<
XIX Verboncul
(...)
Deodată cu recrutarea începuse și Verboncul.
Împărăția* nu adunase de la băieții mai cu dare de mînă banii decît ca să-i împartă între alții, oameni fără de căpătîi, care de intrau de buna lor voie în oaste, mai ales cătane bătrîne, care-și făcuseră rîndul și intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strînși acasă.
În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineața pînă seara îngrămădită, ca să vază cine și cum intră.
La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, cîteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate, paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera**, o femeie țanțoșă și bine-npanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie, să strîngă mîna întinsă de dînșii, să deșerteze un pahar, să prinească șapca și să ia banii.
Acela care prindea mîna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerteze și paharul și vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se număra și o sută de florini*** drept bani de cheltuială.
Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plîngă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trîmbițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămînea decît să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mamele-și puneau sub lacăt feciorii, iar feneile își țineau de pulpană bărbații cînd, așa, mai după-amiază, zi, Verboncul pleca muzica și cu steagul dezvălit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piață.
Era greu lucru să fii om tînăr, să-i vezi trecînd și să nu te iei după dînșii.
În frunte, cu sticlele pline în mînă și de gît cu vivandierele, mergeau voinicii intrați peste zi, după dînșii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul și muzica, iar după toți, lumea adunată de pe la toate răspîntiile. Buștean ar fi trebuit să fii și să nu alergi la portiță ori la fereastră cînd știi că așa lucru numai rar se poate vedea.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albtros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 245-246.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu