avarii în cursul secolului. A preluat numele lui Charles Bell, primul tehnician care a manevrat-o. (eng.wikipedia.org)
******* Richard Plantagenet (1157 - 1199) = A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III (1189-1192), declanșată ca urmare a recuceririi Ierusalimului de către musulmani în 1187. La întoarcere, a fost capturat de împăratul Germaniei și eliberat în 1194 în schimbul unei răscumpărări. A petrecut puțin timp în Anglia, fiind implicat în nesfârșite lupte pentru teritorii în Franța, în cursul cărora a și murit. (istoriiregasite.wordpress.com)
******** Runnymede = Oraș în comitatul Surrey, regiunea Sud-Est. (www.runnymede.gov.uk)

Castelul unei famiiii nobiliare engleze medievale în secolul XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Condaford Grange trecuse în anul 1217 din proprietatea familiei De Campfort* (de la care i se trăgea numele) în posesia familiei Cherell, al cărui nume era ortografiat atunci Kerwell și uneori Keroual, după dispoziția scribului**. Istoria acestei treceri avea o notă romantică, pentru că tînărul Kerwell care căpătase domeniul în urma căsătoriei cu o tînără De Campfort, se căpătuise cu acea domnișoară salvînd-o de un porc mistreț. Era un tip lipsit de avere, al cărui tată, un francez din Guyana***, venise în Anglia după cruciada lui Richard****; iar ea era moștenitoarea moșierilor De Campfort. Mistrețul fusese încorporat în blazonul***** familiei și unii se întreabă dacă mistrețul din blazon a generat povestea, mai curînd decît povestea să fi scos la iveală mistrețul. În orice caz, unele porțiuni ale clădirii fuseseră certificate de constructori experți ca datînd din secolul al XII lea. De bună seamă, casa fusese înconjurată pe vremuri de un șanț de apărare; dar sub domnia reginei Anna******, un Cherell adept al restaurațiilor*******, convins poate că va urma un mileniu de pace, eventual incomodat de insecte, drenase locul, așa încît doar cîteva urme mai indicau  existența, cîndva, a unui șanț.
Răposatul Sir Conway, fratele mai mare al episcopului, căruia i se conferise în 1901 rangul de Cavaler odată cu o numire în Spania, fusese în serviciul diplomatic. Drept care lăsase domeniul de izbeliște. Cavalerul murise la postul său în 1904, și procesul de neglijare a casei a fost continuat de către fiul său mai vîrstnic, actualul Sir Conway, care, aflat permanent în cadrele armatei, nu avusese decît prilejuri rare de a locui la Condaford, pînă după Războiul Mondial**. Acum însă că se mutase acolo, conștiința că oameni cu același sînge cu el viețuiseră în acele locuri încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul* îl stimulase să facă tot ce-i va sta în putință pentru a restaura clădirea, astfel încît la vremea aceasta arăta, fără mari pretenții, îngrijită la exterior și confortabilă la interior
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, ed. Miron, București, pp. 13-14.

NOTE M.T.
* Nume de rezonanță franceză, ca urmare a cuceririi Angliei de către Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei.
** SCRIB, scribi, s. m. 1. (La vechii egipteni) Funcționar inferior având atribuții de contabil și de copist. 2. Persoană care redacta sau copia acte.3. Scriitor sau gazetar fără valoare, de obicei aservit unui partid politic. 4. Cărturar la vechii evrei care tălmăcea cărțile lui Moise și interpreta poporului nomele juridice. – Din fr. scribe, lat. scriba. Sursa: DEX '09 (2009)
*** Guyenne (Guienne) = Regiune istorică în sud-vestul Franței. Domeniu al regilor Angliei, a fost recuperat defintiv de regii Franței în 1453, la sfârșitul Războiului de 100 de ani. (http://www.britannica.com/place/Guyenne)
**** Richard I Plantagenet Inimă de Leu (1157-1199) = Rege al Angliei (1189-1199). A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III în Palestina ocupată de musulmani. (http://www.antena3.ro/externe/noile-analize-facute-inimii-regelui-richard-i-numit-si-inima-de-leu-contrazic-ipoteza-otravirii-205405.html)
***** BLAZÓN, blazoane, s. n. Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason. 
Sursa: DEX '09 (2009) ****** Anne Stuart (1665-1714) = Regină a Angliei, Scoției și Irlandei (1702-1707). Regină a Marii Britanii și Irlandei (1707-1714). (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=anne)****** Restaurația = Actul politic al revenirii pe tron a dinastiei Stuart în 1660, prin Carol II, fiul lui Carol I (1625-1649), și unchiul Annei. (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=charles2)

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.