Istoria medicinii din India („Enciclopedia medicală...” 2009)

<
Localizată în timp, între aproximativ anul 3000 î.Hr. și 1200 î. Hr., istoria gândirii medicale indiene este marcată de numeroasele curente politice și religioase care au dominat episodic regiunea Gangelui. În vastul spațiu al Indiei s-a dezvoltat încă din mileniul III î. Hr. o civilizație cu unele caractere mesopotamiene. În această epocă pe valea Indului au fost clădite câteva cetăți-orașe (Mohenjo-Daro, Harappa, Amri, Taxile) cu clădiri din cărămidă și canalizări care asigurau igiena comunității. Către anul 1500 î. Hr. India a fost invadată de arieni, o populație din zona Pamirului, înrudită cu iranienii. Vechile civilizații dispar lăsând în urmă legende, mituri, rituale religioase și o medicină elementar populară. Începând din anul 1500 î. Hr., India parcurge o etapă de mare înflorire religioasă și culturală: se scriu „Vedele” sau „Cărțile științei” și lucrările care le explicau (Upanișadele, Araniakas, Brahmanas) și se compun epopeile „Ramayana” și „Mahabharata”.
Cultura indiano-ariană este imortalizată de textele vedice, de epopeile amintite ca și de alte multe texte de natură religioasă, filzofică și de practică medicală. Prin anul 600 î. Hr. perșii conduși de Darius pun stăpînire pe India pentru o perioadă de trei sute de ani, după care nord-vestul teritoriului indian este cucerit de Alexandru Macedon.
Regele Asoka (273-323) reușește pentru scurt timp o mare unificare de teritorii și înlocuirea parțială a brahmanismului (religia Indiei antice) cu budismul. În sec. d. Hr. India este invadată de huni, apoi între 700-1875 intră sub stăpînire arabă care, sub domnia Marilor Moguli, impun islamismul. Din 1875 pînă la proclamarea independenței sale în 1950, India a fost dominion britanic. Aceasta istorie zbuciumată și-a lăsat amprenta în polimorfismul lingvistic, cultural, filosofic și chiar religios care definesc India în toate timpurile.
În evoluția medicinei indiene se distinge următoarele etape: vedică (de la începuturile confirmate până spre anul 2500 î. Hr.), epică (anul 2500 î. Hr. până la anul 1400 î. Hr.), pre-budhistă (anul 1400 î. Hr. - anul 500 î. Hr.), budhistă (anul 500 î. Hr. - sec. VII d. Hr.), arabă până spre anul 1000, musulmană, până spre anul 1500 al erei noastre.
Dacă istoriei civilizației indiene i se poate delimita, dealtfel destul de aproximativ, o asemenea cronologie, medicina indiană nu poate fi fragmentată prin perioade de timp în primul rând pentru că tradiția va traversa întotdeauna granițele vremii, iar un al doilea factor este constituit de imprecizia datărilor. Ceea ce este caracteristic pentru practica medicală indiană este construcția precisă și sistematică în care fiecare boală, chiar simptom este încadrat într-o categorie determinată, iar prescripția terapeutică este atît de detaliată, încât cărțile indiene care au traversat timpul reprezintă adevărate enciclopedii care conțin date importante pentru civilizația acestei țări.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davilla”, București, 2009, pp. 42-43.

Biografia califului Abd ar-Rahman III (891-961) din Spania (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Cel mai mare conducător al Spaniei musulmane (1), Abd ar-Rahman și-a extins stăpînirea, devenind primul calif desemnat în regiune (2).
La moartea bunicului său, Abd Allah, în 912, A. R. a preluat conducerea unei Spanii măcinate de război civil și amenințată de invazia creștină. Cea dintîi prioritate a lui A. R. a constituit-o supunerea rebelilor răspîndiți în regiunile muntoase din sud-est. La zece zile după ce urcat pe tron, el a expus capul retezat al unui conducător rebel, iar în următoarele două decenii a întreprins anual expediții pentru a înăbuși rebeliunile care izbucneau într-un loc sau altul. În 917, cel mai puternic dintre rebeli, Hafsun, a murit, iar prin 928 A. R. a cucerit Bobastro (3), principalul focar al rebeliunii. Fii lui Hafsun au fost executați, iar ultimele scîntei de separatism s-au stins.
După ce și-a extins granițele de sud-est ale regatului, A. R. s-a întors spre nord pentru a stăvili incursiunile creștinilor. Regele din Leon (4), Ordono II, a condus în 913 (?) o expediție în teritoriul musulman, unde a săvîrșit un adevărat măcel. A. R. a inițiat o campanie de răzbunare în finalul căreia a înfrînt armatele unite din Leon și Navarra (5) în bătălia  de la Valdejunquera (6) la 26 iulie 920. După ce și-a împlinit răzbunarea, califul a cerut supunere, apoi a făcut o incursiune în Navarra în primăvara lui 924 și a șters de pe fața pămîntului capitala Pamplona.
Noul rege al Navarrei, Ramiro al II lea, s-a dovedit mai puternic decît înaintașii săi, și R. nu a fost în stare să-l domine ca pe Ordono. După ce a suferit o serie de înfrîngeri minore, Ramiro a distrus armata lui A. R. în bătălia de la Simancas (7) în 939. Fericit că a scăpat cu viață, califul a jurat că niciodată nu va mai conduce (...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 12-13/ABD AR-RAHMAN AL III LEA (891-961)

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)

Biografia califului Abd al-Mu`min Almohad (1094-1163) din Africa de Nord (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...)
Cea dintîi misiune al lui Abd al-Mu`min a reprezentat-o continuarea luptei contra Almoravizilor (1). Ca atîția strategi de gherilă victorioși din istorie, A. M. era răbdător, zelos și necruțător. El a purtat război de gherilă cu Almoravizii timp de 15 ani, obținînd controlul regiunilor Atlasul de Sus, Atlasul de Mijloc (2) și Rif (3). Prin 1145 îi hărțuise destul pe Almoravizi și își consolidase suficient forțele suficient pentru a-i provoca la luptă deschisă și a-i înfrînge decisiv în cursul aceluiași an.
Apoi Almohazii au început să se deplaseze spre vest prin cîmpia de coastă a Marocului, făcînd noi cuceriri pe măsură ce înaintau. După ce au asediat Marrakeshul (4), l-au luat cu asalt în 1147 și i-au măcelărit pe Almoravizii din interior. A. M. și-a stabilit capitala la Marrakesh și a continuat să o consolideze, epurîndu-i brutal pe cei de a căror loialitate sau ardoare religioasă se îndoia. În următorii 12 ani a străbătut de la un capăt la altul cîmpia Africii de Nord, cucerind totul în calea sa: Constantine (5) în 1151, Tunisia în 1158 și Tripoli (6) în 1159. Pe la 1160 regimul Almohad stăpînea tot nordul Africii la vest de Egipt și Spania musulmană (7).
Dinastia fondată de A. M. a durat încă multă vreme după moartea sa, în 1163. Cei doi succesori imediați a săi erau extrem de capabili și i-au continuat cu credință politica. Regimul Almohad a păstrat controlul asupra Africii de Nord timp de 500 de ani.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 11-12.

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)

al Muizz (c. 930-975)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 343

Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.

Discursul lui A. Soljenițân în fața Dumei de Stat a Rusiei la 28 octombrie 1994 („TOMIS” 1994)

S. F., „Tomis”, Constanța, 19 (4?5)

Aleksandr Soljenițân este prezent în „Contrapunct” nr. 13 cu textul discursului rostit în fața Dumei de Stat intitulat Vindecarea Rusiei mai este încă posibilă. De reținut ce zice rusul: „Din Asia Centrală și Transcaucazia este timpul să plecăm definitiv. Astăzi, Asia Centrală și Azerbaidjanul se îndreaptă, cu înverșunare, spre lumea musulmană și se vor vărsa inevitabil în ea. Lumea musulmană crește, aceasta va fi unul din fenomenele grandioase ale secolului XXI. Noi nu trebuie să ne amestecăm acolo.
Dar, în același timp, nu putem refuza Belarus-ul. Belarus tindea spre noi, iar noi l-am refuzat din considerente de buzunar, economice, care la noi sunt mai presus de toate! De parcă n-am observa că în masele populare bieloruse și ucrainene crește înțelegerea faptului că milioane de oameni au trecut printr-o ruptură dureroasă a legăturilor de rudenie, că suntem popoare înrudite, că trebuie să fim împreună.
Iar în cea ce privește Kazahstanul... Din Kazahstan nu putem fugi nicidecum”.