(...)
Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul
izolării, semnalînd stăruitor lui Catul Bogdan, primejdiile ei, mai ales pentru
un scriitor.
- Un romancier, mai cu seamă la vrîsta ta,
nu poate trăi numai din amintirea vieții de pînă acum. Asta înseamnă să te
limitezi la copilărie și tinereță, pierzînd exeperiența contactului matur cu
viața. Un poet ar putea să o facăș un romancier - nu. În fond, tu temi de viață...
Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe
Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere.
Natural, invoca o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni,
neacceptînd să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în
primul rînd de experiența vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că
intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinerețeaș atunci cînd nu
te cunoști, cînd începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în
copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, pînă
la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficentă experiență ca să te poți
socoti demobilizat din viața combativă efectivă, trăită anonim în rîndurile
celorlalți. De-atunci încolo poți începe ``marea vînătoare``: așa definea el
genul lui de creațiune - fără să mai trăiești în actualitate cum ai trăit pînă
atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptînd descoperirea esențelor
ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar între timp, cu
toate că nu mai participi la viață ca pînă atunci, nu mori, nu te îndepărtezi
de ea, n-o uiți. O trăiești numai marginal ca spectator. Pentru un om obișnuit,
evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunțare la
viață, cu o prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e un simplu
spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzînd-o numai, în
treacăt, chiar o trăiește intutitiv, complectîndu-i imaginativ lacunele și
hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul
unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții,
toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura
lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și
privilegiată față de a omului comun...
(...)>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu