Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea  cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi  acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta  campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire  si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut  sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.

(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu  a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.

„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?