<
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.
NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu