Istoria medicinii din India („Enciclopedia medicală...” 2009)

<
Localizată în timp, între aproximativ anul 3000 î.Hr. și 1200 î. Hr., istoria gândirii medicale indiene este marcată de numeroasele curente politice și religioase care au dominat episodic regiunea Gangelui. În vastul spațiu al Indiei s-a dezvoltat încă din mileniul III î. Hr. o civilizație cu unele caractere mesopotamiene. În această epocă pe valea Indului au fost clădite câteva cetăți-orașe (Mohenjo-Daro, Harappa, Amri, Taxile) cu clădiri din cărămidă și canalizări care asigurau igiena comunității. Către anul 1500 î. Hr. India a fost invadată de arieni, o populație din zona Pamirului, înrudită cu iranienii. Vechile civilizații dispar lăsând în urmă legende, mituri, rituale religioase și o medicină elementar populară. Începând din anul 1500 î. Hr., India parcurge o etapă de mare înflorire religioasă și culturală: se scriu „Vedele” sau „Cărțile științei” și lucrările care le explicau (Upanișadele, Araniakas, Brahmanas) și se compun epopeile „Ramayana” și „Mahabharata”.
Cultura indiano-ariană este imortalizată de textele vedice, de epopeile amintite ca și de alte multe texte de natură religioasă, filzofică și de practică medicală. Prin anul 600 î. Hr. perșii conduși de Darius pun stăpînire pe India pentru o perioadă de trei sute de ani, după care nord-vestul teritoriului indian este cucerit de Alexandru Macedon.
Regele Asoka (273-323) reușește pentru scurt timp o mare unificare de teritorii și înlocuirea parțială a brahmanismului (religia Indiei antice) cu budismul. În sec. d. Hr. India este invadată de huni, apoi între 700-1875 intră sub stăpînire arabă care, sub domnia Marilor Moguli, impun islamismul. Din 1875 pînă la proclamarea independenței sale în 1950, India a fost dominion britanic. Aceasta istorie zbuciumată și-a lăsat amprenta în polimorfismul lingvistic, cultural, filosofic și chiar religios care definesc India în toate timpurile.
În evoluția medicinei indiene se distinge următoarele etape: vedică (de la începuturile confirmate până spre anul 2500 î. Hr.), epică (anul 2500 î. Hr. până la anul 1400 î. Hr.), pre-budhistă (anul 1400 î. Hr. - anul 500 î. Hr.), budhistă (anul 500 î. Hr. - sec. VII d. Hr.), arabă până spre anul 1000, musulmană, până spre anul 1500 al erei noastre.
Dacă istoriei civilizației indiene i se poate delimita, dealtfel destul de aproximativ, o asemenea cronologie, medicina indiană nu poate fi fragmentată prin perioade de timp în primul rând pentru că tradiția va traversa întotdeauna granițele vremii, iar un al doilea factor este constituit de imprecizia datărilor. Ceea ce este caracteristic pentru practica medicală indiană este construcția precisă și sistematică în care fiecare boală, chiar simptom este încadrat într-o categorie determinată, iar prescripția terapeutică este atît de detaliată, încât cărțile indiene care au traversat timpul reprezintă adevărate enciclopedii care conțin date importante pentru civilizația acestei țări.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davilla”, București, 2009, pp. 42-43.

„De la mic la mare” („TOMIS” 1989)

 Într-o carte mică poate încăpea un scriitor mare. Dar în cartea cea mai mică? Firesc - și scriitorul cel mai mare! Poate că asemenea rațiuni au avut în vedere Paul Nancă și George Țâra când au inițiat, la revista studenților bucureșteni, Convingeri comuniste, simpatica și ambițioasa colecție „Cartea cea mai mică”. Minuscula publicație a făcut loc unor tineri ce au atras deja atenția criticii: Cristian Popescu, Dan Silviu Boerescu, Cătălin Țîrlea etc. Ultima venită nu este nici ea o necunoscută: Anca Mizumschi (Departe de Hemingway), mai cu seamă cititorilor revistei noastre. Căci unii dintre ei își vor aminti că studența la Medicină de azi era o prezență promițătoare (ca poetă!) în cadrul cenaclului constănțean „Mlădițe dobrogene”, iar mai apoi la „Ovidiu”, că publica grupaje reprezentative, pentru vârsta ei, în Tomis. Mai mult chiar, una dintre cele patru povestiri cuprinse în acest - cum să-i spun, „volum”, „se sparie gândul!” și totuși... - această carte a apărut cu titlul „Un simplu gest” și într-o formă sensibil diferită, acum trei ani, în paginile revistei, semn că opțiunea noastră a fost de bun augur. pentru că cititorii de azi ai A. M. își pot da seama, fie și după această „cartea cea mai mică”, de faptul că ea are o voce literară de o neobișnuită siguranță. Chiar dacă fiecare dintre povestiri (Învinsul, Duminică după amiază, Un fals în acte publice, Departe de Hemingway) se pliază pe altă formulă epică, promovând tipuri și medii diferite, ceva rămâne constant și acest ceva ține de abordarea directă, brutală aș zice, a temei și personajelor, fără ocoluri, dar și fără complexe. (...)

Modernism versus sămănătorism

XXIII
1.„Modernismul” ca principiu de dizolvare a poezie epice. 2.-12.

1. (149) Cu acest capitol am încheiat istoricul mișcării sămănătoriste, sub diferitele ei forme regionale și în diferitele ei supravietuiri, pe care, de ar fi să o rezumăm, cu toate deviațiile și variațiile sale, am rezuma-o sub denumirea unei mișcări lirice și rurale. Simultan cu mișcarea sămănătoristă, ca o reacțiune împotriva tradiționalismului și ca o expresie a sincronismului civilizației contemporane, s-a produs și o mișcare modernistă, ale cărei faze în cadrul poeziei lirice le-am urmărit în volumul al treilea al acestei lucrări. După ce au descătușat poezia lirică de eminescianism și de tradiționalism și i-au împins mai departe evoluția în sensul individualismului și al subiectivismului, poeții moderniști au crezut că pot aplica și poeziei epice aceleași procedee și determina și aici o mișcare „modernistă” într-un sens identic. Întrucât evoluția genurilor literare e determinată de însăși natura și de legile lor interioare și unul e sensul evoluției lirice și altul, cu desăvîrșire contrariu, e sensul evoluției epice,  încercarea nu putea izbuti. Sămănătorsimul, mai ales cel moldovean, este, negreșit, după cum am spus, însuflețit de un principiu liric, dar acest principiu a rămas latent și s-a exprimat, pe cît a fost cu putință, în forme epice; cu totul altceva au voit unii poeți „moderniști” prin crearea unei proze lirice, subiective, fanteziste, dezlegate de „obiect”, expresie a unei viziuni individuale. (...)