Umor: TEMISTOCLE

La Atena era un obicei ca la spectacolele lirice actorii să cînte imnuri care glorificau pe marii comandanți de oști. După o astfel de reprezentație, cineva l-a întrebat pe Temistocle: „Dintre toți cîntăreții pe care i-am auzit, care este, după dv, cel cu vocea cea mai frumoasă?” - „Acela care m-a proslăvit pe mine”, a răspuns prompt strategul.

SURSA
***, Umor,  „Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Temistocle (524 î.H.- 459 î.H.) = Politician și comandant militar atenian. (https://adriangrom.wordpress.com/2011/06/22/temistocle/)

Un tsunami în Oceanul Pacific la mijlocul secolului XIX (VERNE 1901)

<
(...) Și, chiar în Oceanul Pacific, fusese semnalat cu câțiva ani înainte, de către comandantul unei stațiuni navale, acest fenomen în urma unui violent cutremur produs pe coastele Perului, o imensă ondulare a oceanului se întinse până la litoralul australian. Acest val, lung de două leghe*, parcurse în salturi precipitate aproape o treime din glob, cu o viteză vertiginoasă, evaluată la 143 metri pe secundă, adică 656 km pe oră. Aruncîndu-se asupra unor arhipeleaguri din Pacific, precedat de o întinsă oscilație submarină, venirea lui se anunța printr-un mare vuiet în apropierea pămîntului și, după ce depășea sau răsturna obstacolul, se deplasa și mai repede încă.
Acest fapt, relatat în „Jurnalul” din Havre**, îi era cunoscut domnului Bourcart și, după ce îl cită tovarășilor lui, adăugă:
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare***, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 194-195.

NOTE M. T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. sursa: DEX '09 (https://dexonline.ro/definitie/leghe)
** Le Havre = Oraș din regiunea franceză Normandia. Port la Oceanul Atlantic. Al doilea port al Franței după Marsilia.
*** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

https://cnes.fr/sites/default/files/migration/automne/standard/2010_05/p8494_769e46dcd017cbeac1f9ef841fb922adparcours5501.jpg

Ambasadorul britanic versus ambasadorul francez într-un ducat german imaginar din secolul XIX (THACKERAY)

<
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania  nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.


(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .

NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677) 
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)

Marinari americani în portul sovietic Murmansk în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...) Pe dunetă, printre parîme ședeau șeful echipajului Jigalo și Klimașin. Șeful echipajului trăgea din lulea și povestea cu glas scăzut:
- Un american face cunoștință cu ea. El îi tot dă cu lav iu, lav iu, asta înseamnă te iubesc, vezi bine, te iubesc, iar ea - hi-hi-hi și ha-ha-ha... El îi spune: „Dați-mi voie, adică, să vă fac un cadou”. Și-i dă un ciorap de mătase. Auzi? Un ciorap. Atunci ea rîde și-l întreabă: „Dar ce să fac numai cu unul? Ce, sînt oloagă?” iar el de colo: „Al doilea îl capeți după”. „Cînd după?”„Apăi, după ce o să-mi cedezi.” Dar ea, muiere înfiptă, s-apucă și-i trage un scuipat peste bot. El se duce la comandant: cică, m-a ofensat, vezi dumneata... He-he...
Și rîse trist.
Klimașin rosti tărăganat, plin de nedumerire:
- Măi, ce oameni!
- Zile „uontici” și pace, conchise Jigalo.
Americanii fuseseră numiți „uontici” pentru că vindeau, prin ungherele lăuntrice ale portului Murmansk, ciorapi și țigări, întrebînd cu jumătate voce: Want it?, adică „Doriți?”* Tocmai de la această întrebare hoțească a tuturor speculanților din lume, pusă pe furiș, în treacăt parcă, li se trăgea porecla pe care le-o dăduseră localnicii.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.

NOTĂ M.T.
* Americanii erau marinari de pe navele care transportau în portul arctic sovietic Murmansk ajutoarele militare și civile care au contribuit la victoriile Armatei Roșii împotriva Wehrmachtului.
** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Un soldat veteran francez despre legătura împăratului Napoleon I cu religia (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum  că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.

NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)

Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)

<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.

NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)

Prima călătorie a unei nave româneşti în jurul lumii (III)

Cuget Liber 13 august 2013

Prima călătorie a unei nave româneşti în jurul lumii (II)

Cuget Liber 12 august 2013

Prima călătorie în jurul lumii a unei nave româneşti (I)


Cuget Liber 10 august 2013

Prima călătorie în jurul lumii a unei nave româneşti (I)

Cuget Liber 10 august 2013

GHEORGHE OANCEA, patronul Brick şi On Plonge, a MURIT. Cum şi-a găsit sfârşitul omul de afaceri

Cuget Liber 18 iulie 2013

„Marea Noastră“ - o revistă de colecţie

Cuget Liber 10 martie 2013

"Lista lui Hitler". Povestea evreului pe care Fuhrerul a încercat să-l salveze de lagăr

ȘTIRILE PROTV, București, 5 iulie 2012

Biografia președintelui paraguayan A. Stroessner (1912-2006) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Alfredo Stroessner, președinte și dictator al Paraguayului timp de 35 de ani pînă la înlăturarea sa, în 1989, continuă să exercite o anumită influență asupra vieții politice din țara lui*.
A. S. s-a născut la 3 noiembrie 1912 ca fiu al unui fabricant german de bere. El a beneficiat de institutori particulari, apoi, la vîrsta de 16 ani, s-a înscris la școala militară națională, unde a atras atenția superiorilor datorită calităților sale ieșite din comun. În 1940 a ajuns la gradul de maior, iar în 1946 a fost coopta în Statul Major General al armatei Paraguayului.
S. a rămas loial președintelui Higinio Morinigo în timpul războiului civil din Paraguay, în 1947, dar mai tîrziu l-a sprijinit pe Felipe Molas Lopez, care a inițiat o lovitură de stat împotriva lui Morinigo. Ulterior, S. l-a trădat pe Lopez pentru a-l susține pe Federico Chaves în campania sa prezidențială. În timpul manadtulu acestuia a deținut funcția de comandant suprem al tuturor forțelor armate paraguayene. El și-a păstrat funcția pînă cînd a completat și pentru înlăturarea lui Chaves la 5 mai 1954, dată la care a devenit președintele țării.
Anticomunist convins, S. a promovat o politică de apropiere de Statele Unite și aliații lor. Deși a tolerat și alte partide politice în afara celui din care făcea parte, oficialitățile au reprimat cu brutalitate orice facțiune ce putea rivaliza serios cu administrația sa.
În 1988, președintele S. a fost ales pentru un mandat de opt ani, lucru fără precedent, obținînd (potrivit cifrelor oficiale ale guvernului) 90 pînă la 98 de procente din totalul voturilor exprimate. Totuși, chiar în același an, el a iscat o controversă internațională prin respingerea doleanței papei Ioan Paul al II lea de a se întîlni cu lideri civili. Mai tîrziu, în timpul unor discuții particulare cu papa, președintele a declarat că Paraguayul ar fi o democrație pașnică. După ce a repetat această declarație în fața Națiunilor Unite, la New York, S. s-a întors acasă unde s-a confruntat cu mișcări de proteste generalizate în toată țara. În februarie 1989, el a fost înlăturat de la putere de o lovitură de stat condusă de puternicul general Andres Rodriguez.
Referințe bibliografice complementare: Paul H. Lewis, Paraguay Under Stroessner (University of Norh Carolina Press 1980).
>

SURSA
A. Axelord & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/ STROESSNER, ALFREDO (n. 1912).

NOTĂ M. T.
* S. a încetat din viață în 2006 în Brazilia. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4792281.stm)

CETATEA EVREIASCĂ JOTAPAT

Jotapat în Galilea - http://holylandphotos.wordpress.com

Anticul oraş Jotapat (azi Yodfat) era aşezat pe un deal de 419 metri înălţime, înconjurat de văi adânci. Era situat în centrul regiunii Galilelea, la 14, 5 km de Nazaret.

Textele rabinice arată că Jotapat era o fortăreaţă din epoca lui Iosua (cca. 1200 î. H.), conducătorul evreilor după Moise.

Ea a fost cucerită de regele asirian Tiglat-Palasar III în 732 î. H.

Flavisu Josephus - www.gojerusalem.com

www.librariasophia.ro

În perioada celui de-al doilea Templu (519 î. H. - 70 d. H.), Jotapat era un important oraş evreiesc, menţionat în Michna şi Talmud. Amplasarea sa este indicată cu precizie de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus  (Yossef ben Matityahou) (37d.H. - 100 d. H.) în lucrarea sa Războiul evreilor ( III, 7, 7), scrisă în anul 75 d.H.

În perioada 1992-1998 au fost realizate şapte campanii de săpături arheologice, care au adus la lumină, printre altele, fortificaţii din epocile elenistică şi romană, precum şi urmele distrugerii oraşului de către romani în timpul revoltei evreieşti din anii 66-73 d.H.

Sătucul construit în epoca elenistică (secolele III-II î. H.) pe vârful colinei a fost înconjurat cu un zid în timpul dinastiei evreieşti a Asmoenilor (134 î.H. – 40 î. H.), latura nordică, lipsită de protecţie naturală, fiind întărită cu un zid dublu  de 5, 5 m grosime şi de turnuri mari.

La începutul epocii romane (sf. sec. I î. H. – înc. sec. I d. H.) a fost construit un nou zid pe latura sudică, fapt ce a mărit suprafaţa localităţii la 6, 25 ha.

Vespasianus - http://www.studioistria.com

În anul 67 trei legiuni romane conduse de Flavius Vespasianus (9 d. H.-79 d, H.), viitor împărat (69 d.H. – 79 d. H.), a asediat cetatea timp de 47 de zile. Flavius Josephus, comandant al asediaţilor,  a descris asediul, sinuciderea ultimilor apărători şi propria sa predare (Războiul evreilor, III,7).

Ruinele rampei asediului au fost descoperite la nord de oraş, ca şi dovezi ale luptelor: zeci de vârfuri de săgeţi din fier, pietre care erau aruncate de catapultele asediatorilor, pietre mari care erau aruncate de către asediaţi şi scheletele a 30 de locuitori: bărbaţi, femei şi copii.

O piatră prelucrată de un locuitor are pe o faţă un mausoleu, iar pe cealaltă un crab, desene care sunt interpretate ca reprezentând moartea şi, respectiv, momentul distrugerii  -  luna ebraică Tamouz cu semn astrologic Racul (iunie-iulie).

SURSA

Hillel Geva, Jotapat. Une ville de Galilée, Centre d’information d’Israel, Sites archeologiques d’Israel, Jerusalem, 2000, no 6, pp. 10-12.

„Un om, o carte” (PĂVĂLOIU 1996)

 Mariana Păvăloiu, Istoria marinei române. Un om, o carte, „Tomis”, Constanța, 1997

Scrisa și rescrisa istorie a marinei române ni-l prezintă pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1848-1896) drept un deschizător de drumuri: primul comandant al primei canoniere românești „Fulgerul”, primul comandant al unei subunități cu misiune specială în Războiul de Independență, anume plantarea unui baraj de mine la fluviu, primul comandant al Școlii copiilor de marină acum 114 ani, la Galați, coautor al primului „Manual al gabierului” în 1881 și exemplele ar putea continua.

Dar, astăzi, la un veac de la trecerea sa în neființă, îl aflăm în actualitate mai ales prin enciclopedica sa lucrare „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare și pe coastele Mării de la Varna la Odessa”. Prima ediție a apărut în decembrie 1885, în patru fascicule sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”. „A urmat peste câțiva ani - scrie în prefața ediției complete din 1943 viceamiralul Mihail Gavrilescu, fostul său elev - o altă ediție, în două volume. După aceea, până la sfârșitul vieții lui, a completat lucrarea, adăugând și revizuind-o”. Nu a avut bucuria de a-și vedea opera completă publicată la aproape jumătate de veac de la moartea sa. A iubit și a slujit Dunărea și Marea cu ardoare, dar și cu convingerea unui marinar adevărat, prețuitor al rolului strategic deținut de ele în viața tânărului stat român.

Drept motto, autorul a ales un citat ce aparține lui Talleyrand: „Le centre de gravite du monde n-est mi sur Elba, ni sur l-Adige, il est la-bas, sur frontieres de l-Europe, sur le Danube”. Sub semnul marelui fluviu, a adunat cu sârguință documente, lucrări, hărți, elaborând o lucrare ce impresionează și astăzi prin bogata și exacta informație condensată în cele cinci sute de pagini. Bibliografia autohtonă și străină cu privire la fluviu, dar și la Mare se constituie și în vremea noastră în instrument de lucru necesar oricărui cercetător scrupulos dornic a cunoaște istoricul punctelor românești riverane. Lucrarea este un sumum de date de primă mână, rodul unei munci titanice. „Nu cunoștea decât drumul de acasă la școală, nota fostul lui elev sus-citat. Tot timpul liber îl întrebuința pentru cercetări de care ne vorbea deseori. Așa am reușit să ne îndrăgostim de astronomie, calcule astronomice și meseria de marinar, făcea apostolat în toată accepția cuvântului”.

Numai o personalitate complexă ca acea a ofițerului de marină Mihail Drăghicescu a fost capabilă să cunoască unul din cele mai importante fluvii din Europa stăruind „din toate puterile și pe toate căile ca să se creeze o marină, atât la Dunăre, cât și la Mare, unde tot exportul și importul nostru se făceau numai de către nave sub pavilion străin”. Și ne permitem a continua, citându-l pe viceamiralul M. Gavrilescu, un îndemn cu profunde reverberații contemporane: „Și acum, scump profesor și înflăcărat marinar, de acolo de unde ești, privește în urma ta, tu care ai visat și propovăduit, prin grai și prin scris, o mare flotă națională, care să apere interesele neamului nostru pe aceste meleaguri, la Dunăre și la Mare, privește la urmașii tăi, cari, prin muncă și stăruință istovitoare, învingând toate rezistențele și vitregiile oamenilor, au înjghebat cu trudă o flotă (...) de război la Dunăre și alta (...) la Mare, cu oameni luați de la coarnele plugului, iar cu elementele marinei de război s-a creat o marină comercială, care ne face cinste pe toate mările și nouă marinarilor și neamului românesc (...)”.

Mihail Drăghicescu a văzut prima dată Dunărea în orașul natal, Brăila, și valul vieții l-a purtat pe unda ei în aval până la Sulina, unde, exilat, și-a petrecut ultimii ani. Adeseori, silueta lui masivă era văzută plimbându-se cu pașii încărcați de tristeți pe limba dinspre mare, iar odihna și-a aflat-o în cimitirul europolitan, unde, printre însemnele funerare ale atâtor seminții, marinarii i-au ridicat un monument modest, compus din elemente ce-i evocă personalitatea și-i străjuiesc amintirea. În fiecare an, la 13 martie, marinari și grăniceri îl pomenesc, la jubileul centenarului morții sale, la mormântul-simbol, aflat unde Dunărea trece-n Mare și de acolo-n lumea cea largă, dorim a considera aceste rânduri evocatoare un modest omagiu adus marinarului MIHAIL DRĂGHICESCU.

Muhammad ibn Tughluq (c. 1290-1351)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000, p. 342-343 (eng. 1995)

Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd  să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală  care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de  a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.

Hosni Mubarak (1928-2020)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 1995


Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)

„Piratul politicos” („TOMIS” 1994)

 Aura Dunitrache (traducere), Din istoria bătăliilor pe mare. „Piratul politicos”, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Germania se afla deja în război cu Rusia, iar armatele Kaiserului erau masate la granița cu Belgia. Era aproape sigur că Franța va intra în război în zilele următoare. Numai Anglia stătea în expectativă. Putea ea, așa cum credea guvernul german, să rămână în afara conflictului care se răspândea cu repeziciune în toată Europa, ca urmare a asasinării Arhiducelui Ferdinand la Sarajevo? Sau ar fi reconsiderat Cabinetul englez, întâlnit într-o sesiune secretă, eforturile diplomatice ale lui Sir Edward Grey de a se retrage din Puterile Centrale [?] și să acționeze contra Germaniei? Sau vor reuși diviziile lui Moltke să violeze granițele Belgiei?

Otto Weddigen, comandantul lui U-9, era pe deplin conștient de situația internațională. Dar, la fel ca mulți alți ofițeri profesioniști, a căror datorie era să execute ordinele fără împotrivire, el acorda puțină atenție politicii. În ceea ce-l privea, luna august 1914 era marcată de un singur eveniment - logodna sa. Deși un înflăcărat patriot, el dorea din toată inima să mai întârzie câteva săptămâni până ce Irma va deveni mireasa lui. Apoi, putea să se întâmple orice.

La fel ca și contemporanul său Max Horton, tânărul oberleutnant Weddigen și-a câștigat reputația ca urmare a unor exerciții efectuate în timp de pace. Când luase parte la manevrele din mai 1913, el a lovit trei nave cu o singură salvă de patru torpile - două de la pupa și, după puțin timp, două de la prova. Mai târziu, și-a câștigat reputația ca bun navigator când a manevrat U-9 pe timpul unei furtuni violente. Apoi a câștigat respectul echipajului său când a sărit în apa înghețată a Mării Nordului pentru salvarea unui marinar  ce căzuse peste bord, fapt care l-a costat un braț rupt.

Ambițiile sale au fost repede spulberate când U-9 a întâmpinat o furtună violentă la nord de Olanda. Vremea înrăutățindu-se cu fiecare minut, Weddigen a schimbat direcția spre vest pentru a scăpa de mânia mării. Furtuna a ținut două zile. În dimineața celei de a treia zile, submarinul de afla la 22 mile vest-nord-vest de Scheveningen. Vizibilitatea era aproape bună, deși valurile perseverau în înălțime, iar vântul se transformase în briză. Prin periscop nu se zărea nici un fel de navă în zonă, așa că U-9 s-a ridicat la suprafață pentru a-și încărca bateriile, operație care, de obicei, trebuia efectuată în timpul nopții. 30 de minute mai târziu, când își lua micul dejun, a fost chemat în camera de comandă. Spiess, căpitanul său, avea dreptate. Se zărea o navă și după aceea un mare fum negru, ceea ce presupunea că nava era urmată de altele.

„Intrați în imersiune! Să încercăm să privim mai de aproape!” Erau trei crucișătoare, probabil clasa Birmingham. Întorcându-se către Spiess, a spus: „Pregătiți-vă pentru atacul cu torpile”.

Conform cronometrului, era exact 7,29 a. m., ora Europei Centrale. Torpilele fiind lansate, treizeci și una de secunde mai târziu echipajul de pe U-9 a auzit o explozie subacavatică.

Torpila a nimerit Aboukir la prova. Crezând că Aboukir s- a lovit de o mină, cele două crucișătoare, Hogue și Cressy, s-au întors că-i acorde ajutor. Nici una n-a realizat că se aflau în pericol, nebănuind prezența unui submarin în zonă.

U-9 s-a ridicat la adâncimea periscopului și Weddigen a încercat să salveze situația. Aboukir începea să se scufunde, iar compartimentele sale lansaseră bărcile la apă pentru a salva supraviețuitorii.

Weddigen a ordonat lansarea altor torpile. Ținta aleasă era un distrugător de 12.000 tone. Exploziile care s-au auzit au confirmat succesul, deși Hogue a început să deschidă focul asupra submarinului. Fântâni arteziene s-au format în jurul submarinului, iar U-9 a scăpat intrând în imersiune.

Hogue a început să se scufunde și în timp de 15 minute s-a alăturat lui Aboukir pe fundul apei. În mai puțin de o oră, Royal Navy a pierdut două nave vechi, dar bune. Necrezând că un singur submarin putea provoca un asemenea dezastru, englezii presupuneau că au fost atacați de un convoi de U-boot-uri. 

Acum U-9 și-a îndreptat tunurile spre ultimul crucișător supraviețuitor lansând două torpile. Prima și-a greșit ținta cu vreo 20 de picioare, iar cea de-a doua a lovit traversa.

Când Weddigen s-a ridicat la suprafață pentru a constata avariile produse lui Cressy, a fost nevoit să se scufunde rapid, deoarece tunarii, rămași la posturi, au început să deschidă focul. Ultima torpilă lansată de U-9 a lovit în plin pe Cressy. Weddigen a continuat să privească spectacolul sfâșietor al morții ce bântuia la bordul lui Cressy până ce acesta  a dispărut sub valuri. U-9, un submarin de 493 tone, cu un echipaj de 28 de oameni, a distrus în total trei crucișătoare cu un tonaj de 12.000 tone fiecare, cu pierderea a 1460 de vieți - o cifră ce include o serie de pensionari reactivați și un număr de cadeți în vârstă de 14 ani, trimiși pe mare la izbucnirea războiului.

Weddigen scria despre Cressy: „Tunarii erau la locul lor căutându-și cu disperare dușmanul. Au fost curajoși până în ultima clipă neștirbind numele patriei lor.”

Britanicii, însă, nu au fost așa de generoși cu laudele. Ei presupuneau că atacul fusese desfășurat de mai multe U-boot-uri; The Times remarca chiar prezența unui martor ocular care ar fi depistat trei periscoape. Sentimentul pierderii a 60 de ofițeri și a 1400 de marinari n-ar fi fost atât de chinuitor dacă totul s-ar fi întâmplat într-un atac deschis, dar în condițiile în care a avut loc a fost o mare durere. Nu aceleași lacrimi de crocodil au fost vărsate când Max Horton a scufundat crucișătorul Hela, în condiții similare și soldat cu pierderea a numeroase vieți.

Părăsind Wilhelmshaven pe 13 octombrie, alături de U-17, cele două submarine au traversat Marea Nordului cui intenția de a patrula în apele de la Scapa Flow. Două zile mai târziu, submarinul a interceptat o escadră de crucișătoare. Neavând o poziție favorabilă pentru declanșarea unui atac, Weddigen era gata să renunțe.

Dar, văzând că dușmanul și-a redus viteza și se îndrepta spre el, s-a răzgândit. Endymion a fost prima navă care s-a oprit, apoi Hawke care a lansat la apă o șalupă pentru a colecta corespondența de la surata sa. Se pare că, în ciuda pierderii lui Aboukir, Hogue și Cressy, navele britanice nu erau pe deplin conștiente de pericolul atacurilor submarine, lansându-se într-o asemenea acțiune în apele patrulate de dușmani. Weddigen a mulțumit ștelei sale norocoase și a profitat de avantajele oferite de zeița Fortuna.

Weddigen a trimis de la 500 iarzi distanță o torpilă către Hawke, care, fără nici o apărare subacvatică, a dispărut sub apă în mai puțin de 8 minute. Față de situația anterioară când Hogue și Cressy se repeziseră să ajute nava Aboukir, acum cele două crucișătoare au părăsit imediat zona, lăsând supraviețuitorii să se descurce singuri. Din totalul de echipaj de 544, numai 73 au reușit să se salveze când navele aflate în apropierea dezastrului au încercat să-i pescuiască.

Weddigen primise deja Crucea de Fier cl. I pentru tripla victorie din septembrie, iar acum i se acordase Medalia pentru Merit - fiind primul ofițer din navigație care a fost astfel onorat - medalia fiindu-i înmânată de Kaiser Wilhelm însuși. După un concediu de boală, el a primit comanda submarinului U-29, chiar dacă nu așa de mare ca U-9, care poseda torpile de 19,7 inci, în loc de 17,7 inci.

În martie 19515, Weddigen a părăsit Wilhelmshaven în căutare de noi ținte. Hotărârea comandamentului naval a fost ca U-boot-urile să nu mai atace orice tip de navă, ci numai cargourile.

Trecând cu bine prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover, U-29 și-a început campania în vecinătatea Insulelor Scilly pe 11 martie. Nava amenințată a fost Adenwen. Respectând spiritul și legea internațională, el a acordat 10 minute echipajului să-și adune lucrurile și să părăsească nava în bărcile de salvare. Deviza sa „nici o viață să nu se piardă” a fost relatată presei de către supraviețuitorii ajunși la țărm, iar Times l-a poreclit „piratul politicos”. Purtarea sa în acest caz ca și în multe altele a fost exemplară. Când un membru al Adenwen a căzut în  apă în timp ce încerca să treacă în barca de salvare, Weddigen personal i-a trimis acestuia haine uscate.

Puțin mai târziu, el a scufundat nava franceză August Consell după ce și-a cerut scuze comandantului pentru acțiunea sa, trimițând în acest timp complimente lordului Churchill. În ziua următoare, a interceptat un convoi de patru nave și după ce a asigurat securitatea echipajului, le-a trimis pe toate patru la fund cu o singură torpilă.

Weddigen scufunda navele folosind de regulă o singură torpilă. U-29 avea două tunuri de punte de 3,4 inci care limita atacurile pe  care lea-r fi putut declanșa în acțiunea sa de patrulare. Folosind deja 6 torpile din stocul limitat, el s-a îndreptat spre nord cu speranța că va putea folosi torpilele rămase scufundând o navă dușmană. Câțiva experți au precizat că Weddigen s-a decis să se îndrepte spre nord în apropiere de coastele Scoției pentru că nu ar fi vrut să riște trecând din nou prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover. Dar alegerea tutei a fost probabil determinată de o ocmbinație a celor două ipoteze.

Încărcându-și bateriile în timpul nopții, U-29 a stat un timp pe fundul apei. Weddigen a interceptat întreaga flotă britanică în zorii zilei de 18. Nevenindu-i să creadă în norocul ce i-a fost hărăzit, comandantul lu U-29 a intrat în imersiune folosind motoarele electrice la viteza maximă și căutând un prielnic care să-i permită atacarea primei nave din escadră. Apoi, după un interval de timp, a adus submarinul la adâncimea periscopului și a ales nava Neptune ca țintă inițială. Dar, datorită navigației în zig-zag a acesteia, torpila lansată a eșuat.

Bulele de apă formate în urma torpilei au prevenit celelalte nave aflate în vecinătate. U-boot-ul a alertat paza tocmai când Weddigen se hotărâse să atace a patra navă din escadră. Concentrat asupra găsirii unei poziții cât mai bune de atac și derutat de manevrele executate de aceste nave mari ce navigau spre el cu o viteză de aproape 17 noduri, a fost foarte surprins când a constatat apropierea lui Dreadnought dinspre tribord.

Ofițerul de pază, lt. cdr. Piercy, a zărit periscopul lui U-29 și a reacționat cu promptitudine la strigătul de prevenire al comandantului Alderson. Temerarire, nava următoare, a zărit de asemenea U-boot-ul, dar Alderson manevrând nava sa de 17.900 tone ca un distrugător rapid în atac și-a schimbat poziția către port și aproape simultan prova sa a intrat în forță în submarin distrugându-i instalația de presiune.

U-29 s-a resimțit în urma impactului, iar ofițerii de pe puntea lui Dreadnought au putut vedea numărul de înregistrare al submarinului înainte ca acesta să se scufunde. Distrugătorul Blanche, trecând câteva momente mai târziu, a putut vedea „mult ulei și bule de aer la suprafață”. Nu erau supraviețuitori și nici urmă de navă. Doar o pată mare, neagră, arăta că acolo se afla mormântul lui U-29.

Succesele lui Otto Weddigen asupra lui Aboukir, Cressy și Hogue au fost comparate cu legenda lui David și a lui Goliat. În final, oricum Giliat - în postura lui Royal Navy - a câștigat.

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”