Taoism și mediu (BUCOVALÅ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Budism* are afinitătăți cu Taoismul**, de când Zen este o versiune a Budismului*** care implică China, unde Taoismul și-a găsit rădăcinile. Tao însemnează cale sau drum. Este calea spre univers, desfășurarea ordonată și armonioasă a fenomenelor, a tendinței de dezvoltare a lucrurilor. Dacă se permite urmarea acestui curs, rezultă împlinirea naturală și perfecțiunea.
Taoismul vizează perfecta armonie între umanitate și natură, permițând o bază a filosofiei dezvoltării tehnologice. Formele occidentale ale tehnologiei ar trebui abandonate din punctul de vedere al Taoismului, și înlocuite cu tehnologia adaptativă și cooperativă. Nu încearcă să comande sau să controleze natura, mai degrabă încearcă să folosească procesele naturale în folosul omului și să adapteze modul de viață uman la mediu.
La fel ca și Zen Budismul, Taoismul vizualizează mediul ca o sumă de elemente articulate, o unitate între tot ceea ce este natural asigurând o viziune a naturii ca autonomă și dinamică în același timp în care umanitatea se potrivește în locul său adecvat.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Note M. T.
* Zen Budism = Ramura din Japonia a budismului, unde a fost adusă din China, unde a fost adusă din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)
** Taoism = Religie apărută în mileniul I î. H. în China, principiile sale fiind expuse de Lao Tzu în cartea Tao te-ching, (www.taoismonline.org)
*** Dharma Buddha = Religie propovăduită în sec. VI î. H. în India de fostul prinț Siddharta Gautama, care la 30 de ani a devenit ascet și a atins iluminarea (Buddha) prin mwditație sub copacul boddhi. (www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaindex.asp)

Un tsunami în Oceanul Pacific la mijlocul secolului XIX (VERNE 1901)

<
(...) Și, chiar în Oceanul Pacific, fusese semnalat cu câțiva ani înainte, de către comandantul unei stațiuni navale, acest fenomen în urma unui violent cutremur produs pe coastele Perului, o imensă ondulare a oceanului se întinse până la litoralul australian. Acest val, lung de două leghe*, parcurse în salturi precipitate aproape o treime din glob, cu o viteză vertiginoasă, evaluată la 143 metri pe secundă, adică 656 km pe oră. Aruncîndu-se asupra unor arhipeleaguri din Pacific, precedat de o întinsă oscilație submarină, venirea lui se anunța printr-un mare vuiet în apropierea pămîntului și, după ce depășea sau răsturna obstacolul, se deplasa și mai repede încă.
Acest fapt, relatat în „Jurnalul” din Havre**, îi era cunoscut domnului Bourcart și, după ce îl cită tovarășilor lui, adăugă:
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare***, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 194-195.

NOTE M. T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. sursa: DEX '09 (https://dexonline.ro/definitie/leghe)
** Le Havre = Oraș din regiunea franceză Normandia. Port la Oceanul Atlantic. Al doilea port al Franței după Marsilia.
*** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

https://cnes.fr/sites/default/files/migration/automne/standard/2010_05/p8494_769e46dcd017cbeac1f9ef841fb922adparcours5501.jpg

Rădăcinile și simțul datoriei la o familie englezească din perioadă interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Trebuie să recunosc, începu această femeiușcă rafinată, că reședința de la Condaford e cel mai liniștit loc în care am fost vreodată. Eu aș muri de atîta liniște, Dinny. Ruralitatea de la Lippinghall e nimic pe lângă asta.
- Vechi și fărîmicios, hm?
- Îi spun mereu lui Michael că ramura voastră de familie este unul dintre fenomenele cele mai puțin manifeste, dar cele mai interesante din Anglia. Sînteți cu totul lipsiți de sonoritate și cu desăvîrșire plasați în afara luminii reflectoarelor. Prea lipsiți de senzațional, ca să stîrniți interesul romancierilor, și totuși existați, și vă continuați existența, și pur și simplu nu înțeleg cum. Tot ce-i perisabil vă stă împotrivă, de la taxele de succesiune pînă la gramofoane. dar persistați pînă la sfîrșitul pămîntului, făcînd lucruri de care nimeni nu știe nimic și de care nimeni nu se sinchisește. Cei mai mulți dintre voi n-aveți nici măcar un Condaford în care să veniți acasă și să vă sfîrșiți zilele; și totuși aveți rădăcini, și un simț al datoriei. Eu n-am nici una, nici alta știi, și asta mi se trage de la faptul că sînt pe jumătate franțuzoaică. Familia tatălui meu, familia Forsyte, s-ar putea să aibă rădăcini, dar n-are simțul datoriei - nu în felul vostru; sau poate că mă gîndesc la un simț al utilității. Știi, Dinny, îl admir, dar mă plictisește de moarte. De pildă, pe tine te face să te duci și să-ți irosești viața tînără în povestea asta cu Ferse. Datoria e o boală, Dinny; o minunată boală.
- Și ce gîndești că ar trebui să fac în chestiunea asta?
- Să-ți dai frîu liber pornirilor. Nu-mi pot imagina o treabă care să te îmbătrînescă mai mult decît ce faci tu acum.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 189-190.

Agricultură modernă versus agricultură tradițională în România interbelică (SADOVEANU 1934)

<
(...)
- Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca și cum ai fi din niște veacuri vechi, și totuși ești mai tînăr decît mine. Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem mai puțin. Operațiile agricole și transporturile se pot face astăzi altfel decît odinioară.
Sofronie tăcu.
- Ai ceva de zis, prietine Sofronie? rîse cu bunăvoință Mavrocosti. Poate ar trebui să-ți sporești și să-ți perfecționezi inventarul de mașini.
Administratorul scutură cu energie din cap.
- Măria ta, făcu el întîmpinare cu un respect afectat, eu am avut bun dascăl în lucrarea pămîntului pe tatăl meu, iar tatăl meu, pe cît mi-a povestit el, a avut învățător pe tatăl măriei sale. Umblau și ei așa cercetînd pe moșie, cum umblăm noi acuma. După ce s-a fost săturat boierul cel bătrîn decît cheltuie cu mașinile, care din Anglia, care din Germania, care din Franța, apoi a arătat tatei pe cele mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pămîntul și cu văzduhul.
- Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care oameni? și mai ales care pămînt și care văzduh? Pămîntul îl supunem unei analize de laborator și pentru văzduh avem observații meteorologice.
Administratorul zîmbi subțire. Mavrocosti îl observa cu coada ochiului și-i aștepta replica. Era zîmbetul unui om ager, însă mărginit în prejudecăți.
- E adevărat, măria ta, că munca omului trebuie ajutată și sporită, vorbi Sofronie cu o oarecare îndoială, poate cu puțintel dispreț pentru ceea ce era străin și depărtat de el în boier; așa spuneau și bătrînii noștri; însă nici o mecanică; nici o analiză și nici o statistică nu pot da conjuncturi prielnice de călduri și de ploi. Nimic nu poate schimba frămîntarea acestor rîpi și chimia lor diversă. Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunii și anotimp, cu primăvara noastră din ianuarie, ori cu iarna din iunie. Aici fenomenele au altă logică și oamenii deasemeni. Ziua noastră de lucru e de șaisprezece ceasuri; avem o amiază care ne coace ca-n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, după care dormim ori lenevim șase luni. Așa că eu mă țin de legea veche. Dacă îmi dă voie măria ta, am să-i mărturisesc că eu n-am adoptat calendarul nou*. Numai în cel vechi găsesc datele și epocile plugăriei noastre. La Sfîntul Ilie trebuie să înfățișez la curte păpușoi nou copt; la Foca nu ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la Sfîntu Pantelimon dau căciuli și cojoace slujitorilor la oi și la vite, căci, de și căldura e în toi, pentru el s-a arătat semnul iernii.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 65-66 .

NOTĂ M.T.
* Calendarul gregorian sau stilul nou a fost adoptat de papa Grigore XIII în 1582 prin modificarea calendarului iulian, adoptat de dictatorul roman Iuliu Cezar în 46 î. H. În România calendarul gregorian a fost adoptat de guvern în 1919 și acceptat de Biserica Ortodoxă în 1924. (http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html)

Cum arătau primele jocuri pe calculator. Transformarea unui fenomen cu milioane de "adepți" în lume

ȘTIRILE PROTV, București, 5 august 2012

Dr . Vogel despre lacul Ciad din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

„XXXVI
De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopții! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad. (…) Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obișnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populația de pe țărmuri îi adăpostise pe nenorociții salvați din asemenea cumplite catastrofe.”

„Nu știa că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese atenția asupra acestei ciudățenii a malurilor Ciadului, (...).”

„Dacă aș putea ajunge la unul din marile orașe din jurul lacului, m-aș găsi în situația călătorilor despre care-a povestit Fergusson. De ce oare n-aș scoate-o la capăt ca și ei? Câțiva s-au întors!”

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

Discursul lui A. Soljenițân în fața Dumei de Stat a Rusiei la 28 octombrie 1994 („TOMIS” 1994)

S. F., „Tomis”, Constanța, 19 (4?5)

Aleksandr Soljenițân este prezent în „Contrapunct” nr. 13 cu textul discursului rostit în fața Dumei de Stat intitulat Vindecarea Rusiei mai este încă posibilă. De reținut ce zice rusul: „Din Asia Centrală și Transcaucazia este timpul să plecăm definitiv. Astăzi, Asia Centrală și Azerbaidjanul se îndreaptă, cu înverșunare, spre lumea musulmană și se vor vărsa inevitabil în ea. Lumea musulmană crește, aceasta va fi unul din fenomenele grandioase ale secolului XXI. Noi nu trebuie să ne amestecăm acolo.
Dar, în același timp, nu putem refuza Belarus-ul. Belarus tindea spre noi, iar noi l-am refuzat din considerente de buzunar, economice, care la noi sunt mai presus de toate! De parcă n-am observa că în masele populare bieloruse și ucrainene crește înțelegerea faptului că milioane de oameni au trecut printr-o ruptură dureroasă a legăturilor de rudenie, că suntem popoare înrudite, că trebuie să fim împreună.
Iar în cea ce privește Kazahstanul... Din Kazahstan nu putem fugi nicidecum”.

Hermeneutica (CONSTANDACHE 1994)

Gheorghe G. Constandache, Raționalitate. Limbaj. Decizie. Antologie tematică, selecție, trad. și note  G. G. C., Ed. Tehnică / seria Interferențe, București, 1994

(....)

Ireductibilitatea științelor umane la modelele generale ale științelor naturale este din nou configurată prin acest caracater semnificativ și teleologic, interesat și ideologic al fenomenelor sociale. De aici decurg noi raporturi de opoziție, dar și de complementaritate între științele naturii și cele ale omului. Cea mai mare parte a lucrărilor școlii din Frankfurt (Adorno, Habermas, Appel) se situează la frontiera dintre hermeneutică și critica ideologiilor. Într-adevăr, critica ideologiilor este o modalitate a hermeneuticii, întrucât explicarea fenomenelor sociale presupune interepretarea semnificațiilor culturale ce exprimă interesele generatoare ale activității cognitive.

Astfel, hermeneutica „metodică” poate intra în dezbarere cu știința lingvisticii, cu analiza conceptuală, cu structuralismul și cu marxismul, continuând totodată dialogul său cu hermeneutica „ontologică”.

Zvonurile (KAPFERER 1990)

Jean Noel Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, prefață S. Chelcea, trad. M. Vazaca, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (Paris, 1990), 320 p.  

p. 2 Jean Noel Kapferer, cunoscut pentru cercetările noastre privind comunicarea, imaginile și publicitatea, a publicat până acum un mare număr de studii, articole și cărți, între care Căile persuasiunii și Copilul și publicitatea. Este profesor la Școala de Înalte Studii Comerciale de la Paris și președinte al Fundației pentru Studiul și Informația asupra Zvonurilor.  

5 Un fenomen psihosocial complex: zvonurile - Septimiu Chelcea
Apel la memorie
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia

23 Introducere: 

26 1.Un fenomen care scapă
O informație incomodă
O deliberare colectivă 
Psihiatrizarea zvonului
Adevărul și falsul
„Se spune” este o „nonspunere”
Zvonuri, bârfe, vorbe, ponegriri și altele

43 Partea întâi: Viața și moartea zvonurilor

45 2. Cum se nasc zvonurile?
O falsă problemă?
Discursul experților
Confidențe
Un fapt îngrijorător
O mărturie
Închipuiri
Mituri fluctuante
O neînțelegere
Manipulări
Publicarea dezinteresată a unor fapte neverificate
Nu iese fum fără foc?  

67 3. Circulă zvonurile, circulă

67 De ce colportăm zvonurile 

Zvonul este o știre

Vorbim ca să știm

Vorbim ca să convingem

Vorbim ca să ne eliberăm

Vorbim ca să plăcem

Vorbim să ca să vorbim

77 Viteza zvonului

Sursele grabei

Relații strânse

79 Mediile de informare și zvonurile

84 4. De ce ne încredem în zvonuri?

84 Din sursă credibilă
Am aflat dintr-o sursă bine informată
Canale selective
O informație dezinteresată

89 O informație credibilă
Extinderea zonei posibilului
Ce fel de sisteme de referință?
Sensibilitatea momentului
Dovezi de netăgăduit
Plăcerea marilor explicații
Puterea repetiției

101 O informație de dorit
Dorința de a crede
Ecoul propriei conștiințe

106 5. Zvonul: publicul său, funcțiile sale
Piața zvonului
Efectul experienței
Fiecare conținut cu clientela lui
Fiecare cu țapul lui ispășitor

113 6. Actorii
Fiecare cu rolul său
Rolul femeilor
Rolul intelectualității
De ce nimeni nu verifică

125 7. Stingerea zvonului și semnificația tăcerii

125 Obligatoriu efemer
Un interes trecător
Exagerarea autodestructivă
Contextul evoluează
Situații în care zvonul persistă

129 După zvon

131 8. Eterna revenire?
Amintirea zvonului
Repetarea simptomelor
Persistența neliniștii
Repetarea situațiilor
Teme universale
De la traficul de femei la șarpele veninos
Eterna prezență a țapului ispășitor

145 Partea a doua: Interpretarea zvonurilor

147 9. Mesajul: întâmplare și necesitate

148 De ce sunt zvonurile sumbre?
Valoarea informativă a sumbrului
Valoarea pozitivă a răului
Răul creează unanimitate

152 Evoluția mesajului
Degradare sau construcție?
Cum se constituie mesajul
Fidelitate sau infidelitate

161 10. Mesajul ascuns
Superioritatea națională
Recursul la gândirea magică
Întoarcerea Satanei
Educația morală
Multiple niveluri de interpretare

171 11. Fața ascunsă a Franței dezvăluită de zvonuri
Ne frământă problema străinului
Franța se teme pentru copiii ei
Pierderea puterii de către adulți
Obsesia sănătății
Schimbarea interzisă
Întoarcerea la sălbăticie? 

181 Partea a treia: Folosirea zvonurilor

183 12. Crime, anchete și zvonuri
Cinci ani de închisoare din cauza unui zvon

Răzbunări întârziate
Discreditarea unei persoane importante
Pe urmele mitului
Nu știu nimic, dar voi spune totul
Mediile de informare, difuzorii de zvonuri și justiția
Crime în lanț
Nesiguranță și politică

195 13. Zvonurile și star-sistemul 
Dorința de a poseda o bucățică din idol
Menținerea mitului

Când contractul se anulează

200 14. La fabrică și la birou
Tăcerea de la uzinele Renault
O armă sindicală
Gestionarea comunicărilor interne
Gestionarea carierei

207 15. Zvonul în marketing
Destabilizarea unui concurent
Lupte subterane
Stimularea transmiterii din gură-n gură
O țintă privilegiată: liderii de opinie

221 16. Zvonurile financiare

223 Materii prime și dolari: zvonurile în acțiune
Criza zahărului în 1974
Influența președintelui Reagan în problema zahărului
Un avion chinezesc relansează dolarul
Câteva zvonuri pe nedrept ignorate
Piețele financiare: un context propice zvonurilor

228 La Bursă
Întârzierea informației
Acordul la nivelul întreprinderii
Oferta publică de cumpărare plutește în aer 

233 17. Zvonul politic
Avantajele zvonului
Diferite întrebuințări ale zvonului
Marile teme ale zvonului
Cum se creează o imagine

249 Partea a patra: Un zvon poate fi înăbușit?

251 18 Antizvonul
Procter și Gamble, și diavolul
Orleans: antimitul

257 19. Dezmințirea: o artă periculoasă
O informație mai puțin importantă
O informație care se uzează
Devierea țintelor
Capcanele receptării
Efectul bumerang al dezmințirilor
Ce dovedește realitatea?
Când adevărul nu poate fi dovedit
Aflarea unei surse credibile 

270 20. Schimbarea imaginii zvonului
Reorientarea zvonului
Un reflex negativ
Inventarea unui dușman ascuns
Radiografierea convingerilor
Clinica zvonurilor

280 21. Mai bine să previi
Prevenire și credibilitate
Bună-credință, transparență și viteză

284 Concluzie

287 Postfață
Cele șase tipuri de zvonuri
Un tip special de zvon: „legendele urbane”
Specificitatea și funcțiile poveștilor exemplare
Zvon și realitate
Transparența dezmințirilor
Un caz de antizvon: riposta lui Isabelle Adjani
Imagine și zvon
30 octombrie 1989

303 Bibliografie

coperta IV Pentru public, cuvântul zvon evocă un fenomen misterios, aproape magic. O analiză a vocabularului curent e revelatoare în această privință: zvonurile zboară, cresc, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule, ce nu se integrează în nici una dintre familiile cunoscute. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează.

Temea centrală a cestei cărți constă în demonstrarea faptului că o asemenea concepție e greșită. Departe de a fi misterioase, zvonurile se supun unei logici al cărei mecanism de funcționare poate fi demontat. Suntem mai în măsură acum să răspundem marilor probleme puse de zvonuri. Cum se iscă, de unde pleacă, de ce apar într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc?

Jean Noel Kapferer 

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

Inflație, dezinflație și deflație (BEZBAKH 1988)

 Claude Simon, Inflație, dezinflație și deflație, trad. E. Theodorf și I. Thedorof (Paris 1988), Humanitas / Economie - Repere - 9, București, 1992, 179 p.

5 Introducere

9 Partea Întâi: Evoluția prețurilor în secolele XIX și XX

12 1. Dinamica prețurilor în secolul XIX și în perioada interbelică
1. Evoluția prețurilor în secolul XI
2. Inflația și deflația între cele două războaie mondiale
3. O încercare de interpretare: „reglarea prin concurență”

26 II. Inflația din a doua jumătate a secolului XX
1.Creșterea economică și inflația
2. De la inflație la dezinflație

37 Partea a Doua: Principalele teorii ale inflației

39 I. Inflația prin bani
1. Teoria cantitativă a banilor
2. Milton Friedman și monetariștii
3. Rolul anticipărilor
4. Un „vechi” economist foarte „modern”: Richard Cantillon

50 II. Inflația prin cerere
1. Banii și „surplusul” de cerere
2. Diferite circuite inflaționiste

63 III. Inflația prin costuri
1. Mecanismul
2. Inflația, cheltuielile pentru salarii și șomajul
3. Circuitele inflaționiste pentru costuri

78 IV. Inflația - fenomen structural
1. „Reglarea monopolistă”
2. Rolul statului

91 Partea a Treia: Mizele dezinflației

95 I. Principalele efecte ale inflației
1. Transferurile legate de contractarea de datorii
2. Inflația și rentabilitatea economică a întreprinderilor 
3. „Efectul de pârghie” și rentabilitatea financiară

111 II. Politicile de combatere a inflației
1. Rolul statului în inflație
2. Combaterea inflației în Franța în perioada 1950-1975
3. Politica lui Raymond Barre: 1976-1981
4. Politica stângii aflate la putere: 1981-1986
5. Revenirea „liberalilor”: martie 1986
6. Exemplul unei alte țări: SUA și „economia ofertei”

136 III. Dezinflația din anii 80
1. Ținerea în frâu a cheltuielilor pentru salarii și dezinflația
2. Prețurile materiilor prime și dezinflația
3. Cursul de schimb și dezinflația
4. Obstacolele în calea continuării dezinflației
5. Reacțiile agenților economici față de dezinflație

167 Concluzii

173 Bibliografie

Coperta IV
Parcurgând această remarcabilă sinteză a unor temeinice analize istorice, economice și politice, cititorii află răspunsuri bine argumentate la o serie de întrebări, cum ar fi:
*Cine profită de inflație și cine pierde când prețurile sunt stabile?
*Poate avea loc o creștere economică fără inflație?
*Care sunt mijloacele de care dispun guvernanții pentru combaterea inflației?
*Cum au reușit Japonia și SUA să treacă de la inflație la dezinflație?
*Este dezinflația un fenomen conjunctural independent de politica economică?
Pierre Bezbakh, cadru universitar (Universitatea din Paris IX - Dauphine), specialist în macroeconomie și istorie economică, este autorul cărții La societe feudo-marchand, Paris, Anthropos, 1983.

„Superlative geografice” (NEGUȚ & NICOLAE 1978)

Silviu Neguț & Ion Nicolae, Superlative geografice, Ion Creangă/Mică enciclopedie, București, 1978, 335 p.

Cuprins 

5 Cuvînt înainte

11 Glosar de termeni proprii

35 Glosar de termeni comuni

54 Listă de abrevieri

56 Articole enciclopedice

coperta 4: Menită, în concepția autorilor, a contura cîteva aspecte ale frumuseții și măreției Pămîntului, lucrarea de față - prima de seria de mici enciclopedii, inițiată de Editura Ion Creangă - este dedicată „superlativelor geografice”. Cele peste 250 de articole incluse se referă la fenomene a căror spectaculozitate a trezit de veacuri uimirea și admirația oamenilor - cascade, canioane, gheizere, peșteri etc - fenomene naturale - cutremure, vulcani, uragane - alte fenomene de excepție - cel mai mare și cel mai mic ocean, cea mai ridicată și cea mai scăzută temperatură. Totodată au fost incluse articole relevante pentru modul în care omul a cucerit și valorificat resursele Terreie: cel mai mare canal maritim, cel mai populat oraș, cea mai grandioasă construcție umană etc.