Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.

NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)

Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși

„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”

„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”

„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”

„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”

„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”

„Nu îndrăznesc să mă consider cel  mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Valori expresive în literatura română veche” (ROTARU 1976)

 Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, vol. I, Minerva, București, 1976, 320 p.

Cuprins
7 Cuvînt lămuritor
11 Idei despre scris și scriitori în literatura română veche
57 Întîia realizare a limbii române în proza cultă: Cronica lui Grigore Ureche
147 Miron Costin și cronica sa
193 Ion Neculce cronicarul artist
275 Anexă: Dicționar stilistic al cronicii lui Grigore Ureche
309 Resume
313 Indice de nume

coperta 4: Izvorîtă dintr-o relativ îndelungată practică profesorală, lucrarea își propune în acest prim volum „recitirea” marilor cronicari moldoveni sub un unghi de privire nou, eliberat de încărcătura factologică devenită tradițională. Tendința autorului, expresă pe alocuri, sperăm și îndreptățită, este de a integra organic literatura cronicărească fluxului general al dezvoltării prozei românești. Mijloacele puse în lucru sînt diverse, în lumina unui eclectism luminat atent, fără paradă de erudiție, supunerea la obiect primînd înainte de orice. A precumpănit ceea ce am putea denumi, fără pretenții anume, critica lingvistică și stilistică. Aceasta pentru că autorul acordă un rol hotărîtor limbii ca factor de cultură. În același sens vine și primul capitol al lucrării, tratînd despre ideile celor vechi în legătură cu rosturile scrisului. Aproape nici unul dintre scriitorii cei vechi nu s-a gîndit să facă beletristică în sensul modern. Și cu toate acestea, astăzi nu se mai îndoiește nimeni, arta cuvîntului s-a manifestat în scrisul lor, în certe cazuri, pe deplin.