Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.

„Un senior al dreptului” (RUSU)

 Titus Rusu, Un senior al dreptului, „Tomis”, Constanța

Pe juristul Nicu Filip l-am cunoscut în holul hotelului „Palace” din Sinaia, într-o seară de octombrie, în 1988. Cu câteva ore înainte îi ascultasem o scurtă alocuțiune în cadrul unei manifestări organizate de o asociație umanitară la care am participat. După elocință și câteva expresii folosite, mi-am dat seama că este un jurist format în perioada interbelică. Din discuțiile purtate cu el, mi-am dat seama că Filip, ca și fostul meu profesor Tudor Popescu, este un spirit enciclopedic, o istorie vie a dreptului românesc, ca să folosesc o expresie a lui Sever Ionescu.

Nicu Filip descindea dintr-o veche familie de intelectuali bucureșteni. Tatăl său a fost directorul editurii Minerva și avea una dintre cele mai bogate biblioteci din București, care s-a pierdut după război. Ca absolvent al Facultății de Drept din București în 1936, l-a avut profesor pe Istrate Micescu, celebrul profesor și avocat, cel mai mare orator român al secolului nostru,alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aură. Micescu a cumpărat de la tatăl său casa de lângă Cișmigiu, unde a constituit cea mai mare bibliotecă juridică din București, bibliotecă distrusă după arestare.

Filip mi-a relatat că, în 1950, l-a văzut pe Istrate Micescu mort de foame la închisoarea de la Aiud. „De casexie” - am adăugat eu, folosind un termen medical. „De foame”, a repetat el trist.  A mai adăugat că, fiind în zarca Aiudului, îi vedea și pe „ceilalți”. Nu am mai apucat să întreb cine sunt „ceilalți”, întrucât Filip mi-a dat de înțeles că nu-i place să vorbească despre această închisoare, amintirile despre ea îi provoacă, de fiecare dată, durere. „Ceilalți” să fi fost cei 20 de profesori de la Facultatea de Drept, despre care Aurel Sergiu Marinescu, în „Prizonier în propria țară”, arată că erau închiși la Aiud în 1950?

Filip a executat 7 ani de închisoare fără să fi fost condamnat? În aceeași situația s-au mai aflat Constantin Periețeanu, președinte al Judecătoriei Balcic, apoi procuror și avocat la Constanța, deținut timp de 8 ani fără să i se fi luat măcar o declarație, Anibal Teodorescu, decan și profesor la Facultatea de Drept din București, închis câțiva ani fără „o condamnațiune de bază”, așa cum mărturisea mai târziu! Teodorescu a avut inițiativa construirii Facultății de Drept, astăzi anexată Universității. Tot el a dăruit Facultății de Drept o copie a celebrului mozaic de la San Vital din Ravenna, reprezentând pe Justinian, mozaic expus pe unul din pereții săli de consiliu de la etajul întâi, care din această cauză  a fost numită Sala Justinian. După 1948, în această sală s-a instalat biblioteca Facultății de Filosofie. Recent am vizitat biblioteca și am avut surpriza să văd celebrul mozaic, care pe vremea studenției mele era acoperit...

Nicu Filip l-a avut profesor pe Anibal Teodorescu. Au fost deținuți, în barăci alăturate, în lagărul de la Ghencea. Într-o zi, în închisoare, s-a întâlnit cu Zainea, un infractor de drept comun pe care-l apărase într-un proces. Zainea i-a spus că stă în aceeași baracă cu „unul de-al dumneavoastră, ANIMAL Teodorescu”. Era de fapt, fostul decan și profesor Anibal Teodorescu.

Regimul luase măsura ca între deținuții politici să introducă infractori de drept comun, unii periculoși, pentru a-i teroriza și a le face viața imposibilă. Acest Zainea era un pasionat al jocurilor de noroc. La o partidă de zaruri cu un țigan, a pierdut tot ce avea și a rămas în pielea goală. Cum stătea înfășurat într-o pătură, Zainea a cerut țiganului să continue jocul. Țiganul a refuzat, pe motiv că Zainea nu mai are nici un bun care să constituie miza jocului. Zainea avea un ochi de sticlă pe care l-a scos din orbită și l-a pus pe masă. Jocul a continuat și Zainea a pierdut. Țiganul a luat ochiul de sticlă și l-a strivit cu bocancul. Zainea a scos dintr-un ascunziș o lingură de metal, cu coada ascuțită ca briciul și i-a înfipt-o în inimă țiganului, care a murit pe loc. Cu astfel de „oameni” era obligată să trăiască în detenție elita intelectuală din România. Asemenea „colegi” de baracă a avut celebrul jurist Teodorescu.

Mi-am exprimat mirarea că Vintilă Dragomir, eliminat de la catedră în 1950, nu a fost arestat. Dongoroz, cel mai mare penalist român, a lucrat până la sfârșitul vieții ca umil cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Nicu Filip mi-a explicat că nearestarea acestuia s-a datorează intervenției Casei Regale Britanice.

După detenție, Filip și- a găsit o slujbă de salahor. Într-o zi, mergând pe Calea Victoriei și cu o găleată în care avea uneltele, se pomenește cu o limuzină luxoasă oprindu-se lângă el. Din mașină a coborât Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor l-a îmbrățișat, l-a întrebat care îi este situația și l-a invitat a doua zi la el în birou. După ce a învins nenumărate formalități politico-birocratice, Stancu a reușit să-l numească consilier juridic al Uniunii, funcție în care a rămas până la pensionare.

Prin tatăl său, Filip a cunoscut mulți literați. Petre Țuțea trăia strâmtorat, neavând nici un fel de venituri. Refuza să facă cerere pentru pensia la care avea dreptul. Dacă ar fi solicita pensia, Țuțea considera că s-ar fi umilit în fața regimului comunist. Filip a mers la Stancu și i-a propus să-i dea o pensie din oficiu; Stancu nu a fost de acord de teamă. Președintele Uniunii Scriitorilor și consilierul juridic au convenit să obțină mai întâi avizul lui Traian Iancu, președintele Fondului Literar. Filip a făcut o cerere în numele lui Țuțea, pe care, printre alte acte, Iancu a aprobat-o. Iancu, de multe ori, nu citea actele care i se prezentau. De abia după aceasta și-a pus semnătura Stancu. Într-o zi, Filip se pomenește în birou cu Țuțea, care îl invită la două țuici, spunându-i că a primit pensia. Țuțea habar nu avea că Filip i-a făcut cererea de pensionare.

Unii scriitori sau rude ale lor aveau procese cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor sau edituri, pe care de regulă le pierdeau. Filip, jurist de elită, cu o inteligență și imaginație deosebită, a recurs la un artificiu juridic, care a fost de natură să înlăture obstrucțiile statului socialist. A introdus în procese Uniunea Scriitorilor în calitate de terț intervenient, în favoarea scriitorilor și familiilor acestora. Cu abilitatea lui, având și autoritatea Uniunii, interesele scriitorilor români cu privire la drepturi de autor au fost bine și eficient apărate.

Amuzant, Nicu Filip mia- spus că în liceu l-a avut profesor de matematică pe... Ion Barbu.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 O. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

Prezent până acum cu fragmente de roman, povestiri și versuri în paginile unor reviste literare - „Euphorion”, „Arca”, „Poesis”, „Calende”, „Tomis” - colegul nostru Dan Perșa debutează în forță cu romanul Vestitorul (Albatros, 1997). Romanul, având ca motto un citat din Dimitrie Cantemir, face trimitere la o „istorie ieroglifică” care cuprinde două sute de ani de istorie românească, de la 1800 încoace. Cartea are în centru o utopie: Falansterul de la Scăeni și pune problema identității românești, conturând o suită de personaje care amintesc de figuri reale ale istoriei și contemporaneității, de la Petrache Lupu la Petre Țuțea.

*

La Mangalia, Fundația  pentru Tineret, în colaborare cu Primăria municipală și organizația „Salvați copiii”, au organizat sub coordonarea poetei Emilia Dabu, spectacolul de muzică și poezie „Copilărie zbor infinit”, printre vedete numărându-se elevii: Irina Pavăl, Mihai și Ștefan Chiper, Laurențiu Stere, Camelia Ghica și alții. Elevii Școlii generale nr. 4 din Neptun, sub îndrumarea profesoarei Ecaterina Nour, au prezentat o expoziție care a încântat prin originalitatea ei, majoritatea lucrărilor fiind concepute din scoici. Manifestarea  cu vernisajul expoziției de „Mangalia în culorile iubirii” a Aglaiei Lungu. Aflată la a doua expoziție personală, pictorița a oferit iubitorilor de frumos, peisaje inspirate de spațiul marin și naturi statice, ,toate configurând o sensibilitate și o înzestrare artistică deosebită.