<
(...)
- Trebuie să recunosc, începu această femeiușcă rafinată, că reședința de la Condaford e cel mai liniștit loc în care am fost vreodată. Eu aș muri de atîta liniște, Dinny. Ruralitatea de la Lippinghall e nimic pe lângă asta.
- Vechi și fărîmicios, hm?
- Îi spun mereu lui Michael că ramura voastră de familie este unul dintre fenomenele cele mai puțin manifeste, dar cele mai interesante din Anglia. Sînteți cu totul lipsiți de sonoritate și cu desăvîrșire plasați în afara luminii reflectoarelor. Prea lipsiți de senzațional, ca să stîrniți interesul romancierilor, și totuși existați, și vă continuați existența, și pur și simplu nu înțeleg cum. Tot ce-i perisabil vă stă împotrivă, de la taxele de succesiune pînă la gramofoane. dar persistați pînă la sfîrșitul pămîntului, făcînd lucruri de care nimeni nu știe nimic și de care nimeni nu se sinchisește. Cei mai mulți dintre voi n-aveți nici măcar un Condaford în care să veniți acasă și să vă sfîrșiți zilele; și totuși aveți rădăcini, și un simț al datoriei. Eu n-am nici una, nici alta știi, și asta mi se trage de la faptul că sînt pe jumătate franțuzoaică. Familia tatălui meu, familia Forsyte, s-ar putea să aibă rădăcini, dar n-are simțul datoriei - nu în felul vostru; sau poate că mă gîndesc la un simț al utilității. Știi, Dinny, îl admir, dar mă plictisește de moarte. De pildă, pe tine te face să te duci și să-ți irosești viața tînără în povestea asta cu Ferse. Datoria e o boală, Dinny; o minunată boală.
- Și ce gîndești că ar trebui să fac în chestiunea asta?
- Să-ți dai frîu liber pornirilor. Nu-mi pot imagina o treabă care să te îmbătrînescă mai mult decît ce faci tu acum.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 189-190.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu