(...)
Dar Hillary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atît de mult în ultima vreme, îl împinseră să îmbrățișeze cariera preoțească, deși acum numai înțelegea de ce. Ce fel de tînăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l țină în inima mahalalelor unui oraș mohorît! Hotărîrea lui fusese bazată sau nu pe o revelație? Și dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectînd o punte din acelea cu a căror secret romanii, acești meșteri timpurii, au făcut pe mulți străini să transpire din abundență, Hilary își spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare mai amănunțită. Totuși binele umanității e o cauză pe care merită să trudești! Un medic o face cu toate șarlataniile și cu întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deși știe că acea democrație care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decît ignoranța personificată. Te folosești de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viața nu e decît pur și simplu o chestiune de compromisuri. Cu toții sîntem niște iezuiți, gîndi Hilary, și ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viața apărînd veșminte preoțești, așa cum un ostaș și-o dă apărînd uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul.”
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 414-415.
Se afișează postările cu eticheta medic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta medic. Afișați toate postările
miercuri, 11 noiembrie 2015
vineri, 5 iunie 2015
duminică, 10 mai 2015
Rolul preotului, medicului și judecătorului în civilizarea Franței în secolul XIX (BALZAC 1832-1833)
< (...) Cînd, din spirit religios, am optat pentru traiul ăsta de obscură resemnare, am ezitat multă vreme să mă fac preot, medic de țară sau judecător.
Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala desspre cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unul oblojește rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea ale trupului; ei reprezintă societatea în cei trei pricipali termeni de existență ai săi: conștiința, averea, sănătatea. A fost o vreme cînd cel dintîi - apoi al doilea - erau totul în sat. Străbunii noștri gîndeau - și poate că nu se înșelau - că preotul, stăpîn peste idei, trebuia să conducă țara: astfel, preotul a devenit rege, pontif și judecător: dar pe atunci totul era numai credință și conștiință. Astăzi toate s-au schimbat; să luăm vremea noastră așa cum este ea. Eu, unul, cred că progresul civilizației și bunăstarea mulțimii depind de acești trei bărbați, cele trei puteri care fac ca poporul să simtă îndată acțiunea faptelor, a intereselor și a principiilor, cele trei mari consecințe pe care le produc, la o națiune, evenimentele, averile și ideile. Timpul înaintează și aduce cu sine schimbări, proprietățile se rotunjesc sau se micșorează și în toate trebuie să se pună rînduială potrivit cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să convingem masele că interesele particulare se acordă cu cele naționale care se satisfac prin fapte, interese și principii.
Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste rezultate umane, îmi par a fi astăzi cele mai mari pîrghii ale civilizației; numai ele pot oricînd oferi unui om de bine mijloacele eficace de a îmbunătăți starea păturilor sărace cu care se află în permanente legături. Dar țăranul își pleacă mai degrabă urechea la omul care-i prescrie o rețetă ca să-i salveze trupul decît la preotul care-i predică despre mîntuirea sufletului: unul îi poate vorbi despre pămîntul pe care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele cerești, de care omul nostru, din nefericire, puțin îi pasă; spun „din nefericire” pentru că dogma vieții viitoare este nu numai o mîngîiere, dar și un instrument de conducere a oamenilor. Nu-i așa că religia e singura putere care consfințește legile sociale? Recent, l-am justificat pe Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să născocească Teroarea (1) pentru ca legile sale să devină executorii; dar era o teroare omenească - și a trecut. Dar, domnule, cînd un țăran cade bolnav și zace pe un pat mizerabil sau e în convalescență, se vede nevoit să ascult niște explicații logice, pe care le înțelege ușor atunci cînd îi sînt limpede înfățișate. Datorită acestei idei m-am făcut medic. Socoteam cu țăranii mei, pentru ei; le dădeam numai sfaturi sigure, care-i constrîngeau să recunoască justețea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să greșim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - și ar fi făcut din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrînt la Waterloo*. Mahomed** a creat o religie după ce a supus a treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de spectacolul morții sale. Pentru primarul din sat și pentru cuceritor, aceleași principii: națiunea și comuna alcătuiesc o aceeași turmă. Pretutindeni, mulțimea e aceeași. (...) Țăranii, ca și oamenii din societatea înaltă, sfîrșesc prin a-l disprețui pe cel pe care-l înșală. A fi păcălit - nu înseamnă a da dovadă de slăbiciune? Numai forța e în stare să conducă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 65-6 .
NOTE M.T.
* Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, împăratul francez Napoleon I (1804-1814/1815) a fost învins definitiv de coaliția europeană. El s-a predat Marii Britanii, care l-a deportat în insula atlantică Sf. Elena, unde a și murit. în 1821, la 52 de ani. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/)
** Muhammad (570 Mecca - 632 Medina) a întemeiat religia islamică ca ultim profet al lui Dumnezeu (Allah) și a unificat Peninsula Arabică. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mohamed-ultimul-profet)
Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala desspre cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unul oblojește rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea ale trupului; ei reprezintă societatea în cei trei pricipali termeni de existență ai săi: conștiința, averea, sănătatea. A fost o vreme cînd cel dintîi - apoi al doilea - erau totul în sat. Străbunii noștri gîndeau - și poate că nu se înșelau - că preotul, stăpîn peste idei, trebuia să conducă țara: astfel, preotul a devenit rege, pontif și judecător: dar pe atunci totul era numai credință și conștiință. Astăzi toate s-au schimbat; să luăm vremea noastră așa cum este ea. Eu, unul, cred că progresul civilizației și bunăstarea mulțimii depind de acești trei bărbați, cele trei puteri care fac ca poporul să simtă îndată acțiunea faptelor, a intereselor și a principiilor, cele trei mari consecințe pe care le produc, la o națiune, evenimentele, averile și ideile. Timpul înaintează și aduce cu sine schimbări, proprietățile se rotunjesc sau se micșorează și în toate trebuie să se pună rînduială potrivit cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să convingem masele că interesele particulare se acordă cu cele naționale care se satisfac prin fapte, interese și principii.
Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste rezultate umane, îmi par a fi astăzi cele mai mari pîrghii ale civilizației; numai ele pot oricînd oferi unui om de bine mijloacele eficace de a îmbunătăți starea păturilor sărace cu care se află în permanente legături. Dar țăranul își pleacă mai degrabă urechea la omul care-i prescrie o rețetă ca să-i salveze trupul decît la preotul care-i predică despre mîntuirea sufletului: unul îi poate vorbi despre pămîntul pe care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele cerești, de care omul nostru, din nefericire, puțin îi pasă; spun „din nefericire” pentru că dogma vieții viitoare este nu numai o mîngîiere, dar și un instrument de conducere a oamenilor. Nu-i așa că religia e singura putere care consfințește legile sociale? Recent, l-am justificat pe Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să născocească Teroarea (1) pentru ca legile sale să devină executorii; dar era o teroare omenească - și a trecut. Dar, domnule, cînd un țăran cade bolnav și zace pe un pat mizerabil sau e în convalescență, se vede nevoit să ascult niște explicații logice, pe care le înțelege ușor atunci cînd îi sînt limpede înfățișate. Datorită acestei idei m-am făcut medic. Socoteam cu țăranii mei, pentru ei; le dădeam numai sfaturi sigure, care-i constrîngeau să recunoască justețea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să greșim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - și ar fi făcut din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrînt la Waterloo*. Mahomed** a creat o religie după ce a supus a treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de spectacolul morții sale. Pentru primarul din sat și pentru cuceritor, aceleași principii: națiunea și comuna alcătuiesc o aceeași turmă. Pretutindeni, mulțimea e aceeași. (...) Țăranii, ca și oamenii din societatea înaltă, sfîrșesc prin a-l disprețui pe cel pe care-l înșală. A fi păcălit - nu înseamnă a da dovadă de slăbiciune? Numai forța e în stare să conducă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 65-6 .
NOTE M.T.
* Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, împăratul francez Napoleon I (1804-1814/1815) a fost învins definitiv de coaliția europeană. El s-a predat Marii Britanii, care l-a deportat în insula atlantică Sf. Elena, unde a și murit. în 1821, la 52 de ani. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/)
** Muhammad (570 Mecca - 632 Medina) a întemeiat religia islamică ca ultim profet al lui Dumnezeu (Allah) și a unificat Peninsula Arabică. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mohamed-ultimul-profet)
joi, 7 mai 2015
Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
miercuri, 16 iulie 2014
Un erou cu trei răni și șase decorații versus Curtea Marțială în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
Un om în uniformă străbate-n două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el și să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar și vîrsta de patruzeci și unu de ani cu o tinerețe de treizeci, are o privire bine așezată, în figura de o bărbăție tare și tăiată-n două de diagonala unei puternice mustăți. Cu trei trese de rănit pe braț, prezența unui erou în pușcărie, - unde sînt mai mulți, - ne miră. Îl acostăm cu o țigară.
Să povestim liniștit și pe scurt pățaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge și înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Nicolae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, și care a intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toți vor fi fost chipeși, voinici și deștepți ca el, țara putea să plîngă trimițîndu-i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morți pe cîmpul de bătaie, iar ceilalți trei au ieșit din război măcelăriți. Sergentul din fața noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doaua oară, o rană la piept; și a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroșani și a căzut la Mărășești, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are șase decorații: 1. Virtutea Militară cl. I, 2. Serviciul Credinios, 3. Luptă și bărbăție, 4. Avîntul țării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
Din batalionul de specialități de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găsește un sergent de mare luptîndu-se în munți. Pricina pentru care a fost dat judecății acest brav, și condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu șapte zile căderii lui la Mărășești... Era în pădurea Nemțoaica, situată între Mărășești și Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordin să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanță, și sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofițer că se întreprinde o încercare necugetată și că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului <<absurd>>. În locul lui a fost trimis un alt sergent,a căruia trupă fu într-adevăr <<făcută praf>> fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curții Marțiale, și între data procesului, care avu loc la la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărășești...
Procesul s-a judecat de o Curte Marțială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, <<a băgat mulți oameni în pămînt>>. Apărători: locotenenții Izvoarnu și Chiriac. Sentința a fost dată <<fără deliberare>>. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucnește într-o protestare injurioasă, își zmulge cele șase decorații din piept, le aruncă și le calcă în picioare. Curtea, cu liniște, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoționați, și izbutesc să facă din actul sergentului un act de nebunie, și din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sămbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiție Militară din București. Pînă acum, el a stat un an și jumătate la închisoarea din Galați, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat și s-a gangrenat. Transportat la Văcărești în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curții Superioare s-au arătat mișcați de romanul sergentului Răiculeanu și l-a invitat să șadă jos: o <<favoare>>. Sentința Curții din Chilia Veche a fost casată, și sergentul retrimis în judecata altei Curți. El e ținut încă arestat...
>
SURSA
Tudor Arghezi, Sergentul Răiculeanu: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 315-316.
Un om în uniformă străbate-n două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el și să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar și vîrsta de patruzeci și unu de ani cu o tinerețe de treizeci, are o privire bine așezată, în figura de o bărbăție tare și tăiată-n două de diagonala unei puternice mustăți. Cu trei trese de rănit pe braț, prezența unui erou în pușcărie, - unde sînt mai mulți, - ne miră. Îl acostăm cu o țigară.
Să povestim liniștit și pe scurt pățaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge și înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Nicolae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, și care a intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toți vor fi fost chipeși, voinici și deștepți ca el, țara putea să plîngă trimițîndu-i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morți pe cîmpul de bătaie, iar ceilalți trei au ieșit din război măcelăriți. Sergentul din fața noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doaua oară, o rană la piept; și a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroșani și a căzut la Mărășești, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are șase decorații: 1. Virtutea Militară cl. I, 2. Serviciul Credinios, 3. Luptă și bărbăție, 4. Avîntul țării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
Din batalionul de specialități de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găsește un sergent de mare luptîndu-se în munți. Pricina pentru care a fost dat judecății acest brav, și condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu șapte zile căderii lui la Mărășești... Era în pădurea Nemțoaica, situată între Mărășești și Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordin să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanță, și sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofițer că se întreprinde o încercare necugetată și că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului <<absurd>>. În locul lui a fost trimis un alt sergent,a căruia trupă fu într-adevăr <<făcută praf>> fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curții Marțiale, și între data procesului, care avu loc la la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărășești...
Procesul s-a judecat de o Curte Marțială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, <<a băgat mulți oameni în pămînt>>. Apărători: locotenenții Izvoarnu și Chiriac. Sentința a fost dată <<fără deliberare>>. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucnește într-o protestare injurioasă, își zmulge cele șase decorații din piept, le aruncă și le calcă în picioare. Curtea, cu liniște, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoționați, și izbutesc să facă din actul sergentului un act de nebunie, și din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sămbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiție Militară din București. Pînă acum, el a stat un an și jumătate la închisoarea din Galați, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat și s-a gangrenat. Transportat la Văcărești în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curții Superioare s-au arătat mișcați de romanul sergentului Răiculeanu și l-a invitat să șadă jos: o <<favoare>>. Sentința Curții din Chilia Veche a fost casată, și sergentul retrimis în judecata altei Curți. El e ținut încă arestat...
>
SURSA
Tudor Arghezi, Sergentul Răiculeanu: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 315-316.
miercuri, 4 decembrie 2013
duminică, 4 august 2013
Filozofii și lumea (PETRESCU 1930)
<
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri, filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor, și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri, filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor, și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.
vineri, 31 mai 2013
marți, 7 mai 2013
luni, 15 aprilie 2013
marți, 5 martie 2013
UMOR - medicul Menecrate și magistratul Hemonide
Menecrate, un medic vestit în Antichitate, dând o masă unor prieteni, își exprimă dorința de a mânca morun. Sclavul trimis veni să-i spună că la piață era doar un singur morun și acela fusese reținut de Hemonide, un magistrat despre care se spunea că este vândut bogătașilor.
Menecrate zvârli sclavului o pungă cu monede de aur.
- Du-te înapoi, cumpără peștele și pe Hemonide. Ce bine ar fi dacă i-am putea mânca pe amândoi...
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013
Menecrate zvârli sclavului o pungă cu monede de aur.
- Du-te înapoi, cumpără peștele și pe Hemonide. Ce bine ar fi dacă i-am putea mânca pe amândoi...
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013
duminică, 9 decembrie 2012
joi, 13 septembrie 2012
sâmbătă, 2 noiembrie 2002
„Observație și realism” (APOSTOLEANU 2002)
Corina Apostoleanu, Scriitori la Tomis. Observație și realism, „Tomis”, Constanța, nov. 2002, p. 32
Victor Loghin, medic și scriitor constănțean, aduce în atenția iubitorilor de lectură volumul de proze scurte Puzzle, mult diferit de ceea ce scrisese anterior, romanul Dedublarea de exemplu. Cartea se află în zona filosofiei Zen și aceasta cere lectorului să se familiarizeze cu un mod de gândire mai puțin cunoscut și exersat la noi.
Existența umană se dovedește a fi ea însăși un puzzle (o povestire chiar așa se numește), pe care fiecare individ reușește mai mult sau mai puțin să-l descifreze sau să-l „rezolve”, operație nu tocmai lesne de îndeplinit.
Cele peste douăzeci de proze scurte - având ca subtitluri concepte Zen - caută un posibil răspuns la tot atâtea situații și o ierarhizare a lor este foarte dificilă.
La prima vedere, V. Loghin este un anticalofil; cititorul atent descoperă cu totul altceva: tonul frust este adesea îmblânzit de un vocabular bine temperat și abil mânuit scriitoricește. Proza are o curgere intrinsecă, o mixtură de stil oral și discurs intelectual.
Multe dintre personaje se află în momente de cumpănă, de bilanț, de conștientizare a parcurgerii vieții în mod mecanic, practic trecând pe lângă, și nu trăind-o în toate fibrele sale. Extincția, neantul, ca o amenințare clipă de clipă obligă la o trezire bruscă a individului. Așa se întâmplă în Etajul de sus.
Tulburătoarea opunere între viața care își cere vehement dreptul și moartea care, la rându-i, își ia nemilosul tain o întâlnim și în Trecerea, Theo și Tea, legendarii Philemon și Baucis sau Parastasul, aceasta din urmă proză o foarte expresivă „punere în scenă” amintind sofisticatele descrieri călinesciene.
O altă categorie accentuează ironic neplăcerile vieții cotidiene. Gelozie este cea care animă povestirile Buchetul de flori și Paftaua. Dizidentul este reconstituirea unei existențe, pornind de la momentele politice tulburi ale anilor de după cel de al doilea război mondial și instalarea comunismului la noi.
În Cantonul, Marea Monotonie devine lege într-o existență dominată de nimicul absolut și anularea speranței.
În Finit coronat opus, K., proaspăt pensionat de banca la care a lucrat o viață întreagă, ține să-și organizeze permanenta duminică a existenței după aceleași legi de fier care i-au guvernat timpul lucrativ. Singura abatere de la regulă: relația amoroasă cu d-ra R., o funcționară a băncii; evenimentele se petrec după ce încetaseră a mai fi colegi. Singură, d-ra R. îl susține continuu, îi reorganizează existența, îl îndeamnă să-și abandoneze fixismele. Plecarea la munte este mai mult decât un concediu banal: înseamnă o libertate care îi permite ca după un număr incredibil de ani să trăiască adevărat.
Cu Puzzle, V. Loghin demonstrează o forță a observației și realism benefic prozei scurte, mai cu seamă când acesta explorează viața în fibrele sale intime. P. este ridicat în miez de noapte, anchetat și bătut, cerându-i-se detalii despre manifestele pe care se presupune că le ascunde. Într-o bună zi se recunoaște eroarea și P. este eliberat. El își urmează cursul vieții cât se poate de normal. Revoluția din 1989 l-a găsit „într-o funcție bine plătită și nu lipsită de poziție socială rezonabilă”. Zilele petrecute mai demult în arest i-au „folosit” în a-și construi o aură de „dizident” unanim recunoscut și cu apariții în media foarte numeroase. Zvonul că ar fi colaborat la un moment dat cu cei care i-au fost cândva torționari nu mai poate dărâma piedestalul pe care P. este deja solid instalat.
marți, 30 iulie 2002
„Colocviul George Sălceanu” („TOMIS” 2001)
D. P., Colocviul George Sălceanu, „Tomis”, Constanța, 2001, iulie
În luna iunie s-a desfășurat la Constanța „Centenarul Nașterii Poetului Grigore Sălceanu”. Primul moment al acestei acțiuni culturale organizate de Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” și Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România, a constat dintr-o slujbă de pomenire la mormântul poetului (Cimitirul Central Constanța). În Aula Bibliotecii Județene Constanța a urmat Simpozionul Grigore Sălceanu. figura omului și poetului fiind evocate.de cei care l-au cunoscut și îi prețuiesc opera. Amintim printre aceștia pe: prof. univ. dr. C. D. Zeletin (membru titular al Academiei de Științe Medicale, membru USR, președinte al SMSPR), conf. universitar Cristina Tamaș (membru a USR), conf. univ. dr. Constanța Călinescu, prof. Ion Faiter, Victor Corcheș (membru USR), Arthur Porumboiu (membru USR) ș. a. Al treilea moment al Centenarului a fost „in memoriam...”, desfășurându-se la CN „MB”, cu participarea corului liceului și a unui grup de elevi ce au susținut un recital de versuri din poeziile lui Grigore Sălceanu. Tot aici a avut loc vernisajul expoziției „Nopți pontice” a prof. Lucian Badea, pictor ce s-a inspirat din opera poetului.
Dacă pătrundem dincolo de cortina unei știri despre un eveniment cultural, trebuie scoasă în evidență atmosfera în care s-a desfășurat manifestarea. Pe de o parte, emulația organizatorilor și participanților la Simpozion și emoția stârnită de participarea excepțională a inițiatorului Centenarului, prof. univ. dr. C. D. Zeletin, scriitor, primul traducător al integralei Baudelaire în România, personalitate a vieții științifice și culturale românești, om de aleasă cultură și vie memorie literară, rafinat orator, iar pe de alta, trebuie amintită respingerea mai mult sau mai puțin fățișă de către reprezentanții mass-media a necesității și oportunității comemorării. Nu intrăm în amănunte, dar acest fapt negativ dă mai ales seama despre mediul cultural al Constanței. Dacă, așa cum mi-a spus un reprezentant mass-media, Grigore Sălceanu e un poet „minor”, care nu merită onoruri, atunci scriitorii „majori” nu sunt prin nimic mai apreciați, mai stimați și mai cunoscuți în Constanța decât acesta. Cultivarea numelor importante ale scriitorilor, artiștilor plastici, regizorilor, actorilor, coregrafilor, balerinilor - a celor recunoscuți pe plan național cel puțin - nu este o realitate a Constanței. În orice caz, organizarea Centenarului a necesitat un mare efort organizatoric și multă dragoste pentru cultură și ar fi meritat cu siguranță o iradiere spre public dincolo de numărul participanților direcți al simpozion, între care s-au aflat profesori, directori de școli și numeroși elevi, o iradiere poate chiar la nivel național. Merită să fie amintiți, în acest context, cei care au dus greul organizării: Dan Ioan Nistor (medic, poet), Nicolae Ceamitru (conf. univ. dr,, scriitor) și prof. Laura Rizu (CN „MB”).
Grigore Sălceanu s-a născut la Galați la 23 aprilie 1901, iar din 1920 numele său va fi legat de orașul de la Pontul Euxin, unde se stabilește. A fost elev, în cursul superior, al Liceului „Mircea cel Bătrân”, a urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității București, continuându-și studiile la Sorbona. Participă la cenaclul literar al lui Mihail Dragomirescu și înființează el însuși un cenaclu la Constanța, pe care îl conduce două decenii. Colaborează la numeroase reviste literare ale vremii. Opera sa, parțial publicată, conține volume de poezie, poeme dramatice, tragedii (au fost jucate la Constanța Ovidius, Hyperion și Tropaeum Traiani) și numeroase traduceri din lirica universală, dar și din română în franceză (pastelurile lui Alecsandri, Luceafărul, Miorița, Meșterul Manole ș. a.).
Ca manifestare culturală, Centenarul Grigore Sălceanu a fost o reușită, din păcate nu urmată și de o pe măsură reflectare în plan public.
joi, 1 februarie 2001
„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)
Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001
Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.
Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.
George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.
Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.
Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.
Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.
Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.
luni, 29 noiembrie 1993
„Destinul medicinei, destinul omului (II)” (SÂRBU 1993)
dr. Vasile Sârbu, Destinul medicinei, destinul omului (II), „Tomis”, Constanța, 1993, noiembrie
1.Îngăduiți-mi să nu fiu de acord cu Jaspers care-l compara pe medic cu Dumnezeu, pentru că noi, creștinii, îl înțelegem pe Dumnezeu altfel, la marginea oricărei limite, jertfindu-și unicul Fiu pentru noi, pentru viața noastră veșnică. Treapta care ni s-a dat nouă este aceea în care ar trebui să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Înțeleasă sub raportul profesiunii medicale, ideea de umanism ne obligă sub jurământ să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine. Unui student la medicină, după o abilă destructurare și refacere, remodelare, i se creează această aură a omului la care poți merge să-i predai cu seninătate o bucățică din tine spre a ți-o analiza sau să-i predai trupul spre a-l vindeca.
Umanismul medicului este încorporat așadar în fiecare fibră a sa, atât de adânc, încât ar vindeca și pe ucigașul fratelui său la fel de bine ca pe mama sa, pentru a-l preda justiției sănătos.
Arta vindecării în orice tratat este descrisă la fel pentru un rege și pentru ultimul muritor de rând. Câte limbi cunoscute de dumneavoastră au pentru profesiunea de asistentă medicală alternativa de „SORĂ” cu tot ce înseamnă acest cuvânt?
2.Medicul, într-adevăr, este pus în slujba sănătății semenilor săi. Privit prin prisma deontologiei, el realizează această misiune într-un mod particular în zilele noastre. Aș putea cita numai o parte din nuanțele epocii: un respect remarcabil pentru bolnavul incurabil sau cu handicapuri majore, ideea acceptării donării unuia sau mai multor organe pentru a se transplanta semenilor noștri, în timpul vieții sau în cazul suprimării accidentale a firului existenței noastre, ideea că tehnicile moderne ne îndepărtează de ființa umană și de suferința sa clinică penetrând spre diagnostic nu cu ochii și palmele, ci cu sonde, fascicule, particule, calculatoare. La elaborarea unui diagnostic și a unui plan terapeutic participă în zilele noastre zeci de persoane, unele anonime pentru bolnav.
Ar fi multe de spus, dar poate ar fi interesant de reținut o „durere deontologică” și anume degradarea sau erodarea efortului profesional în fața suferinței bătrânilor. Personal îi îndrăgesc ca și pe copii și ori de câte ori operez un vârstnic, văd în el tânărul falnic care a fost. Este trist că bunicii noștri se tem că pășind pragul spitalului (...) pe care tot ei le-ar fi primit cu câțiva ani în urmă, și cred că o resimt ca pe o invitație la resemnare și la masa tăcerii. Mi se pare moral să-i îngrijim exemplar, să le spălăm mâinile și picioarele fără sfială, să le oferim brațul, să le sprijinim privirea, care ne cercetează reacțiile expeditive și sumare.
3.O facultate de medicină se clădește cu cadre didactice, echipamente și dotări de învățământ și cercetare, într-un oraș acceptabil ca mărime, pentru a le da studenților șansa să se întâlnească cu „patologia” în practică. Constanța este ideală pentru aceste cerințe. Seismul din decembrie 1989 a destabilizat o vreme învățământul universitar și mi-a dat posibilitatea să iau contactul cu profesori sau asistenți care au demarat cu brio învățământul medical constănțean la nivelul punctului de pornire numit Facultatea din Iași, din Craiova, din Tg. Mureș, din București.
A fost ca un transplant și m-am îngrijit să fie bine pus în funcție, în valoare. Ba chiar au simțit ambiția de a face aici mai bine și mai mult decât acolo de unde plecaseră. Așa s-au conturat primii doi ani de facultate la nivelul învățământului tradițional românesc.
S-a petrecut apoi un fenomen care ne-a pus chiar într-o postură favorabilă și chiar invidiată. Am condus relațional spre vest această barcă, utilizând medicii și profesorii care ne-au vizitat spitalul în scopuri umanitare, venind din Franța, Anglia, Spania, Italia, Japonia etc. Aceștia au cu noi proiecte, întâlniri, schimburi de studenți, de cadre didactice, ne-au oferit burse, ne-au așezat sub umbrela Comunității Europene, ne-au finanțat la cote înalte procesul de învățământ. O parte din cursuri sunt ținute de profesori vizitatori din București sau din țări dezvoltate.
Să fiu sincer, mă tem pentru studenții altor facultăți de medicină în concurență loială cu studenții constănțeni. Învățământul clinic este remarcabil predat de profesorii cărora doar galoanele le lipseau cât n-a fost facultatea înființată. Aproape toți puteau fi conferențiari sau profesori de 10-15 ani. Unii au și fost cadre didactice, apoi s-au stabilit la Constanța, renunțând la învățământ. Cursurile clinicienilor noștri, deja editate la Constanța, se vor vinde cu bani grei în anii care vor veni.
4. Medicul este într-adevăr supus în permanență unor frământări pentru elaborarea diagnosticelor sau a schemelor terapeutice, mai ales prin irepetabilitatea lor.
Nu toate segmentele acestui proces se prezintă bolnavului, pentru a nu transforma o consultație într-un curs universitar. Deciziile sale pot fi brutale. De exemplu, într-o obstrucție de aortă, survenită printr-o embolie, i se propune bolnavului, în situația prezentării tardive la medic (peste 6 ore), amputația ambelor membre inferioare. Raționamentul este simplu: neoperat, bolnavul este amenințat de deces.
5.Nu, în nici un caz nu. Medicul merită respect din partea societății. El îi respectă pe cei suferinzi și îi protejează pe cei sănătoși, vaccinează copii, ajută mamele să-i aducă pe lume, luptă cu durerile lumii, fără o clipă de rătăcire în ideea de dominare a vreunei grupări sociale.
6.Medicul de familie presupune un supliment de cunoaștere și de adeziune la pacient, de urmărire în timp a evoluției sanitare și sociale a familiilor.
Ca sistem este superior celui îndeobște cunoscut (dispensare teritoriale sau de întreprindere), recunoscut și aplicat în toate țările civilizate.
Există medici preferați de pacienți, pentru că și medicii sunt inegali; chiar un medic este inegal cu el însuși de-a lungul unei cariere, din punct de vedere al curbei profesionale.
De exemplu, un chirurg este asemeni unui tenor, are o curbă profesională crescendo acumulativă în teorie și practică, un vârf, de fapt un platou maximal urmat de un declin inevitabil generat cel mai adesea de progresul unei noi generații care trece pe lângă el.
7.Privatizarea în medicină servește atât pacientului, cât și medicului. Într-un sistem de asigurări de sănătate pentru pacient nu este aproape nici o diferență dacă se adresează sistemului de stat sau celui privat. În sistemul privat condițiile sunt mai bune, echipamente medicale mai moderne, șansele de reușită mai bune, cel puțin pe plan psihologic, dar foarte adesea și în practică. Pentru acest supliment de dotare și de îngrijire medicală, pacientul, în afară de asigurare, plătește și o sumă de bani, folosit atât pentru o salarizare superioară a cadrelor medicale, cât și pentru procurarea permanentă de echipamente tot mai sofisticate.
Sigur că te simți bine într-un spital privat cu 20-30 de paturi, numeroși medici, asistente și infirmiere în jurul tău, curățenie, ambianță deosebită, tratament ireproșabil etc.
Acest lucru este bun și pentru sectorul de stat care luptă să fie la același nivel și deseori chiar se întâmplă acest lucru.
miercuri, 23 ianuarie 1991
„Mișmașuri ijeteliste” (JELA 1991)
Doina Jela, ...„Mișmașuri” ijeteliste, „Cuget Liber”, Constanța, 23 ianuarie 1991
Românului în general și constănțeanului în special i-a fost întotdeauna mai la îndemână să-și rezolve problemele „aranjându-le”, „descurcându-se”, altfel spus, amortizându-le efectul prin ciupeală și mișmaș. Până la Dumnezeu știe că-l mănâncă sfinții, deci preferă să se târguiască direct cu Dracul, care-i mai bun negustor, așa încât, ajuns în fine și în fața lui Dumnezeu, constată că nu mai are de mult dreptate să i se plângă de ceva nou.
Șoferii de la IJTL n-au cauciucuri și baterii, iar combustibilul s-a scumpit. sau, oricum, S-a scumpit pentru particulari, pentru taximetriști, pentru persoane private posesoare de transport care să-i ducă pe oameni, eventual, la slujbă. Un protest organizat, onest, limpede sau orice alt mijloc de negociere curată în favoare acestor cereri reprezintă pentru ei o cale prea lungă, incomodă și nesigură către dreptatea lui Dumnezeu. Astfel că preferă să și-o piardă pe drum, în mici aranjamente, cu atât mai rentabile cu cât nu lovesc decât în de-acum proverbialul nostru navetist. Începând de marți, 15 ianuarie, un anunț lipit pe chioșcul de bilete al Autogării Nord anunță că autobuzul 23, care-i duce la Năvodari pe învățători, profesori, medici, asistente, elevi chiar, se suspendă din lipsă de anvelope. Navetiștii respectivi au, se înțelege, abonamente. Pe care îl pot folosi pe autobuzul 22, care-i duce la Năvodari cu ocol și întârziere. Dar, ne întrebăm, dacă nu sunt anvelope pentru autobuzul cursă 23, de unde le iau șoferii pentru a face cursă Constanța-Năvodari fără ocol, fără abonament, ci contra cost, și cost piperat, de la aceiași navetiști? Care intră, nu-i problemă, ca-n buzunarul nașului de pe trenurile de navetă, în buzunarul cui? În schimb, auzim că se vorbește din nou despre o grevă la IJTL.
sâmbătă, 6 ianuarie 1990
„Despre o plagă a secolului XX: stressul” (KELLER)
Liliana Zamfir & John Keller, Despre o plagă a secolului XX: stressul, „Tomis”, Constanța
L. Z. - Domnule J. K., sunteți un sociolog de primă mărime și ați fost de curând cooptat în cadrul unui important proiect internațional de studiu și combatere a stressului. Poate ne faceți o introducere în sfera preocupărilor dv.
J. K. - Considerat cu câțiva ani în urmă „la modă”, stressul a devenit în prezent, într-o măsură tot mai mare, o problemă nu numai medicală, dar și o chestiune sociologică de prim rang. Drept factori stresanți au fost identificați de-a lungul timpului nu numai ritmul trepidant al vieții moderne, ci și monotonia, densitatea metropolelor, izolarea, suprasolicitarea ori subsolicitarea, condițiile meteorologice, zgomotul, conflictele la locul de muncă sau în familie etc. Toate acestea sunt susceptibile de declanșa un număr impresionat de așa-numitele „boli ale civilizației”, de la depresiuni, ulcer gastric, infecții până la infarctul miocardic și cancer. În realitate, noua maladie a secolului, cum a fost denumit stressul de Organizația Mondială a Sănătății, nu este nicidecum un fenomen tipic societății industriale moderne, dimpotrivă. Întemeietorul stresologiei, meciul canadian Hans Selye, care introduce în 1950 noțiunea de „stress” din domeniul tehnicii în cel al psihofiziologiei, definea stressul drept un principiu universal căruia specia umană îi datorează existența ca una speciile cele mai apte de supraviețuire.
L. Z. - Ce v-a determinat să vă ocupați de acest domeniu?
J. K. - Întâmplarea a făcut ca soția mea să fie medic și să studieze modificările pe care stressul le induce în organismul uman și felul în care acesta și-a creat un formidabil mecanism biologic de apărare, care mobilizează toate energiile în momentul primejdiei; e vorba despre unul din cele mai hotărâtoare în complexa corelație dintre om și ambianță, fenomen care a degenerat într-un proces patogen abia în cursul evoluției civilizației. Ideea m-a interesat și am făcut împreună un studiu, pe care l-am prezentat anul trecut într-o conferință la Heidelberg.
L. Z. - Ce este stressul și cum se manifestă la nivel organic? Ne puteți da definiție pe înțelesul tuturor?
J. K. - Selye îl definește ca fiind „răspunsul nespecific al organismului la toate solicitările la care este expus”. Cu alte cuvinte, o lovitură dureroasă sau un sărut pasionat pot comporta aceeași solicitare, față de care organismul prezintă aceleași reacții biochimice înscrise de milioane de ani în programul genetic al tuturor animalelor superioare, pentru ale permite adaptarea la o exigență brusc sporită. Cât despre schema după care se desfășoară de fiecare dată această alarmă, ea ar putea părea ceva mai complicată profanilor, deși unele cunoștințe minimale din timpul orelor de anatomie din școala generală ar fi suficiente pentru înțelegerea ei. Iată cum se desfășoară acest important și interesant mecanism declanșat în organismul nostru: o informație din mediul înconjurător, fie ea cât de neînsemnată, este semnalizată de organul senzorial al diencefalului. De acolo, excitația nervoasă este transmisă sistemului neuro-vegetativ, în special sistemului simpatic, care comandă medulosuprarenalei o descărcare sporită a hormonilor adrenalină și non-adrenalină. Aceasta are ca urmare accelerarea pulsului, creșterea tensiunii arteriale, eliberarea de glucide și lipide din ficat și țesuturi, care sunt puse la dispoziția mușchilor ca rezerve de energie suplimentare. Concomitent sporește alimentarea cu oxigen ca urmare a creșterii numărului de celule roșii în sânge. Între timp,.hipofiza produce hormonul de comandă specific ACTH care declanșează eliberarea hidrocortizonului din corti-suprarenală. Factorul de coagulare (asigurând închiderea rapidă a eventualelor răni), toate procesele care nu sunt necesare în momentul primejdiei sunt inhibate. Digestia și funcțiile sexuale intră temporar în repaus, sinteza proteinelor este întreruptă, releurile specifice la nivelul creierului sunt blocate pentru a împiedica reflecțiile inutile, care nu constituie decât o pierdere de timp. În felul acesta, toate energiile sunt concentrate pentru a face față primejdiei. Acest plan de alarmă biologic este perfect programat, asigurând nu numai supraviețuirea omului preistoric, ci și salvarea omului modern în situații extreme. Dar în timp ce sistemul de avertizare codificat în organism îl determina pe strămoșul nostru să treacă fulgerător la atac sau să-și caute scăparea prin fugă, omul contemporan nu este confruntat decât relativ rar cu situații care îi ameninț nemijlocit viața. În cea mai mare parte a timpului, el este supus unei avalanșe de stimuli mult mai subtili și, din moment ce nu sunt percepuți decât sub-conștient, teribil de primejdioși. Factori stresanți de tipul zgomotului, monotoniei, agitației se însumează formând o succesiune de reacții de alarmă care depășesc la un moment dat adaptabilitatea organismului. Întrucât organismul continuă să mobilizeze (ca și în urmă cu milioane de ani) energii uriașe ce rămân nefolosite, stressul menit să conserve existența se transformă în „distress”, se pervertește, devenind un proces de patologic. Ingeniosul mecanism de apărare degenerează într-un instrument de auto-distrugere. Acizii grași nefolosiți se convertesc în colesterol, care se depune pe pereții vaselor sanguine accelerând apariția aterosclerozei. Sistemul hormonal se dezechilibrează, apar perturbări în sistemul vegetativ, sporirea indicelui de coagulare accentuează riscul trombozelor (obturarea arterelor sau venelor cu cheaguri de sânge) și infarctului. Apărarea imunologică scade, favorizând instalarea infecțiilor, chiar și proliferarea necontrolată a celulelor. Nervozitatea permanentă se transformă în agresivitate, într-n comportament patologic din punct de vedere social.
L. Z. - Cum se previne stressul?
J. K. - Prevenirea și combaterea stressului modern se află de mai mulți ani în obiectivul cercetătorilor, care au ajuns la concluzii interesante. Nu vă spun nimic nou cu afirmația că „armele farmaceutice”, medicamentele psihotrope de orice fel, nu constituie un remediu adecvat. printre principalii factori antistresanți se numără satisfacția profesională, orice ocupație de natură să contribuie la autorealizarea individului, apoi relaxarea, dar și activitățile fizice. Stressul nu trebuie confundat cu efortul muscular, cum se poate auzi destul de des; el apare, dimpotrivă, în urma imposibilității de canalizare a energiilor mobilizate. În afară de acestea,oamenii de știință pledează pentru stimularea potențialului creator, terapia comportamentului, metoda autogenă „bioantrenamentul”, cu ajutorul căruia individul învață să-și controleze procesele psihosomatice. Nu în ultimul rând, e necesară înlăturarea monotoniei la locul de muncă - una din temele abordate la recentul congres al stressologilor, unde s-a pus la punct și un proces de cercetare MESA (Metode de evaluare a comportamentului de stress în sistemele de muncă), la care am fost cooptat. Definit ca un aport la umanizarea universului muncii, aceste proiect se deosebește de proiectele de cercetare tradiționale atât prin caracterul său interdisciplinar - printre colaboratori numărându-se biologi, medici, psihologi, sociologi, informaticieni, matematicieni, fiziologi și ergonomi - cât și prin obiectivul său strâns legat de practică. Se dorește întocmirea unei ample sinteze a cercetărilor medicale, comportamentistice și ergonomice, care să includă, depășind cadrul strict teoretic și experimentul de laborator, întregul context social. Prin interpretarea datelor concrete din universul muncii, individul va apărea pentru prima oară ca subiect în complexul ansamblu de corelații sociale, în interdependența dintre condițiile de viață și de muncă.
L. Z. - Se va putea cuantifica stressul în același fel cum ne măsurăm temperatura?
J. K. - Da, printre finalitățile proiectului figurează, pe lângă întocmirea unei vaste documentații cu privire la investigarea stressului, elaborarea unui instrumentar de metode, modele și tehnici de măsurat, punerea la punct a unor procedee de analiză a factorilor psihici și sociali asupra sănătății, ca și a unor metode de determinare a vârstei biologice a individului (din cauza stressului - sau și din cauza lui - unii dintre noi sunt, la aceeași vârstă, mult mai bătrâni decât ceilalți). Sperăm să putem oferi în locul terapiei axate pe eliminarea simptomelor, tratamente care să înlăture cauzele acestei „plăgi a secolului nostru”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)