10 curiozităţi despre statueta Oscar

Cuget Liber 27 aprilie 2013

A. Moravia (Italia) - „Disprețul” / 1954 (BOXHALL 2006)

<
Disprețul
Alberto Moravia

n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo

La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

Împlinirea universului prin dans (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Scena. Împlinirea universului prin dans, „Tomis”, Constanța, 5, nr. 8, august 2000, p. 11

Dansatori cu o plastică a corpului tinzând spre perfecțiune, cu o săritură sfidând ușor legile gravitației, cu o expresivitate neobișnuită a brațelor imaginând parcă lărgirea spațiului absolut, direcționarea spre orizont și spre mit. Pasiune mistuitoare pentru dans, maturitate ieșită din comun. Încărcătură dramatică, materializată scenic prin gesturi și mișcări pornind din adâncurile tainice ale ființei, de o maximă expresivitate. Mișcare înainte de cuvânt, o emancipare suverană de rostire, dans pur. Dans care, pe alocuri, nu se confundă cu muzica operelor  verdiene, nu se scufundă în muzică, ci depășește muzica. Virtuozitate strălucită, epatantă, ce redă muzicii și dansului farmecul, dezinvoltura și magnetismul (irezistibil) care le aparține a priori. Regal coregrafic, degajând acea energie magică a propulsiei mișcării. Poem teatral-coregrafic ale cărui inefabile metafore și simboluri poetice fac invizibilul - vizibil! Dorul de nemărginit al romantismului ce clamează, imploră, acuză. Chiar și resemnarea venind după acțiune și înfrângerea după luptă. Uneori plâns al neputinței, strigăt de revoltă contra condiției terestre limitate. Ceva de pasăre bolnavă expresionist blagiană care poartă o boală în strune și merge de-a pururi „spre soare apune”, sporind nesfârșirea, ilimitatul „c-un cântec, c-o taină”. Pasărea bolnavă pe care am simțit-o la ultima premieră a Teatrului de Balet „Oleg Danovski” - „Requiem - 24 de ritualuri și un cuvânt șoptit” nu e nici pasărea Phoenix și nici pasărea Ibis. E mai degrabă o pasăre care nu se teme și nu se roagă cerului. Ea ascultă cum se îmbolnăvesc toate în juru-i de timp, visând traiectorii ale ființei avide de expansiune. Ea simte o lină chemare în astre, o despovărare de elemente, destinul ei implacabil constând într-o continuă zbate, într-o pulsație ritmicizată cu mișcarea universului. E în zbaterea ei o umbră de alean, de nostalgie a altei zone a ființei noastre. A veghea pe țărmuri, la margin de mări și oceane, înseamnă a dansa... Gigi Căciuleanu, realizatorul premierei evocate mai sus, e un artist al expresiei plenare, care se exteriorizează generos, neascunzându-și vreo cută a universului său interior. Ca producător și autor de spectacole coregrafice, pline de cutezanță, întreține o bogată cultură a dansului clasic și contemporan, ale cărui elemente le exploatează rațional și fantast, pentru a ivi bucuria comunicării de anvergură expresionistă. El nutrește o vie credință în frumos, în compoziția mereu înnoită, mereu aceeași, permanent seducătoare a baletului clasic, formă de dans pe care o scoate în afara cadrului rigid, instituționalizat, al marilor teatre. Arta lui e una de esență, de puternică spiritualitate latină. Caligrafia impecabilă a mișcării implică distincția eleganței, a unei adresări artistice ingenios concepute și structurate. În prima parte a „Requiemului- 24 de ritualuri și un cuvânt șoptit”, scena e distribuită pe patru compartimente sentimental-afective: „Feu”, „Tandresse”, „Forță”, „Fragilite”, cuvinte scrise pe panourile de fundal. Se creează o simbioză perfectă între gesturile și mișcările dansatorilor și costumația acestora. Culorile devin extrem de sugestive: fustă roșie cu veston roșu - focul, mistuitoarea, înflăcărata patimă a iubirii; fustă roșie cu veston alb - tandrețea confesiunii; fustă roșie cu veston negru - forța; fustă albă cu veston alb - fragilitatea, inocența, candoarea, puritatea mărturisirii. Ritualurile, tablourile coregrafice învederează surprinderea în profunzime și cu finețe a raporturilor interumane, ale căror adevăruri universal valabile le comunică prin mijloace specifice dansului, insistând cu acribie asupra transcenderii de către ființa umană a unor limite care îi sunt proprii. Se încearcă o uniformizare a umanului prin vestimentația constând în fuste și vestoane, ca și prin configurarea cu materiale de o dezarmantă simplitate a unor simboluri existențiale - pătratul, lanțul, pista (de-a lungul căreia se desfășoară cursa vieții), ringul de luptă, măștile (care reactualizează ideea lumii ca teatru), scara (pe treptele căreia se evadează lin din limitare, din izolare, din însingurare). 

Așadar, deși, paradoxal, titlul spectacolului duce cu gândul la requiem, la ideea că moartea e mare peste măsură, că ne naștem cu stigmatul morții pe frunte, cele 24 de ritualuri ale excepționalului spectacol coregrafic inițiat de Ana Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, gândire și înfăptuit de Gigi Căciuleanu induc încrederea în capacitatea ființei umane de a se recircumscrie elanului vital, de a învinge moartea, de a se înălța deasupra apăsătoarei condiții terestre, tinzând spre Absolut. De aici magia coregrafică a d-lui Gigi Căciuleanu, care compune, recompune și redefinește corpurile, obiectele lumiii materiale, revaluând totodată dimensiunile lumii spațiale. În aceste condiții, el asimilează dansul cu zborul , fie chiar și cu o singură aripă, făcând ca undeva, într-un punct foarte luminos și tainic al spiritului dansului, să se întâlnească, prin stilizarea în retortele cele mai pure ale sensibilității, cu poezia. Scenele de grup alternând cu solo-uri și cu duete potențează lirismul cu nuanțe dramatice ale trecerii noastre prin lumină, echivalentă cu o sete de păcate, de doruri, de avânturi, de patimi și de sete de lume și soare. O lumină însetată adânc de lume și soare. O lumină însetată adânc de viață. Cum e însăși arat lui Gigi Căciuleanu și emulația pilduitoare a corpului de balet constănțean, unic ăn felul său, în lume.