Biografia scriitorului american Ring Lardner (1885-1933)

Ringgold Lardner s-a născut la 5 martie 1885, în orașul Niles din statul nordic Michigan, fiind al șaptelea copil al cuplului Henry și Lena Lardner, una dintre familiile importante ale micii urbe americane.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când  publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el  intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.


SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Limbajul scriitorilor” (ȘTEFĂNESCU 1998)

Viorel Ștefănescu, Limbajul scriitorilor, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998  

Lucrez din 1990 în domeniul editorial, inițial la Porto-Franco, iar după aceea, din 1992, la Editura Alfa.

Dincolo de problema surselor de finanțare a literaturii române valoroase, se pune problema valorii propriu-zise a romanului de după 1990. Mă voi referi al generația mai tânără, „nouăzecistă”, la promovarea unora dintre membrii ei având și eu o contribuție. Provocarea ține la aceștia de natura stilistică a textului și am în vedere aici limbajul scriitorilor, faptul că timp de aproape 45-50 de ani, din literatura noastră a lipsit în materie de limbaj erotic de pildă sau în materie de limbaj argotic, partea hard. La noi nu s-a ajuns la un roman de tipul „Călătorie la capătul nopții” al lui Celine sau în proza noastră, de pildă, nu se conversează ca în filmele americane, direct. O înjurătură e întotdeauna cu puncte-puncte, în cel mai fericit caz. O schimbare petrecută după 1990 este aceea a reînnoirii limbajului în roman.

Cu ce fel de cărți m-am confruntat ca editor? Una din categorii e cea pe care am enunțat-o și o dau ca exemplu: un autor din Găești, Dumitru Ungureanu. Am încercat să-l promovez la cele două edituri la care lucrez și nu am reușit și el și-a găsit deschidere în altă parte, la Timișoara în acest caz. El avea un limbaj hard, tare, dur, în legătură cu argotismele și limbajul erotic. Deci din punctul de vedere al promovării unei noi literaturi, eu nu mă pot „lăuda” cu decât cu serie de eșecuri, de autori pe care am căutat să-i public pentru editurile la care lucrez și nu am reușit. Alți prozatori: Silviu Lupașcu, care între timp a debutat la Iași, la „Institutul European”, Daniela Vlasie, prozatoarea care a găsit mai multă înțelegere tot la o editură timișoreană și, probabil, cel mai (...) dintre ei, Petre Barbu, care, între timp, cu o dramatizare după romanul său „Dumnezeu binecuvântează America”, a luat și un premiu al Ministerului Culturii. La nivelul mentalității șefilor de edituri nu știm exact ce se întâmplă, de nu reușesc să fie prompți în legătură cu această mișcare nouă în literele contemporane în ceea ce privește proza, dar mai ales romanul. Mă bucur pentru acești autori că au găsit înțelegere în altă parte, dar regret că nu am putut să-i promovez eu, deși manuscrisele lor prima oară au trecut pe la Editura Alfa.