Washington Irving s-a nascut la 3 aprilie 1783, la New York, in familia emigrantilor scotieni William si Sarah Irwing, tatal sau fiind negustor.
La varsta de 16 ani incepe studiul dreptului, dar si sa-l citeasca pe marele romancier scotian (britanic) Walter Scott (1771-1832), fiind atras mai mult de literatura decat de jurisprudenta.
Debuteaza ca scriitor cu schite umoristice despre societatea si teatrul din New York, publicate in 1802-1803 in ziarul Morning Chronicle, condus de fratele sau Peter. Schitele au fost publicate in acelasi timp si in volum, cu titlul The Letters of Jonathan Oldstyle, Gent.
Deoarece are simptome de tuberculoza, calatoreste in anii 1804-1806 in
Europa, vizitand Italia, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia. La intoarcere este primit in baroul avocatilor din orasul natal.
Impreuna cu fratele William si prietenul James Paulding publica anonim
in 1807-1808 eseuri umoristice de orientare politica federalista, cu
titlul Salmagundi, or the Whim-Whams and Opinions of Launcelot Langstaff.
In anul urmator moare logodnica sa Matilda Hoffman, dar reuseste sa publice, sub pseudonimul Dietrich Knickerbocker, A History of New York, frim the Beginning of the World to the End of the Dutch Dinasty.
El satirizeaza stilul pretentios al lucrarilor istorie si aspecte ale societatii
contemporane, pseudonimul devenind atat de renumit, incat newyorkezii de
origine olandeza si scoala literara constituita in deceniul doi in
jurul sau il adopta. Prin extensie critica literara va denumi cu acest
nume toata miscarea literara din metropola atlantica pana la izbucnirea
razboiului civil in 1861.
Intra in afaceri cu fratii sai Peter si William in 1810 intr-o firma de
import, stabilindu-se in acest scop in portul englez Liverpool, unde va
reveni in 1815 pentru saptesprezece ani. Cum firma da faliment in 1818,
deoarece isi petrecuse timpul calatorind prin Anglia si Scotia, este
nevoit sa faca din scris un mijloc din care isi castiga existenta.
Incepe sa publice in foileton in anul urmator, la New York si Londra, The Sketch Book, sub pseudonimul Geoffrey Crayon. In 1822 se stabileste la Dresda (Germania) si ii apare, tot la New York si Londra, volumul de schite Brcacebridge Hall or the Humorists. A Medley, a caror actiune se petrece in Anglia, Franta, Spania si America. In anul urmator colaboreaza la Paris cu John Payne la adaptari dramatice. In 1824 se intoarce la Londra si ii apare la Philadephia, New York, Londra si Paris volumul Tales of a Traveler, care subliniaza contributia sa la aparitia genului literar romantic al schitei. In anul urmator se muta la Paris si ii apare primul volum din colectia bibliofila The Atlantic Souvenir, in care vor fi publicati si alti autori americani ca: Bryant, Cooper, Paulding si Halleck. In perioada 1826-1829 calatoreste in Spania la invitatia unui prieten si i se tipareste la New York, Paris si Londra biografia in trei volume a lui Cristofor Columb, una din cele mai bune lucrari consacrate marelui explorator aparute in SUA. De asemenea, apare la Londra, Paris si Philadelphia A Chronicle of the Conquest of Granada, lucrare documentata cu elemente de umor, intriga si decor romantic. Activitatea sa literara este recompensata in Marea Britanie cu o medalie de Royal Society of Literature (1830) si cu grade onorifice de Universitatea Oxford.
In 1832, cand se intoarce la New York, ii apare la Philadelphia si Londra volumul de insemnari din Spania The Alhambra. Pasionat de teritoriile neexplorate de la vest de fluviul Mississippi, participa la o misiune guvernamentala care avea ca scop sa negocieze cu amerindienii din aceasta zona. Aceasta calatorie cu momente de suspans va fi evocata in volumul A Tour on the Prairies.
Dupa sapte ani publica la Paris, Londra si Philadephia volumul The Crayon Muscellany care include: A Tour on the Prairies, Abbotsford and Newstead Abbey si Legends of the Conquest of Spain.
Incepand cu anul 1836 creatiile sale au caracter biografic. Prima este Astoria, carte inspirata de viata din asezarea comerciala infiintata de John Astor la varsarea fluviului Columbia in Oceanul Pacific. In anul urmator apare la Philadelphia si Londra The Adventures of Captain Bonneville, volum bazat pe jurnalul unui conducator de expeditie in Vestul Salbatic. Continua cu The Biography of Margaret Davidson (Philadelphia, 1841), Mahomed and his Succesors, (New York si Londra, 1845-1850) si Oliver Goldsmith. Biography (1849).
In 1838 renunta la functia de primar al New Yorkului, dar revine in politica, indeplinind functia de ambasador in Spania in anii 1842-1846.
In 1849 se stabileste la Sunnsyde, pe fluviul Hudson, de-a lungul caruia calatorise inca din tinerete. Aici va redacta ultimele sale carti. Volumul Wolfert`s Roost and Misecellanes, cu 19 povestiri stil Knickerbocker, apare in 1855, fara sa provoace interesul criticii literare. Ultima opera antuma i se tipareste in perioada 1855-1859, in cele 5 volume ale biografiei istorice The Life of George Washington exprimandu-si pozitia fata de conducatorii Razboiului de Independenta al SUA (1774-1783), cu aprecieri pozitive fata de federalisti si negative fata de democrati.
Inceteaza din viata la 28 noiembrie 1859, la Sunnsyde, in uitarea generatiei tinere.
Dar criticul literar Charles Warner isi incepe in 1881 seria American Men of Letters cu biografia a lui Washington Irving, consacrandu-l astfel in istoriografia literara americana.
SURSA
Suzana Dumitrescu, Tabel Cronologic: Washington Irving, O diligenta medievala, trad. S.D., ed. Minerva / colectia Biblioteca pentru toti nr. 1346, Bucuresti, 1990, p. xxv- xxxix.
Se afișează postările cu eticheta Scott. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Scott. Afișați toate postările
marți, 23 decembrie 2014
luni, 3 noiembrie 2014
Scriitori englezi din sec. XIX versus scriitori clasici (THACKERAY 1862)
<
(...) El începe să-şi declame versurile preferate.
- Încîntător! Hai, Philip, citeşte-ne ceva din Walter Scott*! Ai dreptate, el este cel mai vioi, cel mai viguros, cel mai plăcut dintre poeţi - desigur, nu de primă mărime. De fapt, a scris numai tîmpenii, cum spui tu. Wordsworth** la fel, deşi este unul dintre marile personalităţi, care a atins uneori culmile cele mai înalte ale poeziei, dar mărturisesc că de multe ori mă plictiseşte şi dacă n-ai fi citit atît de frumos poezia lui ''Excursie'', m-ar fi luat somnul. Nu-i aşa că nu consideri că autorii de-acum îi egalează pe clasici? Îţi place cum cîntă mama în stil vechi? Sigur, Philip, e atît de frumos, de distins, de feminin!
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 113.
NOTE M.T.
* Sir Walter Scott (1771-1832) = Romancier şi poet scoţian popular în Europa vremii sale. (http://www.walterscott.lib.ed.ac.uk/biography/chronology.html)
** William Wordsworth (1770-1850) = Poet romantic englez. (http://www.online-literature.com/wordsworth/)
(...) El începe să-şi declame versurile preferate.
- Încîntător! Hai, Philip, citeşte-ne ceva din Walter Scott*! Ai dreptate, el este cel mai vioi, cel mai viguros, cel mai plăcut dintre poeţi - desigur, nu de primă mărime. De fapt, a scris numai tîmpenii, cum spui tu. Wordsworth** la fel, deşi este unul dintre marile personalităţi, care a atins uneori culmile cele mai înalte ale poeziei, dar mărturisesc că de multe ori mă plictiseşte şi dacă n-ai fi citit atît de frumos poezia lui ''Excursie'', m-ar fi luat somnul. Nu-i aşa că nu consideri că autorii de-acum îi egalează pe clasici? Îţi place cum cîntă mama în stil vechi? Sigur, Philip, e atît de frumos, de distins, de feminin!
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 113.
NOTE M.T.
* Sir Walter Scott (1771-1832) = Romancier şi poet scoţian popular în Europa vremii sale. (http://www.walterscott.lib.ed.ac.uk/biography/chronology.html)
** William Wordsworth (1770-1850) = Poet romantic englez. (http://www.online-literature.com/wordsworth/)
marți, 9 septembrie 2014
Biografia scriitorului american Ring Lardner (1885-1933)
Ringgold Lardner s-a născut la 5 martie 1885, în orașul Niles din statul nordic Michigan, fiind al șaptelea copil al cuplului Henry și Lena Lardner, una dintre familiile importante ale micii urbe americane.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.
SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.
SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.
joi, 27 februarie 2014
Mormântul hanului Tamerlan din Samarkand (VERNE 1892)
(67-8) „Moscheea
e însă impunătoare. Are un dom aidoma unei căciuli persane, unde principala culoare e
albastrul verzui, iar unicul ei minaret, acum trunchiat, sclipește de
arabescuri smălțuite ce și-au păstrat străvechea strălucire.
Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se înalță mormîntul `Șchiopului de fier` – cum i
se spunea lui Timur Cuceritorul.
Înconjurat de cele 4 morminte ale fiilor
săi, sub o lespede de jad negru, acoperită de o broderie de inscripții, albesc
oasele lui Tamerlan, al cărui nume
pare să rezume al XIV lea secol de
istorie veche. Zidurile sălii sînt placate cu jad pe care sînt desenate nenumărate
ornamente în formă de frunze sau plante încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în
partea de SV arată spre Mecca. D-na Ujfalvi-Bourdon a asemuit, pe bună
dreptate, această porțiune a moscheii lui
Gur-Emir cu un sanctuar și într-adevăr asta-i impresia care ne-a făcut-o. Ea ni s-a întipărit după ce, pe o scară îngustă
și întunecoasă, am coborît pînă la cripta
unde sînt îngropate nevestele și
fiicele lui T.
(...)
-Tamerlan, răspunde
maiorul Noltitz, a fost unul dintre marii cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă
e să măsori grandoarea cu întinderea cucerilor sale: Asia, de la E de M. Caspică,
Persia și proviciile de la S frontierei ei, Rusia pînă la M. Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine China în care a intrat cu 2000 de oameni. A avut un continent întreg
ca teatru al bătăliilor sale.
-Și mai era și șchiop!
-Da, d-nă, ca Genseric,
Shakespeare, Byron, Walter Scott, Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat să
urce foarte sus. Dar era fanatic și sîngeros. Istoria spune că a masacrat la Delhi 100.000 de prinși în război și a
înălțat la Bagdad un obelisc din
84.000 de capete.
Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
marți, 6 august 2013
Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși
„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”
„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”
„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”
„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”
„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”
„Nu îndrăznesc să mă consider cel mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162
„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”
„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”
„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”
„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”
„Nu îndrăznesc să mă consider cel mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162
marți, 23 aprilie 2013
Feminism în Anglia secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în 1811-1812, în timpului lungului război cu Franța (1793-1815), în regiunea nordică industrială Yorkshire. La ieșirea din biserică are loc o controversă privind rolul femeii în societate între două foarte tinere femei și un bărbat: Shirley Keeldar, tânăra orfană moștenitoare a unei importante averi, Caroline Helstone, nepoata parohului, și Joe Scott, supraveghetor la fabrica de textile a lui Robert Moore, care fusese împrumutat de Shirley.
<(...)
-Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zîmbind.
-Și eu am să-l vestesc pe stăpînul meu, veni răspunsul. Domnișoarelor, continuă el luându-și un aer marțial, dumneavoastră ați face mai bine să vă duceți acasă.
-Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obișnuise cu manierele cam înfumurate ale supraveghetorului și se războia deseori cu el.; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii disprețuitoare față de femei în general, în adîncul sufletului său era furios din pricină că stăpînul și fabrica păreau a fio oarecum conduși de o fustă, și primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnișoara Keeldar la administrația fabricii.
-Fiindcă pe aici nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să se amestece partea femeiască.
-Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni și se rostesc preidici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm?
-N-ați fost de față nici la rugăciuni și nici la predică, domnișoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa` că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înșel eu, William Farren, aici de față, cam tot într-acolo trăgea.
-Ei, și ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obișnuită, Joe. Dumneata știi că citesc cîte un jurnal în fiecare zi, și două duminica?
-Eu m-aș gîndi că citiți despre măritișuri, așa aș zice, domnișoară, despre crime, accidente și altele dintr-astea. Nu-i așa?
-Ba citesc articolele de fond, Joe, și informațiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc și domnii.
-După înfățișarea lui, se vedea limpede că Joe consideră discuția asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Așa că răspunse printr-o tăcere disprețuitoare. Dar domnișoara Keeldar continuă:
-Joe, pînă acum n-am putut afla niciodată limpede dacă ești whig sau tory; fii bun și spune-ne: care partid este onorat de sprijinul dumitale?
-E tare greu să lămurești un lucru atunci cînd ești încredințat că n-o să fii înțeles, răspunse Joe cu aroganță. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aș prefera să fiu babă, sau chiar femeie tînără, lucru încă și mai de nimic. Tories sînt aceia de duc mai departe războiul și năruiesc comerțul; și, de-aș fi eu de partea vreunui partid - da` partidele politice sînt toate o aiureală - sînt de partea celui de ține mai mult pacea, adică prin asta cu interesele neguțătorești ale bietei noastre țări.
-Și eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea - ca femeie - n-avea nici un drept să se amestece. În parte, cel puțin. Fiindcă eu aș înclina în același timp și înspre interesele agricultorilor; și asta pe bună dreptate, întrucît nu dorsc de fel ca Anglia să se afle la picioarele Franței, dar cu toate că o partedin veniturile mele provin de la Hollow`s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moșia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia o măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici?
-Roua de la ceasul ăsta nu prea le priește femeilor la sănătate, rosti Joe.
-Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur și simplu asigura că sînt insensibilă la frig. N-aș avea nimic împotrivă să fac și eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe.
Bărbia lui Joe Scott era și așa ieșită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă și mai înainte.
-Dar, ca sî ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă și proprietară de fabrică de postav cum sînt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanții și oamenii care ne ocupăm de afaceri sîntem uneori puțin - foarte puțin - egoiști și cam miopi în păreri și mai cu seamă prea nepăsători față de suferințele oamenilor, oarecum lipsiți de suflet în goana noastră după cîștig; nu ești de acord cu mine, Joe?
-Nu pot să discut acolo unde știu bine că n-o să fiu înțeles, veni din nou același răspuns.
-Misterios mai ești! Stăpînul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i așa de scorțos ca dumneata.
-Poate că nu: fiecare face în felul lui.
-Joe, chiar crezi cu adevărat că toată deșteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaților?
-Cred că femeile din ziua de astăzi sînt cam răzgîiate și cam mofturoase; și am mare respect pentru cele arătate de sfîntul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întîi către Timotei.
-Și ce se arată acolo, Joe?
-Fie ca femeia să învețe în tăcere și cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i învețe și să uzurpe întîietatea bărbatului.; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întîi alcătuit, și după aceea Eva.
-Și ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ce-ai spus dumneata aduce drept de primogenitură. Am să ridic problema asta domnului Yorke întîia dată cînd o mai începe să tune și să fulgere împotriva acestor drepturi.
-Și pe urmă, continuă Scott, Adam n-a fost păcălit; pe cînd femeia, lăsîndu-se păcălită, a căzut în păcat.
-Cu atît mai rău pentru Adam dacă a păcălit cu bună știință! se repezi domnișoara Keeldar. Ca să-ți spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea ușor cu acest capitol: mă nedumerește.
-E foarte limpede, domnișoară: cine poate n-are decît să citească.
-Dar poate citi așa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecîndu-se pentru prima oară în discuție. Ești de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i așa, Joe?
-Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sînt de acord și-l cer și pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfîntă.
-Și femeile se pot folosi de el la fel ca și bărbații?
-Așa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da` și în credință: e cel mai sănătos lucru pentru ele.
-Ohoo! exclamară într-un glas și Shirley și Caroline.
-Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpățănatul supraveghetor.
-Socotește că nu mai poți vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ți fie rușine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnișoara Keeldar. Tot așa de bine ai putea spune că bărbații trebuie să asculte părerile preoților fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decît o simplă orbire, o superstiție prostească.
-Și cam cum ați citi dumneavoastră, domnișoară Helstone, asemenea slove ale sfîntului apostol Pavel?
-De! Eu... eu cam asta cred despre ele: sfîntul apostol a scris acel capitol pentru o anumitate comunitate creștină, aflată în niște condiții speciale; mai mult decît atît, îndrăznesc să spun că în cazul în care așputea să citesc originalul în limba greacă, aș vedea că multe cuvinte au fost traduse, poate chiar pe de-a întregul prost înțelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur o oarecare iscusință, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci sune astfel: „Fie ca femeia să-și poată rosti cuvîntul ori de cîte ori găsește cu cale să zică ceva împotrivă” - „îngăduit îi este femeii să învețe pe alții și să-i îndrume atît cît îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu avea nimic mai bun de făcut decît să-și păstreze pacea sufletească”, și așa mai departe.
-Așa ceva n-ar fi cu putință, domnișoară.
-Ba eu curaj să susțin că da. Părerile mele sînt mult mai ferme decît ale dumitale, Joe. Domnule Scott, ești un ins cum nu se poate mai dogmatic, și întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decît dumneata.
-Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; l-am văzut eu acolo stînd blînd ca un mielușel. În întregul Briarfield n-ai să găsești bărbat mai bun. Față de nevastă-sa uită toate dogmele.
-Nevastă-mea e o femeie care muncește din greu, o femeie simplă: vremea și grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu șade tot așa, domnișoarelor. Și pe urmă, spuneți c-ați avea atîta știință; numai că după mintea mea, ce știți dumneavoastră e doar așa, un pospai poe deasupra. V-aș putea eu spune cum - să tot fie vreun an de-atuncea - într-o bună zi a venit la noi la administrație domnișoara Caroline, tocmai cînd mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, și a adus cu ea o tăbliță pe care era înșirată o socoteală de aritmetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cît ai clipi din ochi. Da` dînsa nu știa s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput.
-Astea-s prostii, Joe.
-Nu, nu; nu-s prostii; și domnișoara Shirley - uitați-o, aici de față - zice că-l ascultă pe patron, cînd vorbește despre afaceri, de-i numai ochi și urechi, și pricepe tot așa de limpede ca și cum s-ar uita în oglindă; numa` că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă își mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pînze de păianjen ori s-a așezat praful, și se gîndește ce murdari sîntem noi și ce mai galop o să-i tragă `neaei peste izlazul de la Nunnely. Și-atuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca și cum i-ar vorbi pe grecește.
-Joe, ești un adevărat calomniator. Aș avea eu ce să-ți răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 342-347.
<(...)
-Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zîmbind.
-Și eu am să-l vestesc pe stăpînul meu, veni răspunsul. Domnișoarelor, continuă el luându-și un aer marțial, dumneavoastră ați face mai bine să vă duceți acasă.
-Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obișnuise cu manierele cam înfumurate ale supraveghetorului și se războia deseori cu el.; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii disprețuitoare față de femei în general, în adîncul sufletului său era furios din pricină că stăpînul și fabrica păreau a fio oarecum conduși de o fustă, și primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnișoara Keeldar la administrația fabricii.
-Fiindcă pe aici nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să se amestece partea femeiască.
-Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni și se rostesc preidici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm?
-N-ați fost de față nici la rugăciuni și nici la predică, domnișoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa` că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înșel eu, William Farren, aici de față, cam tot într-acolo trăgea.
-Ei, și ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obișnuită, Joe. Dumneata știi că citesc cîte un jurnal în fiecare zi, și două duminica?
-Eu m-aș gîndi că citiți despre măritișuri, așa aș zice, domnișoară, despre crime, accidente și altele dintr-astea. Nu-i așa?
-Ba citesc articolele de fond, Joe, și informațiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc și domnii.
-După înfățișarea lui, se vedea limpede că Joe consideră discuția asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Așa că răspunse printr-o tăcere disprețuitoare. Dar domnișoara Keeldar continuă:
-Joe, pînă acum n-am putut afla niciodată limpede dacă ești whig sau tory; fii bun și spune-ne: care partid este onorat de sprijinul dumitale?
-E tare greu să lămurești un lucru atunci cînd ești încredințat că n-o să fii înțeles, răspunse Joe cu aroganță. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aș prefera să fiu babă, sau chiar femeie tînără, lucru încă și mai de nimic. Tories sînt aceia de duc mai departe războiul și năruiesc comerțul; și, de-aș fi eu de partea vreunui partid - da` partidele politice sînt toate o aiureală - sînt de partea celui de ține mai mult pacea, adică prin asta cu interesele neguțătorești ale bietei noastre țări.
-Și eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea - ca femeie - n-avea nici un drept să se amestece. În parte, cel puțin. Fiindcă eu aș înclina în același timp și înspre interesele agricultorilor; și asta pe bună dreptate, întrucît nu dorsc de fel ca Anglia să se afle la picioarele Franței, dar cu toate că o partedin veniturile mele provin de la Hollow`s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moșia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia o măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici?
-Roua de la ceasul ăsta nu prea le priește femeilor la sănătate, rosti Joe.
-Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur și simplu asigura că sînt insensibilă la frig. N-aș avea nimic împotrivă să fac și eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe.
Bărbia lui Joe Scott era și așa ieșită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă și mai înainte.
-Dar, ca sî ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă și proprietară de fabrică de postav cum sînt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanții și oamenii care ne ocupăm de afaceri sîntem uneori puțin - foarte puțin - egoiști și cam miopi în păreri și mai cu seamă prea nepăsători față de suferințele oamenilor, oarecum lipsiți de suflet în goana noastră după cîștig; nu ești de acord cu mine, Joe?
-Nu pot să discut acolo unde știu bine că n-o să fiu înțeles, veni din nou același răspuns.
-Misterios mai ești! Stăpînul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i așa de scorțos ca dumneata.
-Poate că nu: fiecare face în felul lui.
-Joe, chiar crezi cu adevărat că toată deșteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaților?
-Cred că femeile din ziua de astăzi sînt cam răzgîiate și cam mofturoase; și am mare respect pentru cele arătate de sfîntul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întîi către Timotei.
-Și ce se arată acolo, Joe?
-Fie ca femeia să învețe în tăcere și cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i învețe și să uzurpe întîietatea bărbatului.; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întîi alcătuit, și după aceea Eva.
-Și ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ce-ai spus dumneata aduce drept de primogenitură. Am să ridic problema asta domnului Yorke întîia dată cînd o mai începe să tune și să fulgere împotriva acestor drepturi.
-Și pe urmă, continuă Scott, Adam n-a fost păcălit; pe cînd femeia, lăsîndu-se păcălită, a căzut în păcat.
-Cu atît mai rău pentru Adam dacă a păcălit cu bună știință! se repezi domnișoara Keeldar. Ca să-ți spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea ușor cu acest capitol: mă nedumerește.
-E foarte limpede, domnișoară: cine poate n-are decît să citească.
-Dar poate citi așa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecîndu-se pentru prima oară în discuție. Ești de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i așa, Joe?
-Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sînt de acord și-l cer și pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfîntă.
-Și femeile se pot folosi de el la fel ca și bărbații?
-Așa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da` și în credință: e cel mai sănătos lucru pentru ele.
-Ohoo! exclamară într-un glas și Shirley și Caroline.
-Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpățănatul supraveghetor.
-Socotește că nu mai poți vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ți fie rușine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnișoara Keeldar. Tot așa de bine ai putea spune că bărbații trebuie să asculte părerile preoților fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decît o simplă orbire, o superstiție prostească.
-Și cam cum ați citi dumneavoastră, domnișoară Helstone, asemenea slove ale sfîntului apostol Pavel?
-De! Eu... eu cam asta cred despre ele: sfîntul apostol a scris acel capitol pentru o anumitate comunitate creștină, aflată în niște condiții speciale; mai mult decît atît, îndrăznesc să spun că în cazul în care așputea să citesc originalul în limba greacă, aș vedea că multe cuvinte au fost traduse, poate chiar pe de-a întregul prost înțelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur o oarecare iscusință, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci sune astfel: „Fie ca femeia să-și poată rosti cuvîntul ori de cîte ori găsește cu cale să zică ceva împotrivă” - „îngăduit îi este femeii să învețe pe alții și să-i îndrume atît cît îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu avea nimic mai bun de făcut decît să-și păstreze pacea sufletească”, și așa mai departe.
-Așa ceva n-ar fi cu putință, domnișoară.
-Ba eu curaj să susțin că da. Părerile mele sînt mult mai ferme decît ale dumitale, Joe. Domnule Scott, ești un ins cum nu se poate mai dogmatic, și întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decît dumneata.
-Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; l-am văzut eu acolo stînd blînd ca un mielușel. În întregul Briarfield n-ai să găsești bărbat mai bun. Față de nevastă-sa uită toate dogmele.
-Nevastă-mea e o femeie care muncește din greu, o femeie simplă: vremea și grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu șade tot așa, domnișoarelor. Și pe urmă, spuneți c-ați avea atîta știință; numai că după mintea mea, ce știți dumneavoastră e doar așa, un pospai poe deasupra. V-aș putea eu spune cum - să tot fie vreun an de-atuncea - într-o bună zi a venit la noi la administrație domnișoara Caroline, tocmai cînd mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, și a adus cu ea o tăbliță pe care era înșirată o socoteală de aritmetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cît ai clipi din ochi. Da` dînsa nu știa s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput.
-Astea-s prostii, Joe.
-Nu, nu; nu-s prostii; și domnișoara Shirley - uitați-o, aici de față - zice că-l ascultă pe patron, cînd vorbește despre afaceri, de-i numai ochi și urechi, și pricepe tot așa de limpede ca și cum s-ar uita în oglindă; numa` că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă își mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pînze de păianjen ori s-a așezat praful, și se gîndește ce murdari sîntem noi și ce mai galop o să-i tragă `neaei peste izlazul de la Nunnely. Și-atuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca și cum i-ar vorbi pe grecește.
-Joe, ești un adevărat calomniator. Aș avea eu ce să-ți răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 342-347.
vineri, 22 februarie 2013
Relația patron-muncitor în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
marți, 19 februarie 2013
Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
miercuri, 4 ianuarie 2012
O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)
<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)