Dilema carieristică a unui preot anglican în perioada interbelică (GALSWORTY 1932)

(...)
Dar Hillary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atît de mult în ultima vreme, îl împinseră să îmbrățișeze cariera preoțească, deși acum numai înțelegea de ce. Ce fel de tînăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l țină în inima mahalalelor unui oraș mohorît! Hotărîrea lui fusese bazată sau nu pe o revelație? Și dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectînd o punte din acelea cu a căror secret romanii, acești meșteri timpurii, au făcut pe mulți străini să transpire din abundență, Hilary își spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare mai amănunțită. Totuși binele umanității e o cauză pe care merită să trudești! Un medic o face cu toate șarlataniile și cu întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deși știe că acea democrație care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decît ignoranța personificată. Te folosești de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viața nu e decît pur și simplu o chestiune de compromisuri. Cu toții sîntem niște iezuiți, gîndi Hilary, și ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viața apărînd veșminte preoțești, așa cum un ostaș și-o dă apărînd uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul.”
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 414-415.

Aviația într-un posibil război între marile puteri interbelice (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Mă întreb uneori, continuă Hallorsen cînd ajunseră la rațe, dacă viteza e într-adevăr rentabilă. Ce zici, căpitane?
Hubert ridică din umeri.
- Oricum, orele pe care le risipești călătorind cu mașina în locul trenului sînt aproape egale la număr cu orele pe care le economisești.
- Asta cam așa-i, încuvință Hallorsen. Dar adevărata economie o realizezi zburînd.
- Înainte de a ne lăuda zborul, să așteptăm mai bine să vedem unde duce.
- Ai dreptate, căpitane, Ne îndreptăm direct spre iad. Următorul război va fi de foarte durată pentru cei care vor lua parte la el. Să presupunem că s-ar încăiera Franța cu Italia; pînă în două săptămîni n-ar mai exista nici Roma, nici Paris, nici Florența, nici Veneția, nici Lyon, nici Milano, nici Marsilia. Nu vor rămîne din ele decît niște deșerturi otrăvite. Și asta, poate, fără ca flotele și armatele să fi schimbat vreun foc.
- Da. Și toate guvernele o știu. Eu sînt ostaș, totuși nu înțeleg de ce mai cheltuiesc sute de milioane de lire cu soldații și marinarii, care, probabil, nu vor fi niciodată folosiți. Nu poți comanda oștiri și flotă cînd centrii nervoși au fost distruși. Cît ar mai putea funcționa Franța și Italia dacă marile lor orașe ar fi gazate? Cu siguranță că Anglia și Germania n-ar mai putea supraviețui nici o săptămînă.
- Unchiul dumitale custodele îmi spunea că, în ritmul în care înaintează omul, vom ajunge curînd la stadiul de pești.
- Cum asta?
- De ce nu? Simplu! Inversînd procesul evoluției: pești, reptile, păsări, mamifere. Acum redevenim păsări, iar rezultatul va fi că în curînd vom începe să ne tîrîm și să ne strecurăm, iar cînd atmosfera va deveni de nerespectat va trebui să ne refugiem în mare.
- De ce n-am putea noi, cu toți, să ajungem la interzicerea războaielor?
- Cum se poate interzice războiul? întrebă Jean. Țările n-au niciodată încredere una în cealaltă.
- Noi, americanii, am accepta. Dar poate că Senatul nostru nu.
- Senatul ăsta al vostru, mormăi Hubert, pare să fie o chestie cam înecăcioasă.
- De ce? Seamănă cu Camera Lorzilor de la voi înainte de a fi convocată în 1910.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 179-180.

Un soldat veteran francez despre legătura împăratului Napoleon I cu religia (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum  că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.

NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)

Soldat din Garda împăratului francez Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Celălalt ostaș, reluă Benassis, este de asemenea un om de fier, dintre cei care au îndurat greul campaniilor. S-a hrănit cu hrana tuturor ostașilor francezi: gloanțe, răni, victorii; a trecut prin multe și n-a purtat decît epoleți de lână (1). E un om vesel din fire; îl iubește cu fanatism pe Napoleon, care i-a înmânat crucea pe cîmpul de luptă de la Valutina*. Fiind de fel din Dauphinois (2), și-a purtat singur de grijă, de aceea are pensia de vîrstă și solda de veteran. Se numește Goguelat, a luptat ca soldat de infanterie, iar în 1812 a trecut într-o unitate de gardă**. Astăzi este un fel de menajeră a lui Gondrin. (...) Cînd Goguelat vorbește de Napoleon, pontonierul pare că-i ghicește cuvintele doar după mișcările buzelor.

(1) Epoleți de lînă purtau numai gradele inferioare.
(2) Locuitorii din această provincie a Franței au reputația de a fi oameni descurcăreți.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 94-95.

NOTĂ M.T:
* Valutina = Localitate în Rusia, între Smolensk și Moscova. La 18 august 1812, în timpul invadării Rusiei de către împăratul francez Napoleon I, avut loc o bătălie nedecisă între forțele mareșalilor Ney și Junot, pe de o parte, și cele ale generalului Barclay de Tolly, pe de altă parte. (http://mapswar2.x10host.com/maps_war_1812.htm#_maps_ggg)
** Garda imperială reprezenta elita armatei lui Napoleon I, efectivele sale variind de la câteva mii de oameni la câteva zeci de mii. (http://www.napoleonguide.com/bonguard.htm)

Cinstind memoria ostaşilor români

Cuget Liber 23 octombrie 2013

Verboncul la Lipova în 1859 (SLAVICI 1894)

<
XIX Verboncul
(...)
Deodată cu recrutarea începuse și Verboncul.
Împărăția* nu adunase de la băieții mai cu dare de mînă banii decît ca să-i împartă între alții, oameni fără de căpătîi, care de intrau de buna lor voie în oaste, mai ales cătane bătrîne, care-și făcuseră rîndul și intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strînși acasă.
În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineața pînă seara îngrămădită, ca să vază cine și cum intră.
La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, cîteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate, paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera**, o femeie țanțoșă și bine-npanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie, să strîngă mîna întinsă de dînșii, să deșerteze un pahar, să prinească șapca și să ia banii.
Acela care prindea mîna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerteze și paharul și vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se număra și o sută de florini*** drept bani de cheltuială.
Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plîngă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trîmbițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămînea decît să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mamele-și puneau sub lacăt feciorii, iar feneile își țineau de pulpană bărbații cînd, așa, mai după-amiază, zi, Verboncul pleca muzica și cu steagul dezvălit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piață.
Era greu lucru să fii om tînăr, să-i vezi trecînd și să nu te iei după dînșii.
În frunte, cu sticlele pline în mînă și de gît cu vivandierele, mergeau voinicii intrați peste zi, după dînșii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul și muzica, iar după toți, lumea adunată de pe la toate răspîntiile. Buștean ar fi trebuit să fii și să nu alergi la portiță ori la fereastră cînd știi că așa lucru numai rar se poate vedea.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albtros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 245-246.