Rădăcinile și simțul datoriei la o familie englezească din perioadă interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Trebuie să recunosc, începu această femeiușcă rafinată, că reședința de la Condaford e cel mai liniștit loc în care am fost vreodată. Eu aș muri de atîta liniște, Dinny. Ruralitatea de la Lippinghall e nimic pe lângă asta.
- Vechi și fărîmicios, hm?
- Îi spun mereu lui Michael că ramura voastră de familie este unul dintre fenomenele cele mai puțin manifeste, dar cele mai interesante din Anglia. Sînteți cu totul lipsiți de sonoritate și cu desăvîrșire plasați în afara luminii reflectoarelor. Prea lipsiți de senzațional, ca să stîrniți interesul romancierilor, și totuși existați, și vă continuați existența, și pur și simplu nu înțeleg cum. Tot ce-i perisabil vă stă împotrivă, de la taxele de succesiune pînă la gramofoane. dar persistați pînă la sfîrșitul pămîntului, făcînd lucruri de care nimeni nu știe nimic și de care nimeni nu se sinchisește. Cei mai mulți dintre voi n-aveți nici măcar un Condaford în care să veniți acasă și să vă sfîrșiți zilele; și totuși aveți rădăcini, și un simț al datoriei. Eu n-am nici una, nici alta știi, și asta mi se trage de la faptul că sînt pe jumătate franțuzoaică. Familia tatălui meu, familia Forsyte, s-ar putea să aibă rădăcini, dar n-are simțul datoriei - nu în felul vostru; sau poate că mă gîndesc la un simț al utilității. Știi, Dinny, îl admir, dar mă plictisește de moarte. De pildă, pe tine te face să te duci și să-ți irosești viața tînără în povestea asta cu Ferse. Datoria e o boală, Dinny; o minunată boală.
- Și ce gîndești că ar trebui să fac în chestiunea asta?
- Să-ți dai frîu liber pornirilor. Nu-mi pot imagina o treabă care să te îmbătrînescă mai mult decît ce faci tu acum.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 189-190.

Unicitatea scriitorului din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)

Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul izolării, semnalînd stăruitor lui Catul Bogdan, primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor.

- Un romancier, mai cu seamă la vrîsta ta, nu poate trăi numai din amintirea vieții de pînă acum. Asta înseamnă să te limitezi la copilărie și tinereță, pierzînd exeperiența contactului matur cu viața. Un poet ar putea să o facăș un romancier - nu. În fond, tu temi de viață...

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere. Natural, invoca o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptînd să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în primul rînd de experiența vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinerețeaș atunci cînd nu te cunoști, cînd începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, pînă la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficentă experiență ca să te poți socoti demobilizat din viața combativă efectivă, trăită anonim în rîndurile celorlalți. De-atunci încolo poți începe ``marea vînătoare``: așa definea el genul lui de creațiune - fără să mai trăiești în actualitate cum ai trăit pînă atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptînd descoperirea esențelor ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viață ca pînă atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiți. O trăiești numai marginal ca spectator. Pentru un om obișnuit, evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunțare la viață, cu o prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e un simplu spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzînd-o numai, în treacăt, chiar o trăiește intutitiv, complectîndu-i imaginativ lacunele și hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții, toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și privilegiată față de a omului comun...

(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.

Bunătate versus sentimentalism (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
(...)
Diagonalele unui testament
(...)
În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni "numai buni", sau "numai răi", că doar în melodramă există se întîlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrariul și întîmplarea joacă un rol esențial. Un asemenea scriitor ar fi înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decît exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.
O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decît în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în timpul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume - nu au reprezentarea lor efectivă - decît pe copiii lor (pe care i-au văzut crescînd), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei.
Sînt, de altfel, gesturi și acte de pseudobunătate care nu sînt decît variații periferice și nu îndreptățesc nici o conluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sînt la fel de deosebite. Cînd țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pîine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de pe la porțile caselor o arată gardienilor "lipsiți de inimă", care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întîmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfîșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot așa de false, sînt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existînd) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sînt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surîsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sînt numai bestiali.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 45-46.

Umor

Romancierul și dramaturgul francez Tristan Bernard s-a urcat neatent într-un tren rapid cu bilet de personal.
-Trebuie să plătiți diferența - îi spuse controlorul.
-Dragul meu, n-am nici un ban la mine. Dar, ce-ar fi, așa, până cobor eu, să reduceți viteza trenului?

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Întâmplări cu autorul de romane polițiste Georges Simenon (1903 Liege/Belgia - 1989 Lausanne/Elveția) (III)

 - Eu am adesea, spunea G. S. înainte ca să se pensioneze ca romancier, aceeași reacție ca a unora dintre cititorii mei: Îmi vine, când scriu un roman, să-l abandonez la jumătate pentru că nu-i pot ghici desfășurarea.

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.

„Întâlnirea n-a mai avut loc” (CHABANNES 1959)

 Jacques Chabannes, În cele patru vânturi ale lumii. Întâlnirea n-a mai avut loc, 2 vol., trad. C. Constantinescu (orig. fr. 1959), Prometeu, București, 1993, 254 p. + 310 p.

Cuprins vol. 1

5 Prolog

9 Partea întâi: Semnele de pe cer (1939-1940) (31 cap.)

133 Partea a doua: Biciul lui Dumnezeu (1940-1941)  (27 cap.)

coperta 4: J. C. s-a născut la începutul secolului. Ziarist, dramaturg, eseist, romancier, producător de televiziune, se consideră el însuși încapabil de face mereu același același lucru. Obține premiul Scarron pentru „Prince Carolus”, marele premiu al romanului de aventuri pentru „L assasin est en retard” și marele premiu al Academiei Franceze pentru „Les quatre vents du monde”.

Cuprins vol. 2

1 Partea a treia: Fiara (1941-1944) (33 capitole)

coperta $: J. C. imprimă un suflu viu unui mănunchi de personaje  angrenate cu mînă sigură într-o aventură care devine epopee. Acest prodigios amestec al războiului îi implică din 1939 pînă în 1944, de la Dunkerqueul evacuat la Leningradul asediat, de la Londra bombardată la Rezistența lioneză, de la Stalingradul eliberat pîna la Parisul ocupat, de la fuga lui Rudolf Hess la partidul comunist (?) al lui Chiang Kai Shek, de la Alger la New York, de la Cairo la Vichy, din biroul lui Goering la cuibul de vultur al partizanilor lui Tito. Pasionant ca un romane de aventuri , unde peripețiile și întâlnirile alternează, mergând de la tragi cla hazliu, această carte stufoasă, dar limpede, sensibilă, dar puternică, se dovedește a fi o reușită. Romancierii sunt cei care scriu în final istoria.