Asociație secretă în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Eu sînt un om fricos... foarte fricos, dar cu toate acestea am fost la strîmtoare mai de multe ori decît am păr în cap; și începi să-ți spui: Eu sînt fiu al vrăjilor. Foarte bine.
- Nu prea înțeleg, dar ascultă, pe aici nu e bine să vorbești cu glas tare în limba engleză.
- Nu face nimic; eu nu sînt decît un Babu, care încearcă să-ți arate că știe și el englezește. Toți Babuji fac paradă de cunoștințele lor în limba engleză, răspunse Hurree, ferindu-și mantua, care îi flutura pe umeri. Cum ți-am spus: Fiu al vrăjilor... ceea ce înseamnă că ești membru al asociației Sat Bhai, adică cei Șapte Frați, care este nu numai în Hindustan* ci și în Tantric**. Toată lumea cred că această asociație s-a dizolvat, dar eu am dovedit în notele mele că ea mai există și acum. (...) Sat Bhai este o asociație care numără foarte mulți membri, și s-ar putea ca înainte de ce ți-ar tăia cu blîndețe beregata, aceasta să-și dea o slabă speranță să mai trăiești. Afară de asta, tîmpiții de indigeni, de cumva nu se întîmplă să fie prea înfuriați, ezită întotdeauna cîteva clipe înainte de a ucide un om, cînd acesta afirmă că face parte dintr-o organizație specială. Prin urmare, cînd vei fi la mare strîmtoare, vei spune: Eu sînt fiu al vrăjilor, și s-ar putea să mai o fărîmă de noroc. Dar asta numai în cazuri extreme, și în scop de te pune în legătură cu un străin. (...) Acum închipuie-ți că eu sau oricare altul din Departamentul nostru, s-ar apropia de tine, deghizat cu totul altfel decît ești obișnuit să-l vezi. Nu mă vei putea recunoaște înainte de ce mă voi putea descoperi singur. (...) Voi veni la tine travestit în haine de negustor ladaki și-ți voi oferi să cumperi pietre prețioase. (...)
Kim repetă fraza principală.
- Foarte bine. Pe urmă îți voi arăta turcoazul meu, dacă mai rămîne timp și pentru asta, și-ți vei putea da seama cine sînt eu, așa că ne putem spune ce avem de spus și putem schimba scrisorile și documentele pe care le avem asupra noastră. Același lucru pentru fiecare dintre membrii grupării noastre. (...) Înainte de toate: Fiu al vrăjilor, în cazul cînd ești la strîmtoare. (...) Pe urmă vine ceea ce ți-am spus despre tarkeean, în cazul cînd vei avea de tratat chestiuni oficiale cu un străin. Ce e drept, deocamdată nu ai nici o însărcinare oficială. Tu ești numai un supliment... pus la încercare. Ce e drept, un specimen unic. Dacă ai fi de naștere asiatic, ai putea fi angajat numaidecît; această jumătate de an, însă, este destinată să te dezbare de obiceiurile englezești, înțelegi? Lama*** te așteaptă, din cauză că l-am informat în mod neoficial că ți-ai trecut toate examenele și în curînd vei intra în slujba guvernului. Oho, cred că știi că lucrezi contra unei alocații: dacă va fi cazul să dai o mînă de ajutor unui fiu al vrăjilor, nu ezita, ci încearcă. Acum dragă tovarășe, eu îți voi spune rămas bun și sper că vei fi la înălțimea misiunii ce ți s-a încredințat.
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, tad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 58-60.

NOTE M. T.
* Hindustan („Țara hindușilor” în persană) = Regiune din N Indiei istorice. (https://www.britannica.com/place/Hindustan-historical-area-India)
** Tantra = Texte referitoarela practici ezoterice ale unor curente hinduse, budiste și jainiste. (https://www.britannica.com/topic/Tantra-religious-texts)
*** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)

**** Raluca Nicula, Rudyard Kipling - „Kim”, „Idei și stropi de suflet”, 8 februarie 2016 (http://ralucanicula.blogspot.ro/2016/02/rudyard-kipling-kim.html)

Statutul funcționarului în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- I se va plăti și simbrie? întrebă gembașul prevăzător.
- Douăzeci de rupii* pe lună, pentru hrană și apă, deocamdată.
(...)
Mulțumirea învățătorilor săi însă, nu nimic alături de mulțumirea lui Kim însuși, în clipa cînd superiorul Institutului St. Xavier** îl chemă la o parte, ca să-i comunice ordinul primit de la colonelul Creighton.
- Mi se pare O`Hara, că ți-au găsit o slujbă de topograf ajutor la Serviciul Irigațiilor: asta se datorește faptului că ai fost elev bun la matematici. Acesta este un mare noroc pentru tine, căci nu ai decît șaptesprezece ani; bineînțeles nu vei putea să devii pukka (permanent angajat) înainte de a-ți trece examenul din toamnă. Prin urmare, nu trebuie să-ți închipui că acum pleci în lume, ca să petreci după pofta inimii, și nici că s-a terminat cu orice grijă de aici înainte. Munca grea te așteaptă abia după ce vei pleca de aici. Numai după ce vei reuși să fii numit pukka, vei putea ajunge la patru sute cincizeci de rupii pe lună.
După aceea superiorul îi dădu cîteva sfaturi, privitoare la felul cum trebuie să se poarte, să vorbească, și să se îngrijească de moralitatea lui; în timp ce colegii lui mai în vîrstă, pe care nu se grăbea nimeni să-i bage în slujbe, începură să clevetească, cum numai tinerii anglo-indieni știu cleveti, despre favoritism și corupție. Tînărul Cazalet, care era fiul unui pensionar din Chunar***, spuse foarte limpede că interesul pe care colonelul Creighton îl arată lui Kim, era nici mai mult nici mai puțin, decît interesul pe care îl poartă un părinte fiului său; (...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 46-48.

NOTE M. T.
* RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr. roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
** Modelul real al Institutului St. Xavier din orașul Luknow (azi capitala statului federal Uttar Pradesh din N Indiei) a fost Colegiul La Martiniere, înființat în 1845. (http://lamartinierelucknow.org.md-10.webhostbox.net/about/history)
*** Chunar = Vechi oraș din N Indiei (azi în statul federal Uttar Pradesh), nod feroviar. (http://varanasi.nic.in/tourist/tourist8.html)

Problema slujbei pentru o tânără dintr-o veche familie nobiliară englezească în timpul marii crize economice din 1929 (GALSWORTHY 1933)

<
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Marea criza economică mondială din 1929 în Marea Britanie (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- Da, foarte drăguț. Apropo, caută o slujbă.
- Mai sînt vreo trei milioane de oameni care caută o slujbă*.
- Inclusiv eu.
- Nu te-ai întors într-o Anglie prea veselă.
- Am înțeles, cît eram la Marea Roșie, că nu mai avem acoperire în aur, sau așa ceva. Ce înseamnă acoperire în aur?
- E ceva ce e bine să ai cînd n-ai și să n-ai cînd ai.
- Pricep.
- Se pare că tot necazul vine de la faptul că exporturile noastre, profiturile de pe urma transporturilor de mărfuri și cîștigurile făcute în străinătate, nu mai acoperă costurile importurilor; ceea ce înseamnă că ne mîncăm tot capitalul. Michael spune că oricine și-ar fi  putut da seama că ne paște așa ceva; dar ne așteptam ca lucrurile să se îndrepte peste noapte. Și nu s-au îndreptat. De aici Guvernul național și alegerile.
- Dacă rămân la putere, pot să mai facă ceva?
- Michael pretinde că da; dar el e un optimist notoriu. Unchiul Lawrence spune că pot stăvili panica, pot preveni ieșirea capitalurilor din țară, pot să mențină lira sterlină forte și să pună capăt speculei; dar că nimic nu poate salva cu adevărat situația, decît o bine definită reconstrucție pe plan general, ceea ce ar necesita douăzeci de ani; și în tot acest timp. noi am sărăci din ce în ce mai mult. Din nefericire, spune el, nici un guvern nu va putea împiedica să facem sport în loc să muncim, să strîngem banii la ciorap ca să plătim impozitele îngrozitoare, sau să fim preocupați mai mult de prezent decît de viitor. Mai zice că dacă ne facem iluzii că poporul va munci cu același efort ca în timpul războiului** ca să-și salveze țara, greșim; pentru că, acum, în loc să fim un singur popor împotriva unui inamic extern, sîntem două popoare împotriva inamicului din noi înșine, fiecare dintre ele avînd vederi opuse în ceea ce privește mijloacele de salvare.
- Socoate că socialiștii au vreun remediu?
- Nu; zice că socialiștii au uitat că nimeni nu-ți dă de mîncare dacă nu produci sau nu plătești pentru hrană. Unchiul Lawrence spune că într-o țară care se hrănește singură, numai comunismul sau liber-schimbismul pot avea vreo șansă. Vezi, pe toate le-am învățat. Și cu toții folosesc mereu cuvîntul Nemesis***.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de râu), ed. Miron, 1992, pp. 106-107.

NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit în SUA din cauza supraproducției sistemului capitalist. (http://ziarullumina.ro/marea-criza-din-perioada-interbelica-a-durat-4-ani-45595.html
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Nemesis = Zeița răzbunării în mitologia greacă. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html#Nemesis)
**** Ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol. (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Regina protestantă engleză Elisabeta I versus catolici (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Refugiată în sufragerie, față-n față cu portretul de care-i vorbise Jean, Dinny îl studia curioasă. Dedesubt erau gravate cuvintele: „1553, Catherine Tasburgh, născută Fitzherbert, aetate 35; soția lui Sir Walter Tasburgh”.
Deasupra rujei care înconjura gîtul lung, fața aceea îngălbenită de vreme putea fi într-adevăr fața lui Jean peste vreo cincisprezece ani:  aceeași linie bruscă dinspre pomeții înalți spre bărbie, aceeași ochi prelungi, amăgitori, înconjurați de gene negre; pînă și mîinile, încrucișate pe stomac, erau aidoma cu ale lui Jean. Care o fi fost istoria acestui straniu prototip? O cunoșteau oare, și va fi ea repetată de urmașă?
- Seamănă extraordinar cu Jean, nu-i așa? întrebă tînărul Tasburgh. Era o mare amatoare de farse, asa se spune; cică și-ar fi înscenat propria înmormîntare și a șters-o din țară în 1560, cînd Elisabeth* a pornit prigoana împotriva catolicilor. Știi care era pe atunci soarta catolicilor? Înjunghierea în timpul slujbei era socotită drept o simplă întîmplare. Religia creștină! Ce mai! Și-mi închipui că doamna aceasta trebuie să fi fost amestecată în multe intrigi. Pariez că mărea viteza ori de cîte ori putea.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 109-110.

NOTĂ M.T.
* Regina engleză protestantă Elisabeta I Tudor (1558-1603) a încheiat procesul de trecere a țării la religia protestantă, început de tatăl ei, Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)

Comisar politic sovietic versus pastor luteran în Norvegia eliberată de naziști (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
Bătrînul norvegian era pastorul local și cerea voie să țină o predică în clădirea băii, deoarece era cea mai încăpătoare din cîte rămăseseră în cătun și în orașul distrus.
(...)
- Dar bine, sîntem în Norvegia! exclamă el. Va să zică o predică?
Martînov, auzind discuția, deschise ochii și sări ca ars în picioare.
-Nu, nu și iar nu! strigă el indignat. Am pavoazat toți pereții acolo cu portret și lozinci. O predică religioasă acolo - imposibil!
Akimov izbucni în rîs. Într-adevăr, era nespus de amuzant să vezi ce priviri furioase, aproape de ură, arunca activistul politic pastorului luteran*, care se frămînta stînjenit într-un colț.
- Ba nu, asta nu-i de rîs, continuă și mai iritat Martînov. Nu pot permite oficierea unei slujbe religioase într-un club al Flotei Roșii!
Se încinse o scurtă discuție, la care luă parte activă și Matiuhin: „Să-i lăsăm să se roage, dacă le place, zice el, în definitiv la noi nu este interzis nimănui să se roage, cine vrea n-are decît”.
- Glasul poporului, glasul lui dumnezeu, conchise și Akimov rîzînd.
(...) Pastorul aducea mulțumiri ostașilor sovietici și comandamentului armatelor sovietice, își chema enoriașii să le dea tot sprijinul, să se roage Domului ca Norvegia să fie eliberată în întregime și ca păcătoasele armate naziste să fie zdrobite. După aceea oamenii intonară în cor un imn.
- Păi atunci, nu-i chiar atît de rău, zise Martînov, mai potolit. Numai că degeaba l-a mai amestecat pe Dumnezeu în toate astea!...
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.

NOTE M.T.
* Luteranism = Confesiune protestantă propagată din 1517 de germanul martin Luther, călugăr catolic și profesor de teologie. (http://www.ducu.de/rel69.htm)
**E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron  încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem  ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine  din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe  Sfinția-sa a fost atît de bun  încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele  - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem  precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar  lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său,  cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și  să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt,  al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.

(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.

Gentleman versus minciună în Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<(...) Ce se întîmplase oare cu acea biată creatură creatură din cauza căreia se făcuse de rîs? Oh, murise la puțin timp după aceea. Îi oferise o rentă viageră. Se măritase și murise în Canada, da, în Canada. Biata făptură! Da, era o ființă cu suflet bun și, cîndva, fusese îndrăgostit de ea. Îmi pare rău cînd trebuie să afirm că un gentleman respectabil obișnuiește să spună minciuni, și încă cu ușurință. Dar, vedeți, cînd comiți o crimă și încalci porunca a șaptea să zicem, sau a opta, sau oricare alta*, va trebui probabil să ascunzi fapta printr-o minciună; atunci te pui bine în gardă și nu pot să te mai ajut. Dacă omor un om și polițistul mă întreabă: „Fiți amabil, domnule, dumneavoastră i-ați tăiat beregata acestui gentleman?”, trebuie să dau o mărturie falsă, pentru a mă apăra, deși poate că sînt un om cinstit și de încredere. Tot așa, cînd vine vorba de crimele comise de gentlemeni - ce greu îmi vine să afirm că gentlemeni respectabili  devin nici mai mult nici mai puțin decît niște mincinoși comuni care trebuie să spună minciuni toată viața lor mie, dumitale, servitorilor lor, soțiilor lor, copiilor lor... Oh, ce cuvînt îngrozitor! Mă înclin supus. Să îngenunchem, să îngenunchem în fața ta, și să nu ne mai străduim să debităm minciuni!
Așadar, dragă domnule, văzînd că după ce comiți o abatere de la legile morale, trebuie să spui minciuni ca să te poți apăra și să ieși din încurcătură, dă-mi voie să te întreb, ca om de onoare și gentleman, nu era mai bine să preîntîmpini crima ca să eviți inevitabilul și neplăcutul și să nu mai trrbuiască să recurgi zilnic la sperjur? O biată fată tînără, de condiție modestă, ademenită sau ruinată, mai mult sau mai puțin, nu reprezintă desigur mare lucru. Micuțul bagaj este aruncat afară, în stradă - ghinionul ei! -, iar ea își caută o slujbă  sau se mărită cu un bărbat de aceeași condiție, care desigur nu are distincția „sîngelui nobil” și așa se încheie povestea ei. Dar dacă te însori într-ascuns și ilegal, iar apoi te descotorosești de ea și te însori cu altcineva, devii personaj negativ de roman.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 131.

NOTĂ M.T.
* Cele 10 porunci - Decalogul (Biblia)

1.  Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2.  Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3.  Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4.  Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5.  Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6.  Sa nu ucizi.
7.  Sa nu fii desfranat.
8.  Sa nu furi.
9.  Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
(http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/cele-10-porunci-dumnezeiesti-72538.html)

Burghez arivist versus muncitori socialiști în România interbelică (PAPADAT BENGESCU 1935)

< (...) Îi mulțumise încă o dată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd  se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>

SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.

* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.

Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.

Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.

>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.

NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt  așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.

Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.

NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.

Slujba la boier versus slujba la negustor în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Şi ce leafă ai?
-Treizeci şi cinci  de ruble, plus cinci ruble pentru cizme.
-Şi eşti mulţumit?
-Cum să nu fiu? La noi  la cancelarie nu intră oricine. Eu am avut mare noroc cu moşu-meu, care-i majordom la curte*.
-Şi-ţi merge bine?
-Cred şi eu. La drept vorbind, adăugă el c-un oftat, e  mai bine să slujeşti, de pildă, la un negustor. Da, alde noi, o duc mai bine la negustori. Uite, asară a picat un neguţător de la Veniov** şi-aşa îmi spunea băiatul, care-l slujeşte... Îi merge bine, nimic de zis. Tare bine îi merge.
-Cum adică, negustorii plătesc mai bine?
-Ferit-a sfîntul! Negustorului nici să-i pomeneşti de leafă, că te dă pe uşă afară. Da, la dînsul merge pe supunere şi credinţă. Te hrăneşte, îţi dă de băut, te îmbracă şi asta-i. Are el chef, îţi dă şi pe deasupra... Ce nevoie de leafă? Că negustorul trăieşte de-a valma cu noi, pe potriva noastră a tuturor, ruseşte. Pleci la drum cu dînsul, bea el ceai, bei şi tu; ce mănîncă el îţi dă şi el. Ce mai vorbă... negustorul nu face pe boierul. Negustorul nu umblă pe înconjur: e mînios, te plesneşte în numele Tatălui şi cu asta gata. Nu te bodogăneşte, nu-ţi găseşte veşnic pricină. Pe cîtă vreme cu boierul, mămulică Doamne! Hojma*** nu-i mulţămit: că asta nu-i bun, că ceea ce nu-i place... Îi dai un pahar de apă, ori ceva de mîncare: ''Ptiu! Asta-i apă? Pute! Asta-i mîncare? Pute!'' O iai, stai ce stai în dosul uşii şi vii cu dînsa înapoi. ''Ei, da, aşa mai merge, aşa mai zic şi eu, acum nu mai pute!'' Apoi pe urmă cucoanele! D-apoi duducile!...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Cancelaria: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 162-163.

NOTE M.T.
*Curtea boierească.
**Orăşel situat la 45 km nord-est de Tula (193 km sud de Moscova), cu 5.200 de locuitori în 1897.
***Hojma (din ucraineanul ''hozma'') = mereu.

Sfeştania, folos sau superstiţie?

Cuget Liber 30iulie 2013

Impactul social al invențiilor tehnice în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849 tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul masculin principal, tânărul industriaș textilist Robert Moore, are o controversă cu mai vârstnicii lucrători Noah o` Tim`s și Moses Barraclough din cauza noilor mașini pe care dorea să le introducă în fabrica pe care o preluase. Moore, a cărui mamă era originară din marele port belgian Anvers, îi considera pe cei doi ca fiind ceea ce astăzi ar fi denumiți instigatori demagogi și populiști ai masei de muncitori necalificați. Bazele sistemului capitalist modern fuseseră puse la mijlocul secolului anterior, cînd fusese inițiată revoluția industrială în Marea Britanie prin inventarea și perfecționarea mașinilor-unelte care au transformat atelierele manuale textile în fabrici textile, consecința fiind reducerea numărului de lucrători.

<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări  petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină  vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem  că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.  
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă  și era înclinat  să fie destul de mulțumit dacă are ce munci -  Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-

NOTĂ M. T.
*Albion