Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși

„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”

„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”

„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”

„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”

„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”

„Nu îndrăznesc să mă consider cel  mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162

Umor

- Poţi să spui ce vrei, dar să ştii că am întâlnit un om care m-a preţuit - îi spune o tânără actriţă actorului şi dramaturgului Sacha Guitry (1885-1957), care refuza s-o angajeze.
Acesta îi mângâie gulerul de vizon al hainei de blană şi întrebă cu glas mieros:
- Era un specialist în... blănuri!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Buucreşti, februarie 2013

Umor

O doamnă insista pe lângă filosoful şi dramaturgul francez Fontenelle (1657-1757), ajuns la vârsta de optzeci de ani, să facă un vals cu ea.
- Haide, prietene, încearcă! Cum preferi valsul? În doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă! Valsul nu are decât un timp... şi el a trecut de mult pentru mine!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, „Rebus”, București.

Umor

Romancierul și dramaturgul francez Tristan Bernard s-a urcat neatent într-un tren rapid cu bilet de personal.
-Trebuie să plătiți diferența - îi spuse controlorul.
-Dragul meu, n-am nici un ban la mine. Dar, ce-ar fi, așa, până cobor eu, să reduceți viteza trenului?

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

UMOR - dramaturgul francez E. Palleron (1834-1899)

Candidând pentru un fotoliu la Academia Franceză, Edouard Palleron (1834-1899), celebrul dramaturg francez a cărui piesă „Lumea în care ți se urăște” e actuală și azi, începu, conform obiceiului, vizitele pe la membri, pentru a le cere susținerea. Începu cu Ernest Renan.

Introdus imediat în camera de lucru, e primit cu multă amabilitate:

-Luați un scaun, domnule Palleron.

-Oh! Mă iertați, maestre, eu am venit să vă cer un... fotoliu!

SURSA

Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, iulie 2012.

A. Moravia (Italia) - „Disprețul” / 1954 (BOXHALL 2006)

<
Disprețul
Alberto Moravia

n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo

La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

„Anul Caragiale” („TOMIS” 2002)

 ***, Anul Caragiale, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002

La Mangalia s-a înființat de curând, din inițiativa doamnelor Luiza Calaidjoglu, Ana Maria Bucur, Monica Szekely, Ana Oleniuc, Jeni Petrache, Ioana Pescaru, ONG-ul „Lamaji Sana”, care are scop principal „educația” sub toate aspectele. Prima manifestare a acestei organizații a fost sesiunea de comunicări Nenea Iancu, contemporanul nostru, înscrisă în anul UNESCO - I. L. Caragiale și prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui dramaturg. Invitatul de onoare, prof. dr. doc. Ștefan Cazimir, a vorbit în stilu-i inconfundabil despre actualitatea lui Caragiale.

„Nicolae Iorga” (ȘEICARU 1957)

Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Clio, București, 1990 (Madrid, 1957), 143 p.

 

3 Scurtă notă introductivă

5 [Început de drum]

8 N. Iorga și Titu Maiorescu

16 N. Iorga și „Sămănătorul”

27 N. Iorga și „Poporanismul”

31 N. Iorga și 13 martie 1906

36 Criticismul junimist și tradiționalismul lui N. Iorga

42 Țărănismul conservator al lui N. Iorga

50 Răscoalele din 1907 și N. Iorga

53 N. Iorga începe să se afirme în viața politică

56 N. Iorga om politic

60 N. Iorga în anii războiului

65 N. Iorga președinte al primei Camere a României MAri

82 N. Iorga și C. Stere

85 N. Iorga om politic instabil

88 Scriitorul N. Iorga

94 N. Iorga istoric

98 Gazetarul N. Iorga

108 Pitorescul lui N. Iorga

117 Necunoscutul N. Iorga

125 Ambiția lui N. Iorga de a fi scriitor dramatic

129 Urile lui N. Iorga

134 N. Iorga prim-ministru

138 N. Iorga exemplar unic al culturii românești  

Interviu cu Aurel Baranga (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1979

A. B. - (...) Ipocriții care simulează smerenia sînt mai periculoși decît vanitoșii. Îmi privesc deci trecutul cu obiectivitate și ca atare pot spune ca Pascal: `Dacă mă judec absolut, sufăr, dacă mă judec  prin comparație, sînt mulțumit`.
(...)
- Am să vă citesc un text scris de Ilf și Petrov:`Spuneți-mi, vă rog, - ne-a întrebat într-o zi un cetățean grav, dintre aceia care au recunoscu puterea sovietică ceva mai tîrziu decît Anglia și cu puțin înaintea Greciei – spuneți-mi, vă rog, de ce vă dedați la haz? Ce-i cu rîsetele astea acum, în perioada de reconstrucție? Ce, ați înnebunit? Și cetățeanul, furios, a căuta să ne demonstreze pe larg că în per. aceasta rîsul e dăunător`. (...)
- (...) Omul e singura ființă care știe să rîdă. Cu alte cuvinte singura ființă care știe să-și judece obiectiv păcatele. (...)
- (...) Viața unei femei demască abaterile de le legalitatea socialistă comise între 1950 și 1952. Din 1965 asemenea abateri n-au mai fost cu putință și a constituit o mîndrie a întregului partid și popor documentul istoric prezentat de tov. N. Ceaușescu în fața întregii țări, în care a condamnat cu asprime asemenea încălcări grave ale legii și justiției. În piesa mea se spune: `Fiecare care se culcă seara știe că se trezește dimineața. în patul său` și `Temnițele politice sînt transformate în muzee`. (...)
- Și astăzi sînt tineri care îmi scriu și mă întreabă dacă faptele relatate de mine sînt adevărate. (...) Și totuși, acești tineri spectatori sînt emoționați la spectacol, fiindcă dincolo de fapte îi impresionează mesajul piesei care este deopotrivă și un act de condamnare a unor practici detestabile, și un imn adus prezentului nostru care a stîrpit din viața noastră soc. asemenea metode nefericite, cum sînt proces  inventate, persecutarea unor oameni cinstiți, întreținerea unui climat de frică și suspiciune.
- (...) Cu condiția să trăiești trecutul, să înțelegi trecutul nu ca pe un imens raft de bibliotecă – metafora aparține prof. N. Iorga – ci ca pe un imens flux vital ce vine, necontenit, din vremuri străvechi pînă la clipa ta de astăzi, ca s-o fertilizeze și s-o îmbogățească. La lampa unei asemenea înțelegeri, piesa istorică devine o piesă actuală.
(...)
- O scrisoare pierdută este una dintre cel 5 opere satirice ale lumii. Ea este egala operei eminesciene.
(...)
G. A. - În același timp, vă mărturisesc că nu m-au interesat  încercările unor dramaturgi de la noi de a importa forme străine de spiritului nostru, izvorîte din disperarea unor societăți însingurate, care își contemplă rănile fără a încerca să le vindece.
A. B. - În 1956, cînd, sub influența teatrului absurdului, se dădea,  de fapt, un asalt asupra teatrului realist, unii critici – nomina odiosa, fiindcă au trecut de atunci prin cîteva convertiri succesive. – au declarat construcția, logica realizării caracterului – în fond, a eroilor – categorii estetice perimate. Era suficient ca o piesă să se desfășoare logic, să se bazeze pe o structură bine articulată, ca să fie declarată piesă de bulevard. Înțelegi, la modă erau urletul, scrâșnetul, acțiunile crepusculare și migrenice, stările de stupoare și somnambulism, dialoguri fără noimă și fără nici un sens. (...)
- (...) Mă consoleză însă gîndul că orice scriitor nu poate fi decît un om trist. (...) Trist nu înseamnă dezamăgit. (...) Entuziasmul necontrolat conduce la confecționarea unor povestioare idilice, decepția la confabularea unor istorisiri lugubre. (...)
G. A. - (...) Umoriștii au susținut întotdeauna că sînt firi extrem de grave. (...)
A. B. - Judecata contemporanilor și a posterității nu coincid întotdeauna. Aș putea da mii de exemple de scriitori care în viață au cucerit toți laurii, însă posteritatea a aruncat o lespede de indiferență și uitare asupra lor, și de scriitori care au trecut prin viață ignorați, dar cărora posteritatea le-a acordat nemurirea.