Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.

NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.

„Un senior al dreptului” (RUSU)

 Titus Rusu, Un senior al dreptului, „Tomis”, Constanța

Pe juristul Nicu Filip l-am cunoscut în holul hotelului „Palace” din Sinaia, într-o seară de octombrie, în 1988. Cu câteva ore înainte îi ascultasem o scurtă alocuțiune în cadrul unei manifestări organizate de o asociație umanitară la care am participat. După elocință și câteva expresii folosite, mi-am dat seama că este un jurist format în perioada interbelică. Din discuțiile purtate cu el, mi-am dat seama că Filip, ca și fostul meu profesor Tudor Popescu, este un spirit enciclopedic, o istorie vie a dreptului românesc, ca să folosesc o expresie a lui Sever Ionescu.

Nicu Filip descindea dintr-o veche familie de intelectuali bucureșteni. Tatăl său a fost directorul editurii Minerva și avea una dintre cele mai bogate biblioteci din București, care s-a pierdut după război. Ca absolvent al Facultății de Drept din București în 1936, l-a avut profesor pe Istrate Micescu, celebrul profesor și avocat, cel mai mare orator român al secolului nostru,alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aură. Micescu a cumpărat de la tatăl său casa de lângă Cișmigiu, unde a constituit cea mai mare bibliotecă juridică din București, bibliotecă distrusă după arestare.

Filip mi-a relatat că, în 1950, l-a văzut pe Istrate Micescu mort de foame la închisoarea de la Aiud. „De casexie” - am adăugat eu, folosind un termen medical. „De foame”, a repetat el trist.  A mai adăugat că, fiind în zarca Aiudului, îi vedea și pe „ceilalți”. Nu am mai apucat să întreb cine sunt „ceilalți”, întrucât Filip mi-a dat de înțeles că nu-i place să vorbească despre această închisoare, amintirile despre ea îi provoacă, de fiecare dată, durere. „Ceilalți” să fi fost cei 20 de profesori de la Facultatea de Drept, despre care Aurel Sergiu Marinescu, în „Prizonier în propria țară”, arată că erau închiși la Aiud în 1950?

Filip a executat 7 ani de închisoare fără să fi fost condamnat? În aceeași situația s-au mai aflat Constantin Periețeanu, președinte al Judecătoriei Balcic, apoi procuror și avocat la Constanța, deținut timp de 8 ani fără să i se fi luat măcar o declarație, Anibal Teodorescu, decan și profesor la Facultatea de Drept din București, închis câțiva ani fără „o condamnațiune de bază”, așa cum mărturisea mai târziu! Teodorescu a avut inițiativa construirii Facultății de Drept, astăzi anexată Universității. Tot el a dăruit Facultății de Drept o copie a celebrului mozaic de la San Vital din Ravenna, reprezentând pe Justinian, mozaic expus pe unul din pereții săli de consiliu de la etajul întâi, care din această cauză  a fost numită Sala Justinian. După 1948, în această sală s-a instalat biblioteca Facultății de Filosofie. Recent am vizitat biblioteca și am avut surpriza să văd celebrul mozaic, care pe vremea studenției mele era acoperit...

Nicu Filip l-a avut profesor pe Anibal Teodorescu. Au fost deținuți, în barăci alăturate, în lagărul de la Ghencea. Într-o zi, în închisoare, s-a întâlnit cu Zainea, un infractor de drept comun pe care-l apărase într-un proces. Zainea i-a spus că stă în aceeași baracă cu „unul de-al dumneavoastră, ANIMAL Teodorescu”. Era de fapt, fostul decan și profesor Anibal Teodorescu.

Regimul luase măsura ca între deținuții politici să introducă infractori de drept comun, unii periculoși, pentru a-i teroriza și a le face viața imposibilă. Acest Zainea era un pasionat al jocurilor de noroc. La o partidă de zaruri cu un țigan, a pierdut tot ce avea și a rămas în pielea goală. Cum stătea înfășurat într-o pătură, Zainea a cerut țiganului să continue jocul. Țiganul a refuzat, pe motiv că Zainea nu mai are nici un bun care să constituie miza jocului. Zainea avea un ochi de sticlă pe care l-a scos din orbită și l-a pus pe masă. Jocul a continuat și Zainea a pierdut. Țiganul a luat ochiul de sticlă și l-a strivit cu bocancul. Zainea a scos dintr-un ascunziș o lingură de metal, cu coada ascuțită ca briciul și i-a înfipt-o în inimă țiganului, care a murit pe loc. Cu astfel de „oameni” era obligată să trăiască în detenție elita intelectuală din România. Asemenea „colegi” de baracă a avut celebrul jurist Teodorescu.

Mi-am exprimat mirarea că Vintilă Dragomir, eliminat de la catedră în 1950, nu a fost arestat. Dongoroz, cel mai mare penalist român, a lucrat până la sfârșitul vieții ca umil cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Nicu Filip mi-a explicat că nearestarea acestuia s-a datorează intervenției Casei Regale Britanice.

După detenție, Filip și- a găsit o slujbă de salahor. Într-o zi, mergând pe Calea Victoriei și cu o găleată în care avea uneltele, se pomenește cu o limuzină luxoasă oprindu-se lângă el. Din mașină a coborât Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor l-a îmbrățișat, l-a întrebat care îi este situația și l-a invitat a doua zi la el în birou. După ce a învins nenumărate formalități politico-birocratice, Stancu a reușit să-l numească consilier juridic al Uniunii, funcție în care a rămas până la pensionare.

Prin tatăl său, Filip a cunoscut mulți literați. Petre Țuțea trăia strâmtorat, neavând nici un fel de venituri. Refuza să facă cerere pentru pensia la care avea dreptul. Dacă ar fi solicita pensia, Țuțea considera că s-ar fi umilit în fața regimului comunist. Filip a mers la Stancu și i-a propus să-i dea o pensie din oficiu; Stancu nu a fost de acord de teamă. Președintele Uniunii Scriitorilor și consilierul juridic au convenit să obțină mai întâi avizul lui Traian Iancu, președintele Fondului Literar. Filip a făcut o cerere în numele lui Țuțea, pe care, printre alte acte, Iancu a aprobat-o. Iancu, de multe ori, nu citea actele care i se prezentau. De abia după aceasta și-a pus semnătura Stancu. Într-o zi, Filip se pomenește în birou cu Țuțea, care îl invită la două țuici, spunându-i că a primit pensia. Țuțea habar nu avea că Filip i-a făcut cererea de pensionare.

Unii scriitori sau rude ale lor aveau procese cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor sau edituri, pe care de regulă le pierdeau. Filip, jurist de elită, cu o inteligență și imaginație deosebită, a recurs la un artificiu juridic, care a fost de natură să înlăture obstrucțiile statului socialist. A introdus în procese Uniunea Scriitorilor în calitate de terț intervenient, în favoarea scriitorilor și familiilor acestora. Cu abilitatea lui, având și autoritatea Uniunii, interesele scriitorilor români cu privire la drepturi de autor au fost bine și eficient apărate.

Amuzant, Nicu Filip mia- spus că în liceu l-a avut profesor de matematică pe... Ion Barbu.

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).