Problema slujbei pentru o tânără dintr-o veche familie nobiliară englezească în timpul marii crize economice din 1929 (GALSWORTHY 1933)

<
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Un prim-ministru la inaugurarea șantierului unei primării de sector din Bucureștiul interbelic (ELIADE 1963)

<
(...) Bunăoară, în ziua cînd s-a pus piatra de temelie la Primăria de Verde*. Vă amintiți cît au vorbit ziarele, căci venise și primul-ministru. Eu reprezentam Societatea. îmi aduc aminte, Tocmai își terminase primarul discursul și primul-ministru apucase cărămida, cînd au apărut. (...) Și în timp ce primul ministru cîntărea cărămida în mîna dreaptă, bătrîna s-a așezat pe scaun, chiar acolo, în fața lui, la un pas de șanțul temeliei, ca și cînd nu l-ar fi văzut. Și fata a început imediat să-i citească din carte. S-au descoperit toți, respectuoși; se vedea bine că erau toți impresionați. Nu înțelegeau despre ce era vorba, dar își închipuiau că e ceva în legătură cu datinile strămoșești. Și, într-adevăr, fata citea admirabil. Și ce text înălțător, era tocmai vorba despre apa Vavilonului*, despre luntrile care așteaptă acolo, la apa Vavilonului. Arhiereii plîngeau ascultînd-o citind și oamenii politici căzuseră pe gînduri, cu ochii la fată. Parcă se făcuse acum și mai frumoasă. Și cînd a închis cartea și a tras ușor bătrîna după ea, primul-ministru s-a repezit și i-a sărutat mîna. Am știut că face asta din interes, pentru propagandă, dar nu e mai puțin adevărat că am fost cu toți impresionați. Ne-a plăcut gestul, vrea să spun. Însă cîte încurcături n-au mai fost și atunci! Întîi, că n-au mai găsit cărămida, piatra de temelie pe care se imprimase inscripția; un text scurt, dar în legătură cu Primăria de Verde. Erau cărămizi destule acolo, la îndemîna primului-ministru, dar se pierduse tocmai cărămida cu inscripția. Și oamenii, dîndu-se respectuoși la o parte, ca să fac loc bătrînei, se produsese confuzie. O parte din arhierei, în odăjdii, plecaseră după bătrînă. Ar fi plecat și fanfara dacă cineva nu și-ar fi adus aminte că fanfara nu poate pleca înaintea primului-ministru și dacă nu i-ar fi oprit. Eu reprezentam Societatea, trebuia să rămîn pe loc, lîngă temelie, și-mi părea rău. (...) Dar nu puteam pleca pînă nu se găsea cărămida.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. III: Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrjită de E. Simion, Editura Fundației Culturale Aromâne, București, 1991, pp. 46-47.

NOTĂ M.T.
* În perioada interbelică Bucureștiul era împărțit din punct de evedere administrativ în patru culori: Albastru, Verde, Galben și Negru. (http://www.agerpres.ro/referendum-documentare/2011/06/10/impartirea-administrativa-a-bucurestiului-scurt-istoric-10-41-18)
** Babilon (Vavilon) n. 1. capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2640 a. Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru în 538 a. Cr.; oraș celebru în antichitate pentru bogăția și luxul său, azi cu totul în ruine, de unde săpăturile au scos la lumină descoperiri prețioase; 2.fig. centru mare de corupțiune și crime: Parizul e un Babilon modern. Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) (http://dexonline.ro/definitie/vavilon)

Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)

<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.

Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată  decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.

NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.