<
(...)
Pentru o doamnă în situația ei, un articol la fel de necesar ca și cupeul și ca și buchetul e doamna de companie. Am admirat întotdeauna chipul în care făpturile acestea gingașe și care nu pot trăi fără simpatie închiriază dintre semenele lor o prietenă cît mai slută cu putință și nu se mai despart de ea aproape niciodată. Contemplarea acestei inevitabile femei, în rochia ei ștearsă, așezată în spatele scumpei ei prietene în loja de la Operă, sau ocupînd locul din spatele trăsurii, reprezintă pentru mine un spectacol salubru și cu adînc substrat etic, un memento* tot atît de voios ca și capul acela de mort care figura la capetele egiptenilor bon vivants**, un straniu și sardonic memorial al Bîlciului deșertăciunilor. Cum, nici chiar stricata, nerușinata, prea frumoasa doamnă Firebrace, femeia aceea fără conștiință și fără inimă, al cărei părinte a murit de rușinea ei; nici chiar glumeața și îndrăzneața doamnă Mantrap, care putea sări cu calul său orice spectacol, pe care era în stare să-l treacă vreun bărbat din Anglia, și care își mîna singură surii ei în Park***, în timp ce mamă-sa ține o dugheană de precupeață în Bath****, nici chiar femeile acelea pline de îndrăzneală, despre care cu greu și-ar putea cineva închipui că n-ar fi în stare să înfrunte orice, nu aveau cutezanța să țină piept lumii fără o prietenie femeiească? Făpturi duioase! Trebuie să aibă ceva de care să se agațe! Și cu greu le vei vedea în vreun loc public fără să aibă alături prietenă jerpelită, îmbrăcată într-o rochie de mătase mohorîtă, stînd undeva, în umbră, în spatele lor.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 32.
NOTE M. T.
* memento (lat.) = amintiți-vă
** bon vivants (fr.) = petrecăreți
*** Revoluția industrială începută în Marea Britanie în secolul XVIII a condus la urbanizarea modernă a Londrei și constituirea a 8 parcuri regale în capitala britanică. (https://www.royalparks.org.uk/parks)
**** Bath = Oraș în sud-vestul Angliei. Stațiune balneară în timpul dominației romane și apoi începând cu domnia Elisabetei I (1558-1603). (http://whc.unesco.org/en/list/428)
Se afișează postările cu eticheta public. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta public. Afișați toate postările
luni, 7 martie 2016
joi, 24 decembrie 2015
Personajul negativ în teatrul italian amator și teatrul francez profesionist din secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.
(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.
(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 4 decembrie 2015
Digestia, calitatea istorică a elitei societății engleze (GALSWORTHY 1933)
<
Acea calitate care din vremuri imemoriale a făcut din funcționarii publici ai Angliei ceea ce sînt, care a atras pe avocați în Parlament, i-a determinat pe atîția clerici să renunțe de a deveni episcopi, a menținut pe linia de plutire atîția financiari, a salvat pe atîția politicieni de preocuparea pentru ziua de mîine, și atîția judecători de colții remușcării, era prezentă, într-o doză remarcabilă, și în Eustace Dornford. Ca să vorbim mai pe scurt, avea o excelentă digestie, putea să mănînce și să bea în orice moment, fără ca să se resimtă după aceea.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 165.
NOTA M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Acea calitate care din vremuri imemoriale a făcut din funcționarii publici ai Angliei ceea ce sînt, care a atras pe avocați în Parlament, i-a determinat pe atîția clerici să renunțe de a deveni episcopi, a menținut pe linia de plutire atîția financiari, a salvat pe atîția politicieni de preocuparea pentru ziua de mîine, și atîția judecători de colții remușcării, era prezentă, într-o doză remarcabilă, și în Eustace Dornford. Ca să vorbim mai pe scurt, avea o excelentă digestie, putea să mănînce și să bea în orice moment, fără ca să se resimtă după aceea.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 165.
NOTA M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
marți, 17 noiembrie 2015
Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.
joi, 12 noiembrie 2015
Mândria rasei britanice versus englez islamizat cu forța în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.
NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.
NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).
joi, 15 octombrie 2015
Conceptul de „a sluji” în elita engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.
joi, 8 octombrie 2015
Vechimea familiei în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni. Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni. Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.
luni, 11 noiembrie 2013
luni, 12 martie 2012
Lansarea buletinului Bibliotecii „Panait Cerna” din Tulcea în 1995 („Tomis” 1995)
<
* A apărut primul număr „LECTURA PUBLICĂ”, buletin de informare și cultură al Bibliotecii județene „Panait Cerna” Tulcea, editat și difuzat ca supliment al cotidianului tulcean „ACUM”.
Rețin atenția cîteva rubrici: „Secțiile se prezintă”, „Cartea cu autograf”, „Expoziții de carte și fotodocumentare”, „UNESCO și bibliotecile publice” și „Noutăți editoriale”.
>
SURSA
O. V., Periscop, „Tomis”, Constanța, ?. 10.1995, p.?.
* A apărut primul număr „LECTURA PUBLICĂ”, buletin de informare și cultură al Bibliotecii județene „Panait Cerna” Tulcea, editat și difuzat ca supliment al cotidianului tulcean „ACUM”.
Rețin atenția cîteva rubrici: „Secțiile se prezintă”, „Cartea cu autograf”, „Expoziții de carte și fotodocumentare”, „UNESCO și bibliotecile publice” și „Noutăți editoriale”.
>
SURSA
O. V., Periscop, „Tomis”, Constanța, ?. 10.1995, p.?.
joi, 30 mai 2002
„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)
Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai
Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.
În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.
marți, 30 aprilie 2002
„Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU)
Alina Spînu, Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, aprilie
Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit la 25 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăiele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul original al commediei dell`arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și actorului Mălăiele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre text, să-i activeze sensurile latente și chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăiele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, dar și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a realizat performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată, atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală, de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.
În ceea ce privește prezența publicului în sală, nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă, au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului), s-a dovedit receptiv la invitația actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti vechea și adevărat vorbă românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru made in Constanta vom reuși să fim mai decontractați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.
sâmbătă, 2 ianuarie 1999
„Profesia de relaționist” (DAGENAIS 1999)
Bernard Dagenais, Profesia de relaționist, trad. A. M. Frumușani (fr. 1999), Polirom/Relații publice și publicitate (C. Coman), Iași, 2002, 231 p.
Introducere
1. Ce sunt relațiile publice?
1. De ce se practică relațiile publice?
1.1 Pentru că nu putem trăi fără comunicare
1.1.1. Obligația de a comunica
1.1.2. Necesitatea de a recurge la mass-media
1.2. Pentru a atrage atenția
1.3. Pentru a informa
1.4. Pentru a crea un climat de simpatie
1.5. Pentru a rezolva o problemă
1.6. Pentru a gestiona o provocare
1.7. Pentru a dezvolta o imagine
1.8. Pentru a ne apăra
1.9. Pentru a influența opinia publicului
1.10. Pentru a răspunde jurnaliștilor și publicului
1.11. Pentru a face față complexității socioeconomice
1.11.1. Structura socială complexă
1.11.2. Consumatorii
1.11.3. Jurnalismul
1.11.4. Restricțiile bugetare
1.11.5. Prevenirea
2. Ce sunt relațiile publice?
2.1. O stare de spirit
2.2. Un instrument de gestiune
2.2.1. Luarea deciziilor
2.2.2. Gestiunea mizelor
2.3. O îndemânare
2.4. O artă și o știință
2.5. O profesie exigentă
2.6. O practică democratică
2.7. Un control asupra realității
2.8. O industrie
2.9. Un sistem de valori
3. O definiție
3.1. O activitate de conducere
3.1.1. A fi membru al conducerii
3.1.2. A participa la decizii
3.2. Cu caracter permanent și organizat
3.3. În slujba organizației
3.4. Pentru a crea un curent de simpatie
3.5. Pentru a gestiona provocările
3.6. Pe lângă diferitele categorii de public
3.7. O practică de informare
3.8. Căutarea interesului comun
3.9. Concluzii
4. Relații publice și celelalte profesii ale comunicării
4.1. Jurnalismul
4.2. Publicitatea
4.3. Marketingul
4.4. Afacerile publice și lobby-ul
4.5. Propaganda
4.6. Concluzii
5. Puțină istorie
5.1. Practica ancestrală
5.2. Nașterea relațiilor publice moderne
5.3. Lecțiile unei crize
1. De ce se practică relațiile publice?
1.1 Pentru că nu putem trăi fără comunicare
1.1.1. Obligația de a comunica
1.1.2. Necesitatea de a recurge la mass-media
1.2. Pentru a atrage atenția
1.3. Pentru a informa
1.4. Pentru a crea un climat de simpatie
1.5. Pentru a rezolva o problemă
1.6. Pentru a gestiona o provocare
1.7. Pentru a dezvolta o imagine
1.8. Pentru a ne apăra
1.9. Pentru a influența opinia publicului
1.10. Pentru a răspunde jurnaliștilor și publicului
1.11. Pentru a face față complexității socioeconomice
1.11.1. Structura socială complexă
1.11.2. Consumatorii
1.11.3. Jurnalismul
1.11.4. Restricțiile bugetare
1.11.5. Prevenirea
2. Ce sunt relațiile publice?
2.1. O stare de spirit
2.2. Un instrument de gestiune
2.2.1. Luarea deciziilor
2.2.2. Gestiunea mizelor
2.3. O îndemânare
2.4. O artă și o știință
2.5. O profesie exigentă
2.6. O practică democratică
2.7. Un control asupra realității
2.8. O industrie
2.9. Un sistem de valori
3. O definiție
3.1. O activitate de conducere
3.1.1. A fi membru al conducerii
3.1.2. A participa la decizii
3.2. Cu caracter permanent și organizat
3.3. În slujba organizației
3.4. Pentru a crea un curent de simpatie
3.5. Pentru a gestiona provocările
3.6. Pe lângă diferitele categorii de public
3.7. O practică de informare
3.8. Căutarea interesului comun
3.9. Concluzii
4. Relații publice și celelalte profesii ale comunicării
4.1. Jurnalismul
4.2. Publicitatea
4.3. Marketingul
4.4. Afacerile publice și lobby-ul
4.5. Propaganda
4.6. Concluzii
5. Puțină istorie
5.1. Practica ancestrală
5.2. Nașterea relațiilor publice moderne
5.3. Lecțiile unei crize
2. Abilitățile necesare pentru a reuși în această profesie
1. Calitățile personale
1.1. O cultură generală
1.2. Imaginație
1.3. Aptitudini particulare
2. Cunoștințe specifice
2.1. Cunoașterea organizației
2.2. Cunoașterea publicului
2.3. Cunoașterea mediului
2.4. Cunoașterea tehnicilor de cercetare
3. Exigențele profesionale
3.1. Cunoașterea mass-media
3.2. Cunoașterea strategiilor de comunicare
3.2.1. Înțelegerea problemei: un rol de analist
3.2.2. Formularea obiectivelor și alegerea țintelor: un rol de consilier
3.2.3. Prezentarea strategiei: un rol de strateg
3.2.4. Alegerea tehnicilor: un rol de expertiză
3.2.5. Alegerea mass-media: un rol tehnic
3.2.6. Alegerea suporturilor
3.2.7. Mesajele: un rol de creativitate
3.2.8. Producția: un rol de specialist
3.2.9. Bugetul și calendarul: un rol de logistică
3.2.10. Evaluarea: un rol de cercetare
3.3. Cunoașterea tehnicilor de comunicare
3.3.1. Tehnica de bază: scriitura
3.3.2. Comunicarea de masă
3.3.3. Comunicarea internă
3.3.4. Comunicarea personalizată
3.4. Cunoașterea suporturilor
3.4.1. Suporturile scrise
3.4.2. Suporturile audiovizuale
3.4.3. Suporturile tridimensionale
4. Munca de relaționist
4.1. Sarcinile de execuție
4.2. Sarcinile de decizie
4.3. A fi generalist sau specialist
4.4. Sarcinile pe care le poate îndeplini
4.4.1. Cercetarea
4.4.2. Conceperea
4.4.3. Realizarea
4.4.4. Evaluarea
1. Calitățile personale
1.1. O cultură generală
1.2. Imaginație
1.3. Aptitudini particulare
2. Cunoștințe specifice
2.1. Cunoașterea organizației
2.2. Cunoașterea publicului
2.3. Cunoașterea mediului
2.4. Cunoașterea tehnicilor de cercetare
3. Exigențele profesionale
3.1. Cunoașterea mass-media
3.2. Cunoașterea strategiilor de comunicare
3.2.1. Înțelegerea problemei: un rol de analist
3.2.2. Formularea obiectivelor și alegerea țintelor: un rol de consilier
3.2.3. Prezentarea strategiei: un rol de strateg
3.2.4. Alegerea tehnicilor: un rol de expertiză
3.2.5. Alegerea mass-media: un rol tehnic
3.2.6. Alegerea suporturilor
3.2.7. Mesajele: un rol de creativitate
3.2.8. Producția: un rol de specialist
3.2.9. Bugetul și calendarul: un rol de logistică
3.2.10. Evaluarea: un rol de cercetare
3.3. Cunoașterea tehnicilor de comunicare
3.3.1. Tehnica de bază: scriitura
3.3.2. Comunicarea de masă
3.3.3. Comunicarea internă
3.3.4. Comunicarea personalizată
3.4. Cunoașterea suporturilor
3.4.1. Suporturile scrise
3.4.2. Suporturile audiovizuale
3.4.3. Suporturile tridimensionale
4. Munca de relaționist
4.1. Sarcinile de execuție
4.2. Sarcinile de decizie
4.3. A fi generalist sau specialist
4.4. Sarcinile pe care le poate îndeplini
4.4.1. Cercetarea
4.4.2. Conceperea
4.4.3. Realizarea
4.4.4. Evaluarea
3. Formarea
1. Conținutul formării ideale
2. Problemele formării
2.1. Pasiunea pentru științele comunicării
2.2. Formarea la locul de muncă
2.3. Formarea generală de bază
2.4. Neglijența organizațiilor
3. Diversitatea formărilor
3.1. Comunicarea instrumentală
3.2. Comunicarea strategică
3.3. Știința comunicării
4. Formarea în instituții școlare
4.1. Formarea în colegii
4.2. Formarea în universități
4.2.1. Cursurile obișnuite de ciclul întâi
4.2.2. Cursurile de formare continuă
4.2.3. Cursurile de ciclul al doilea
5. Formarea profesională
5.1. Societatea Relaționiștilor din Quebec
5.2. Organizațiile
5.3. Benchmarking-ul: învățarea prin exemplu
5.4. Formarea privată
6. Realitatea formării
6.1. Absența formării
6.2. Cultura de bază
6.3. O formare comună pentru jurnalism și pentru relațiile publice
6.4. Preocupările divergente ale intervenienților
6.5. Formarea este o necesitate
1. Conținutul formării ideale
2. Problemele formării
2.1. Pasiunea pentru științele comunicării
2.2. Formarea la locul de muncă
2.3. Formarea generală de bază
2.4. Neglijența organizațiilor
3. Diversitatea formărilor
3.1. Comunicarea instrumentală
3.2. Comunicarea strategică
3.3. Știința comunicării
4. Formarea în instituții școlare
4.1. Formarea în colegii
4.2. Formarea în universități
4.2.1. Cursurile obișnuite de ciclul întâi
4.2.2. Cursurile de formare continuă
4.2.3. Cursurile de ciclul al doilea
5. Formarea profesională
5.1. Societatea Relaționiștilor din Quebec
5.2. Organizațiile
5.3. Benchmarking-ul: învățarea prin exemplu
5.4. Formarea privată
6. Realitatea formării
6.1. Absența formării
6.2. Cultura de bază
6.3. O formare comună pentru jurnalism și pentru relațiile publice
6.4. Preocupările divergente ale intervenienților
6.5. Formarea este o necesitate
4. Cum se organizează profesia?
1. Starea de fapt
1.1. O profesie nedelimitată
1.2. O meserie complexă
1.3. Specificitatea sarcinilor
1.3.1. Tehnicianul în informare
1.3.2. Profesionistul în comunicare
1.3.3. Directorul de comunicare
2. Activitatea în organizație
2.1. Rațiunea de a fi a unui departament de comunicare
2.2.1. Presiunea externă
2.2.2. Presiunea internă
2.2. Un conținut specific
2.3. O realitate complexă
2.4. O funcție politică și administrativă
2.5. Situarea sa în organigramă
2.6. Organizarea unui departament de comunicare
2.6.1. Serviciile oferite
2.6.2. Sarcinile ce trebuie realizate
2.7. Raporturile cu cabinetele de consiliere
2.8. Comunicarea integrată
3. Munca într-o agenție
3.1. Structura unei agenții de PR
3.2. Principalele agenții
3.3. Diferiții clienți
4. Consultantul independent în relații publice
5. Relațiile cu jurnaliștii
5.1. Punerea în valoare a relaționistului
5.2. Jurnalistul pune în scenă
5.3. O neîncredere reciprocă
6. Asociațiile profesionale
7. Etica
7.1. O definiție
7.2. Cazurile de conștiință
1. Starea de fapt
1.1. O profesie nedelimitată
1.2. O meserie complexă
1.3. Specificitatea sarcinilor
1.3.1. Tehnicianul în informare
1.3.2. Profesionistul în comunicare
1.3.3. Directorul de comunicare
2. Activitatea în organizație
2.1. Rațiunea de a fi a unui departament de comunicare
2.2.1. Presiunea externă
2.2.2. Presiunea internă
2.2. Un conținut specific
2.3. O realitate complexă
2.4. O funcție politică și administrativă
2.5. Situarea sa în organigramă
2.6. Organizarea unui departament de comunicare
2.6.1. Serviciile oferite
2.6.2. Sarcinile ce trebuie realizate
2.7. Raporturile cu cabinetele de consiliere
2.8. Comunicarea integrată
3. Munca într-o agenție
3.1. Structura unei agenții de PR
3.2. Principalele agenții
3.3. Diferiții clienți
4. Consultantul independent în relații publice
5. Relațiile cu jurnaliștii
5.1. Punerea în valoare a relaționistului
5.2. Jurnalistul pune în scenă
5.3. O neîncredere reciprocă
6. Asociațiile profesionale
7. Etica
7.1. O definiție
7.2. Cazurile de conștiință
5. Imaginea relaționistului
1. Noțiunea de imagine
1.1. Personalitatea
1.2. Imaginea proiectată
1.3. Imaginea percepută
1.4. Imaginea-răspuns
2. Imaginile propuse
2.1. Zeul Hermes
2.2. Ambasadorul
2.3. Interpretul
2.3.1. Interpretul publicului
2.3.2. Interpretul evenimentelor
2.3.3. Interpretul organizației
2.3.4. Interpret între părți
2.4. Generozitatea
2.5. Cavalerul medieval
2.6. Adevărul înainte de toate
3. Imaginile percepute
3.1. Relaționistul monden
3.2. Relaționistul agent de presă
3.3. Manipulatorul
3.4. Ventilatorul
3.5. Spin doctor-ul
3.6. Docilul
4. Imaginile trăite
4.1. Schizofrenicul
4.2. Nebunul regelui
4.3. Ambalatorul
4.4. Mercenarul
4.5. Gestionarul de imagini
4.6. Machiorul
4.7. Vânzătorul de produse
4.8. Avocatul
4.9. Pompierul
4.10. Democratul
4.11. Temerarul
4.12. Concluzie
1. Noțiunea de imagine
1.1. Personalitatea
1.2. Imaginea proiectată
1.3. Imaginea percepută
1.4. Imaginea-răspuns
2. Imaginile propuse
2.1. Zeul Hermes
2.2. Ambasadorul
2.3. Interpretul
2.3.1. Interpretul publicului
2.3.2. Interpretul evenimentelor
2.3.3. Interpretul organizației
2.3.4. Interpret între părți
2.4. Generozitatea
2.5. Cavalerul medieval
2.6. Adevărul înainte de toate
3. Imaginile percepute
3.1. Relaționistul monden
3.2. Relaționistul agent de presă
3.3. Manipulatorul
3.4. Ventilatorul
3.5. Spin doctor-ul
3.6. Docilul
4. Imaginile trăite
4.1. Schizofrenicul
4.2. Nebunul regelui
4.3. Ambalatorul
4.4. Mercenarul
4.5. Gestionarul de imagini
4.6. Machiorul
4.7. Vânzătorul de produse
4.8. Avocatul
4.9. Pompierul
4.10. Democratul
4.11. Temerarul
4.12. Concluzie
6. Provocările viitorului
1. Pe plan profesional
1.1. Credibilitatea relaționsitului
1.2. Imaginea profesiei
1.3. Specificitatea formării
1.4. Evaluarea
1.5. Comunicarea internă
1.6. Gestiunea mizelor
1.7. Întoarcerea la individ
2. Pe plan societal
2.1. Responsabilitatea socială
2.2. Depersonalizarea
2.3. Împărtășirea cunoașterii
2.3.1. Complexitatea mesajelor
2.3.2. Specializare și supraspecializare
2.3.3. Informație și putere
2.4. Paradoxul comunicărilor
2.5. Valorile sociale
2.6. Diferența culturală
2.7. Mondializarea
3. Relațiile publice slujesc bine societatea?
1. Pe plan profesional
1.1. Credibilitatea relaționsitului
1.2. Imaginea profesiei
1.3. Specificitatea formării
1.4. Evaluarea
1.5. Comunicarea internă
1.6. Gestiunea mizelor
1.7. Întoarcerea la individ
2. Pe plan societal
2.1. Responsabilitatea socială
2.2. Depersonalizarea
2.3. Împărtășirea cunoașterii
2.3.1. Complexitatea mesajelor
2.3.2. Specializare și supraspecializare
2.3.3. Informație și putere
2.4. Paradoxul comunicărilor
2.5. Valorile sociale
2.6. Diferența culturală
2.7. Mondializarea
3. Relațiile publice slujesc bine societatea?
Bibliografie
Lista exemplelor
coperta 4: B. D, este profesor de Relații publice la departamentul de Informare și Comunicare al Universității Laval. A practicat meseria de comunicator timp de 20 de ani, mai întâi ca jurnalist, apoi ca agent de informare, consilier de presă și director de comunicare în ministere ale guvernului provinciei Quebec.
joi, 1 mai 1997
„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)
Alvaro Garzon, Politica națională a cărții, trad. S. Craia, pref. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999, 82 p.
Cuprins
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții
Introducere
(17) În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC - inițiale franceze) - situat în Columbia - și de a fi ulterior,timp de șapte ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERLALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numai de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența unui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de (...).
sâmbătă, 2 noiembrie 1996
„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)
Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996
Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.
Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.
Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.
Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.
Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.
S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic, E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.
Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?
miercuri, 5 ianuarie 1994
„Televiziunea în viața cotidiană” (SILVERSTONE 1994)
Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, trad. C. Morar (eng. 1994), Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 239 p.
(2) R. S. predă Studiul Mass-Media la Departamentul de Studii Culturale și Sociale al Universității din Sussex. De același autor: The Message of Television: Myth and Narrative in Contemporary Culture; Framing Science; The making of a BBC Documentary; editor al lucrării Consuming Technologies: Media and Information in Domestic Spaces.
7 Prefață
10 Notă asupra ediției
11 1.Televizorul, ontologia și lucrul tranzitoriu
15 Televizorul și siguranța ontologică
19 Televiziunea, spațiul potențial și obiectele tranzitorii
25 Spațiul cultural, în general, și televiziunea, în particular
29 Obișnuințe, ritualuri, tradiții, mituri
15 Televizorul și siguranța ontologică
19 Televiziunea, spațiul potențial și obiectele tranzitorii
25 Spațiul cultural, în general, și televiziunea, în particular
29 Obișnuințe, ritualuri, tradiții, mituri
35 2.Televizorul și un loc numit acasă
37 Căminul
44 Familia
50 Televizorul și familia
53 Emisiunile specifice familiei
57 Gospodăria
64 Sfera domestică
37 Căminul
44 Familia
50 Televizorul și familia
53 Emisiunile specifice familiei
57 Gospodăria
64 Sfera domestică
66 3.Suburbanizarea sferei publice
72 Trecutul și prezentul suburbiei
77 Suburbia și comunicarea
80 Suburbanizarea sferei publice
87 Emisiunile specifice suburbiei
72 Trecutul și prezentul suburbiei
77 Suburbia și comunicarea
80 Suburbanizarea sferei publice
87 Emisiunile specifice suburbiei
91 Politica suburbiei
95 4.Sistemul tele-tehnologic
97 Aspecte privind tehnologia
101 Televizorul ca sistem socio-tehnic
106 Convergențe, reproduceri și controale
111 Criterii tehnologice
117 Familiarizarea canalului de comunicare străin
97 Aspecte privind tehnologia
101 Televizorul ca sistem socio-tehnic
106 Convergențe, reproduceri și controale
111 Criterii tehnologice
117 Familiarizarea canalului de comunicare străin
125 5.Televizorul și consumul
126 Teme și situații contradictorii
131 Industria
134 „Tehnologiile”
137 Gusturile
140 Identitățile
141 Recontextualizări
143 Puterea
146 Dinamica consumului
148 Crearea mărfii
149 Imaginarea
150 Însușirea
152 Reificarea
153 Încorporarea
154 Conversia
126 Teme și situații contradictorii
131 Industria
134 „Tehnologiile”
137 Gusturile
140 Identitățile
141 Recontextualizări
143 Puterea
146 Dinamica consumului
148 Crearea mărfii
149 Imaginarea
150 Însușirea
152 Reificarea
153 Încorporarea
154 Conversia
157 6. Despre audiență
159 Medierea
159 Tehnologia
161 Ideologia
166 Mesajul
170 Receptarea
171 Individualul și socialul
180 Versiuni ale stării active
159 Medierea
159 Tehnologia
161 Ideologia
166 Mesajul
170 Receptarea
171 Individualul și socialul
180 Versiuni ale stării active
187 7.Televiziunea, tehnologia și viața cotidiană
194 Acțiunea
199 Modernitatea etc
204 Spațiul domestic
194 Acțiunea
199 Modernitatea etc
204 Spațiul domestic
202 Referințe
229 Index
coperta 4: Televiziunea este o dimensiune centrală a vieții noastre cotidiene. Cu toate acestea, forța și semnificația ei variază în funcție de situațiile specifice ele fiecăruia dintre noi. În Televiziunea în viața cotidiană, R. S. cercetează enigma televiziunii, explicându-i laturile emoțională și cognitivă, spațială, temporală și politică.
Plecând de la o vastă literatură de specialitate, de la psihanaliză la sociologie și de la geografie la studiile culturale, autorul construiește o teorie a canalului de comunicare situat în centrul multiplelor realități și abordări ale vieții de fiecare zi.
Plecând de la o vastă literatură de specialitate, de la psihanaliză la sociologie și de la geografie la studiile culturale, autorul construiește o teorie a canalului de comunicare situat în centrul multiplelor realități și abordări ale vieții de fiecare zi.
duminică, 31 ianuarie 1993
Orchestra de Cameră Constanța („TOMIS”)
dr. Ana Maria Munteanu, ?, „Tomis”, Constanța, ?
(...)
Cert este că interesul stârnit de concertele Orchestrei de Cameră constănțene s-a manifestat cu o căldură aparte, neobișnuită pentru publicul american, căldură pe care orchestra noastră o așteaptă, în special, de la publicul de aici, de acasă...
Faima orașului nostru a fost purtată și în altă parte, pe meleaguri îndepărtate, de artiștii săi.
Prin recentul său turneu, Orchestra de Cameră din Constanța, înființată numai de zece ani, a adăugat noi argumente prestigiului său câștigat în marea competiție cu orchestre de tradiție din țara noastră și de pe alte meridiane, printr-o muncă asiduă cu pasiune și dragoste pentru muzică, dar, în egală măsură, pentru cei cărora le este ea adresată: locuitorii marelui oraș de la malul mării.
Dar oare aceste valori ale noastre, ale orașului, sunt suficient prețuite de melomanii constănțeni? Ce ama mai putea noi face, încă, pentru a dovedi că merită cu prisosință să pășești pragul sălii de concert, pentru a descoperi un univers artistic de o atât de mare complexitate? Să diversificăm și mai mult modalitățile de promovare în concert a marii muzici? Să reedităm minunatele programe muzicale oferite de orchestra noastră simfonică pe malul lacului, acolo unde tineri și vârstnici iubitori de frumos se alăturau spontan într-o receptare sensibilă și solidară? Oricum, este numai una din întrebările la care, totuși, orchestra simfonică ne poate răspunde singură...
Este necesar ca toți cei ce se numesc educatori și organizatori ai vieții culturale a orașului nostru, să-și unească forțele pentru a ridica tot mai solid edificiul citadelei culturale constănțene, cel puțin la cote egale cu cele existente în orașe precum București, Timișoara, Cluj-Napoca, Iași, Brașov... Dar această interogație și această și această pledoarie nu reprezintă altceva decât o caldă chemare la o și mai temeinică, mai exigentă împlinire spirituală...
vineri, 1 noiembrie 1991
Traducerea în România postcomunistă („Tomis” 1991)
Ștefania Mincu, Cine, cum și ce traduce. Anchetă „Tomis”, „Tomis”, Constanța, XXVI, 261, noiembrie-decembrie 1991, 10-11.
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
duminică, 14 ianuarie 1990
Zvonurile (KAPFERER 1990)
Jean Noel Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, prefață S. Chelcea, trad. M. Vazaca, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (Paris, 1990), 320 p.
p. 2 Jean Noel Kapferer, cunoscut pentru cercetările noastre privind comunicarea, imaginile și publicitatea, a publicat până acum un mare număr de studii, articole și cărți, între care Căile persuasiunii și Copilul și publicitatea. Este profesor la Școala de Înalte Studii Comerciale de la Paris și președinte al Fundației pentru Studiul și Informația asupra Zvonurilor.
5 Un fenomen psihosocial complex: zvonurile - Septimiu Chelcea
Apel la memorie
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia
Apel la memorie
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia
23 Introducere:
26 1.Un fenomen care scapă
O informație incomodă
O deliberare colectivă
Psihiatrizarea zvonului
Adevărul și falsul
„Se spune” este o „nonspunere”
Zvonuri, bârfe, vorbe, ponegriri și altele
O informație incomodă
O deliberare colectivă
Psihiatrizarea zvonului
Adevărul și falsul
„Se spune” este o „nonspunere”
Zvonuri, bârfe, vorbe, ponegriri și altele
43 Partea întâi: Viața și moartea zvonurilor
45 2. Cum se nasc zvonurile?
O falsă problemă?
Discursul experților
Confidențe
Un fapt îngrijorător
O mărturie
Închipuiri
Mituri fluctuante
O neînțelegere
Manipulări
Publicarea dezinteresată a unor fapte neverificate
Nu iese fum fără foc?
O falsă problemă?
Discursul experților
Confidențe
Un fapt îngrijorător
O mărturie
Închipuiri
Mituri fluctuante
O neînțelegere
Manipulări
Publicarea dezinteresată a unor fapte neverificate
Nu iese fum fără foc?
67 3. Circulă zvonurile, circulă
67 De ce colportăm zvonurile
Zvonul este o știre
Vorbim ca să știm
Vorbim ca să convingem
Vorbim ca să ne eliberăm
Vorbim ca să plăcem
Vorbim să ca să vorbim
77 Viteza zvonului
Sursele grabei
Relații strânse
79 Mediile de informare și zvonurile
84 4. De ce ne încredem în zvonuri?
84 Din sursă credibilă
Am aflat dintr-o sursă bine informată
Canale selective
O informație dezinteresată
Am aflat dintr-o sursă bine informată
Canale selective
O informație dezinteresată
89 O informație credibilă
Extinderea zonei posibilului
Ce fel de sisteme de referință?
Sensibilitatea momentului
Dovezi de netăgăduit
Plăcerea marilor explicații
Puterea repetiției
Extinderea zonei posibilului
Ce fel de sisteme de referință?
Sensibilitatea momentului
Dovezi de netăgăduit
Plăcerea marilor explicații
Puterea repetiției
101 O informație de dorit
Dorința de a crede
Ecoul propriei conștiințe
Dorința de a crede
Ecoul propriei conștiințe
106 5. Zvonul: publicul său, funcțiile sale
Piața zvonului
Efectul experienței
Fiecare conținut cu clientela lui
Fiecare cu țapul lui ispășitor
Piața zvonului
Efectul experienței
Fiecare conținut cu clientela lui
Fiecare cu țapul lui ispășitor
113 6. Actorii
Fiecare cu rolul său
Rolul femeilor
Rolul intelectualității
De ce nimeni nu verifică
Fiecare cu rolul său
Rolul femeilor
Rolul intelectualității
De ce nimeni nu verifică
125 7. Stingerea zvonului și semnificația tăcerii
125 Obligatoriu efemer
Un interes trecător
Exagerarea autodestructivă
Contextul evoluează
Situații în care zvonul persistă
Un interes trecător
Exagerarea autodestructivă
Contextul evoluează
Situații în care zvonul persistă
129 După zvon
131 8. Eterna revenire?
Amintirea zvonului
Repetarea simptomelor
Persistența neliniștii
Repetarea situațiilor
Teme universale
De la traficul de femei la șarpele veninos
Eterna prezență a țapului ispășitor
Amintirea zvonului
Repetarea simptomelor
Persistența neliniștii
Repetarea situațiilor
Teme universale
De la traficul de femei la șarpele veninos
Eterna prezență a țapului ispășitor
145 Partea a doua: Interpretarea zvonurilor
147 9. Mesajul: întâmplare și necesitate
148 De ce sunt zvonurile sumbre?
Valoarea informativă a sumbrului
Valoarea pozitivă a răului
Răul creează unanimitate
Valoarea informativă a sumbrului
Valoarea pozitivă a răului
Răul creează unanimitate
152 Evoluția mesajului
Degradare sau construcție?
Cum se constituie mesajul
Fidelitate sau infidelitate
Degradare sau construcție?
Cum se constituie mesajul
Fidelitate sau infidelitate
161 10. Mesajul ascuns
Superioritatea națională
Recursul la gândirea magică
Întoarcerea Satanei
Educația morală
Multiple niveluri de interpretare
Superioritatea națională
Recursul la gândirea magică
Întoarcerea Satanei
Educația morală
Multiple niveluri de interpretare
171 11. Fața ascunsă a Franței dezvăluită de zvonuri
Ne frământă problema străinului
Franța se teme pentru copiii ei
Pierderea puterii de către adulți
Obsesia sănătății
Schimbarea interzisă
Întoarcerea la sălbăticie?
Ne frământă problema străinului
Franța se teme pentru copiii ei
Pierderea puterii de către adulți
Obsesia sănătății
Schimbarea interzisă
Întoarcerea la sălbăticie?
181 Partea a treia: Folosirea zvonurilor
183 12. Crime, anchete și zvonuri
Cinci ani de închisoare din cauza unui zvon
Cinci ani de închisoare din cauza unui zvon
Răzbunări întârziate
Discreditarea unei persoane importante
Pe urmele mitului
Nu știu nimic, dar voi spune totul
Mediile de informare, difuzorii de zvonuri și justiția
Crime în lanț
Nesiguranță și politică
Discreditarea unei persoane importante
Pe urmele mitului
Nu știu nimic, dar voi spune totul
Mediile de informare, difuzorii de zvonuri și justiția
Crime în lanț
Nesiguranță și politică
195 13. Zvonurile și star-sistemul
Dorința de a poseda o bucățică din idol
Menținerea mitului
Dorința de a poseda o bucățică din idol
Menținerea mitului
Când contractul se anulează
200 14. La fabrică și la birou
Tăcerea de la uzinele Renault
O armă sindicală
Gestionarea comunicărilor interne
Gestionarea carierei
Tăcerea de la uzinele Renault
O armă sindicală
Gestionarea comunicărilor interne
Gestionarea carierei
207 15. Zvonul în marketing
Destabilizarea unui concurent
Lupte subterane
Stimularea transmiterii din gură-n gură
O țintă privilegiată: liderii de opinie
Destabilizarea unui concurent
Lupte subterane
Stimularea transmiterii din gură-n gură
O țintă privilegiată: liderii de opinie
221 16. Zvonurile financiare
223 Materii prime și dolari: zvonurile în acțiune
Criza zahărului în 1974
Influența președintelui Reagan în problema zahărului
Un avion chinezesc relansează dolarul
Câteva zvonuri pe nedrept ignorate
Piețele financiare: un context propice zvonurilor
Criza zahărului în 1974
Influența președintelui Reagan în problema zahărului
Un avion chinezesc relansează dolarul
Câteva zvonuri pe nedrept ignorate
Piețele financiare: un context propice zvonurilor
228 La Bursă
Întârzierea informației
Acordul la nivelul întreprinderii
Oferta publică de cumpărare plutește în aer
Întârzierea informației
Acordul la nivelul întreprinderii
Oferta publică de cumpărare plutește în aer
233 17. Zvonul politic
Avantajele zvonului
Diferite întrebuințări ale zvonului
Marile teme ale zvonului
Cum se creează o imagine
Avantajele zvonului
Diferite întrebuințări ale zvonului
Marile teme ale zvonului
Cum se creează o imagine
249 Partea a patra: Un zvon poate fi înăbușit?
251 18 Antizvonul
Procter și Gamble, și diavolul
Orleans: antimitul
Procter și Gamble, și diavolul
Orleans: antimitul
257 19. Dezmințirea: o artă periculoasă
O informație mai puțin importantă
O informație care se uzează
Devierea țintelor
Capcanele receptării
Efectul bumerang al dezmințirilor
Ce dovedește realitatea?
Când adevărul nu poate fi dovedit
Aflarea unei surse credibile
O informație mai puțin importantă
O informație care se uzează
Devierea țintelor
Capcanele receptării
Efectul bumerang al dezmințirilor
Ce dovedește realitatea?
Când adevărul nu poate fi dovedit
Aflarea unei surse credibile
270 20. Schimbarea imaginii zvonului
Reorientarea zvonului
Un reflex negativ
Inventarea unui dușman ascuns
Radiografierea convingerilor
Clinica zvonurilor
Reorientarea zvonului
Un reflex negativ
Inventarea unui dușman ascuns
Radiografierea convingerilor
Clinica zvonurilor
280 21. Mai bine să previi
Prevenire și credibilitate
Bună-credință, transparență și viteză
Prevenire și credibilitate
Bună-credință, transparență și viteză
284 Concluzie
287 Postfață
Cele șase tipuri de zvonuri
Un tip special de zvon: „legendele urbane”
Specificitatea și funcțiile poveștilor exemplare
Zvon și realitate
Transparența dezmințirilor
Un caz de antizvon: riposta lui Isabelle Adjani
Imagine și zvon
30 octombrie 1989
Cele șase tipuri de zvonuri
Un tip special de zvon: „legendele urbane”
Specificitatea și funcțiile poveștilor exemplare
Zvon și realitate
Transparența dezmințirilor
Un caz de antizvon: riposta lui Isabelle Adjani
Imagine și zvon
30 octombrie 1989
303 Bibliografie
coperta IV Pentru public, cuvântul zvon evocă un fenomen misterios, aproape magic. O analiză a vocabularului curent e revelatoare în această privință: zvonurile zboară, cresc, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule, ce nu se integrează în nici una dintre familiile cunoscute. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează.
Temea centrală a cestei cărți constă în demonstrarea faptului că o asemenea concepție e greșită. Departe de a fi misterioase, zvonurile se supun unei logici al cărei mecanism de funcționare poate fi demontat. Suntem mai în măsură acum să răspundem marilor probleme puse de zvonuri. Cum se iscă, de unde pleacă, de ce apar într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc?
Jean Noel Kapferer
vineri, 30 decembrie 1988
„Musical: Liviu Manolache” („TOMIS” 1988)
Georgeta Martoiu, Musical: Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, 1988
Actor talentat, cu glas frumos și dicție ireproșabilă, iradiind o permanentă bună dispoziție juvenilă, Liviu Manolache este ceea ce se cheamă un actor cu șarm. Din ce imponderabile se va fi compunând șarmul acesta căruia nu-i rezistă niciun spectator (de orice vârstă, pregătire sau gusturi ar fi), este greu de spus. Cert este că Livache îi supune rapid, cu degajare și aplomb, pe toți cei cu care vine în contact, prin intermediul scenei constănțene.
Privindu-l cu câtă dezinvoltură face tot ceea ce face pe scenă (și câte nu face: spune tirade, cântă cu voce plăcută, dar și din câteva instrumente, dansează cu grație etc), ești tentat să spui că a fost hăruit de natură cu o imensă dotare de acest fel, care dotare nu așteaptă decât contactul cu publicul pentru a se declanșa. Nimic mai fals. În spatele acestei evoluții, cuceritoare mai ales prin firesc, se află secretul unei tenacități a muncii, căreia actorul i se supune - nesilit de nimeni - până la istovire, pentru a o lua, cu nobilă încăpățânare, din nou și din nou, de la capăt.
L. M. este și compozitor. Și încă unul neobosit, ca și actorul L.M. Și-a risipit, până acum, talentul de compozitor în partiturile multor spectacole, dar, iată, anul 1988 i-a adus, pentru compoziție, bucuria unui premiu. Și asta unde? La Gala „Arta comediei” pentru muzica unui spectacol plin de umor, de voie bună și de inedit, musicalul „Sânziana și Pepelea”, într-o viziune regizorală care îl aduce pe Alecsandri mult spre zilele noastre și care ne prezintă, în persoana lui L. M., un model (poate nu desăvârșit, dar tinzând, viguros, către asta) de ceea ce se numește „actor total”.
sâmbătă, 14 mai 1977
„De la estradă la revistă” („TOMIS” 1977)
?, De la estradă la revistă, „Tomis”, 1977
Distins cu premiul I la faza republicană a Festivalului național „Cântarea României”, noul spectacol de la „Fantasio” (Veselia n-are vârstă) se adaugă la bogatul palmares de succese ale revistei constănțene. Am putea afirma - fără falsă modestie - că acest prestigios succes este confirmarea unei valori recunoscute, este rezultatul acumulărilor petrecute sub ochii noștri, pe parcursul a peste 20 de ani de activitate.
Privind retrospectiv, drumul de la estradă la revistă a stat sub semnul receptivității în fața noului, al adaptării la exigențele mereu crescânde ale spectatorilor. Ținând pasul cu cerințele publicului, reflectând prompt inerentele fluctuații de gust, înscriindu-se într-o arie tematică de certă actualitate - teatrul nostru de revistă și-a consolidat, treptat, reputația de „vedetă” a genului. Iar cel mai bun lucru care se poate spune despre el este că a format și a grupat de-a lungul timpului oameni de o vădită profesionalitate, care se dăruiesc publicului cu tot ce au mai bun.
Iată-ne, deci, în fața unei premiere care și-a propus să fie o demonstrație absolută de valoare, o trecere în revistă a tuturor „forțelor” disponibile în materie! Desigur, succesul este incontestabil. Nu putem afirma, însă, că au fost eliminate clișeele și că s-a realizat spectacolul total.
Mai întâi, câteva cuvinte despre scenografia spectacolului - element de primă importanță pentru orice „show” care se respectă. Dan Sachelarie își dovedește din nou talentul, modificând spațiul scenic fără decorativism sofisticat, construind decorul în adâncime, pe principiul armoniei simetrice. Se poate vorbi chiar despre o colaborare efectivă cu coregraful, vizând complementaritatea accesoriilor scenice în sporirea mobilității baletului, cât și folosirea acestuia din urmă ca simplu element decorativ. Cornel Patrichi este și el în nota de modernitate cu care ne-a obișnuit, iar corpul de balet lucrează cu o vădită plăcere sub conducerea sa. De semnalat repunerea în drepturi a alegoriei coregrafice (a dansului ca metaforă, în general) - pentru care baletul „Orașul meu” constituie un excelent exemplu. De data asta, parcă mai mult decât altădată, Patrichi își structurează baletul pe idei generoase și pe teme clare...
Aurel Manolache și H. Mălineanu semnează muzica spectacolului, creându-se și prin aceasta impresia generală de unitate, dat fiind faptul că școala componistică a celor doi este cam aceeași. Ne referim la modalitățile comune de orchestrație, la aprecierile în ceea ce privește valorificarea filonului folclorului, (...).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)