Insula Peuce versus insula Leuce

Geografia istorică şi cartografia istorică românească au avut în conf. univ. Marin Popescu Spineni (1900-?) un pionier şi un reprezentant de seamă. Teza sa de doctorat din 1937 România în istoria cartografiei până la 1600 a fost urmată de o lucrare mai amplă ca durată analizată, mergându-se până la 1900(*).

Izvoarele geografice şi cartografice greco-romane din antichitate ne vorbesc despre o insulă din Marea Neagră, în apropierea gurilor de vărsare ale Dunării în Pontul Euxin. Aceste izvoare se pot împărţi în patru grupe: una care nu menţionează numele insulei, a doua care menţionează insula Leuce, a treia care menţionează insula Peuce şi a patra care menţionează ambele insule.

În prima grupă intră şi prima menţionare a unei insule în Pontul Euxin. Marele poet liric Pindar (518-438 î.H.) din oraşul grecesc Teba vorbeşte în Olimpicele de ‘’strălucitoarea insulă’’ locuită de eroul homeric Ahile la Pontul Euxin (Marea Neagră). Maximus din Tyr (sec.II) pomeneşte în Discuţii despre o insulă drept în faţa Istrului, în mare, unde se află templul şi altarele lui Ahile, la care vin doar cei care vor să-i aducă jertfe eroului. Filostrat din Atena (170-245) vorbeşte în amănunt în dialogurile sale Heroicos despre cultul lui Ahile ‘’din insula din Pont’’. În sfârşit, Tabula Peutingeriana, o hartă din sec. XIII copie a unui original din sec. III, arată în mijlocul mării, în dreptul Deltei, într-un golf mare numit Sinus, un ostrov mare Insula Heloris, posibil o stâlcire a lui Achilleis.

Cea de a doua grupă de izvoare începe cronologic vorbind cu tragicianul grec Euripide (480-406 î.H.), care vorbeşte despre Leuce (albă), o insulă stâncoasă de la gurile Dunării, escală a navigatorilor din Milet în drumurile lor din Marea Neagră. Scylax (sec.IV î.H.) din Carianda menţionează şi el insula Leuce. Generalul , istoricul şi geograful roman Flavius Arrianus (Arian) (95-175) în Călătorie în jurul Pontului Euxin confundă, în opinia lui Spineni, Leuce cu ‘’Alergarea lui Ahile’’, peninsulă de pământ nisipos de la gurile de vărsare ale Niprului (Ucraina) în mare. Descrie cu amănunte insula Leuce, al cărei nume vine de la Leukos (Albă). Pausania (sec. II) în Descrierea Greciei aminteşte de o insula Leuce în Pontul Euxin care consideră că informaţia că ar fi existat o pădure deasă cu animale sălbatice este falsă din cauza mărimii mici a insulei şi a naturii sale stâncoase. În sfârşit în antichitatea târzie, Priscianus (sec.V-VI), gramatic din Mauretania (Africa N), încearcă să demonstreze că denumirea de Leuce (albă) provine de la ‘’multele sale păsări albe ca zăpada’’.

În cadrul celei de a treia grupe de izvoare, Apollonios din Rhodos (295-230 î.H.) este primul care menţionează în Argonauticele insula Peuce, de formă triunghiulară, cu baza orientată cu ţărmul mării şi cu vârful către fluviu, despărţind două braţe ale Istrului. Strabo (63î.H.-19d.H.) menţionează în Geografia sa Peuce sau Hieron Stoma ca primul şi cel mai mare braţ al fluviului, respectiv Sf. Gheorghe în interpretarea şcolii româneşti de geografie. Romanul Pomponius Mela (sec. I) spune că sunt şase insule la gurile Dunării, dintre care cea mai mare şi mai cunoscută este Peuce. Dionysios Periegetul (sec II) în Descrierea pământului arată că Istrul se varsă în Pont prin cinci braţe în jurul insulei Peuce. Ptolemeu (90-168) descrie în Geografia Delta Dunării, menţionând că braţul de miazăzi se varsă în Pont prin Gura sacră (Hieron Stoma), cuprinzând insula Peuce.

A patra grupă de izvoare cuprinde două surse, care vorbesc despre ambele insule. Este vorba de Pseudo Scymnos, o Periegesis anonimă din sec.I, atribuită în mod greşit lui Scymnos din Chios (250-180 î.H.) şi care preia informaţii de la Demetrios din Callatis (sec III î.H.). Autorul anonim vorbeşte despre o insula Peuce, aşezată între mare şi gurile Istrului (localizare greşită în opinia lui Spineni), numită astfel după pinii de pe suprafaţa sa, egală cu cea a insulei greceşti Rhodos din Marea Egee. De asemenea, se menţionează şi de o altă insulă, numită a lui Ahile, aşezată ‘’în mare’’, la patru sute de stadii de Peucecu o mulţime de păsări domestice şi cu o privelişte de ‘’loc sfânt’’. A doua sursă care vorbeşte de ambele insule este marele naturalist Pliniu cel Bătrân (23-79) vorbeşte de primul braţ al Dunării (dinspre S spre N) ca fiind Peuce, numit după insula cu acest nume.De asemenea, savantul dă distanţa de 50 000 de mii de paşi dintre insula Leuce şi Peuce.

Este interesant însă că atunci când vorbeşte de menţionarea insulei Leuce de către Arrianus şi Pausania, Popescu Spineni spune că acest fapt a fost făcut şi de Strabo, Ptolemeu, deşi aceştia din urmă fac parte din categoria celor care au menţionat insula Peuce sau braţul Peuce!

În epoca contemporană, un studiu identifică poziţia insulei Peuce în promontoriul Dunavăţului. Eugen Panighiant, într-o cercetare istorică privind expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor de la Dunăre din 335 î.H., citează rezultatele cercetărilor geomorfologice asupra braţului sudic al Deltei ale dr. Alexandru Rosu, care a constatat că „braţul Sf. Gheorghe îşi dirija cea mai mare parte a apelor sale prin poarta Beibugeacului [zonă din nordul Razelmului], transformînd promontoriul Dunavăţului în insulă, corespunzătoare, după părerea noastră, enigmaticei insule Peuce". Colina Dunavătului, înaltă de 60 m, ar corespunde perfect malurilor „povîrnite" ale insulei din antichitate, în opinia lui Panighiant. (Vezi Eugen Panighiant, Geţi contra macedoneni

http://www.enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/getii_vs_maced.htm)

Pe de altă parte, marele istoric Gheorghe Brătianu, identifica în Marea Neagră (vol I, 1988, p.148) insula Leuce cu actuala Insulă a Şerpilor: “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”.

Dar tot în epoca Internetului, studiul lui Caşin Popescu identifică insula lui Achile cu insula Letea din grindul Letea. (Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice

http://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/)

Chiar dacă există un număr important de izvoare care vorbesc despre o singură insulă la gurile Dunării şi chiar dacă identificarea insulelor de către moderni este discutabilă, credem că cele două izvoare care vorbesc de două insule sunt suficient de clare în acest sens.

(*) Marin Popescu Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,  Bucureşti, 1978, 254 p.

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.