„I. G. Bibicescu sau viața ca operă” (ROMAN 1998)

Ileana Roman, I. G. Bibicescu sau viața ca operă, Prier/Efigii, Fundația culturală Alice Voinescu, Turnu Severin, 1998

5 Cum l-am întâlnit pe Bibicescu

8 Notă asupra textului

9 Cronologie

11 La un tablou de familie. Anii de școală
1.La un tablou de familie
2.Școala de la Cerneți
3.Școala craioveană
4.La București, în câteva cuvinte înainte

27 Credința politică a lui i. G. Bibicescu

55 Publicistul I. G. Bibicescu
1.Generosul gen ziaristic
2.Bibicescu editor și director de publicații
3.Alte publicații scoase de Bibicescu
4.Din nou la presa partidistă
5.Simbol la o prefață

Studii apărute în volum
1.Mișcarea poporațiunii
2.În chestiunea agrară
3.Cucerirea Plevnei economice
4.De la o aniversară
Lista cărților lui I. G. Bibicescu

119 Probleme de edilitate în Bucureștiul tuturor libertăților
1.Dâmboviță, apă dulce
2.Bibicescu - edil al Capitalei

131 I. G. Bibicescu guvernator al BNR
1.BNR - citadela Partidului Național Liberal
2.Drumul fără întoarcere al tezaurului BNR

I. G. Bibicescu - folclorist
Prolog la o carte
Înfărtățitul și însurățitul în Mehedinți

Opera de mecenat
Act de danie
O definiție a bibliofiliei
Societatea culturală Biblioteca I. G. Bibicescu
Valoarea Bibliotecii I. G. Bibicescu

196 Astăzi între bibliofilie și bibliofobie
1.Spoiala de cultură
2.Pentru salvarea moștenirii culturale I. G. Bibicescu

201 Referințe critice

210 Strada I. G. Bibicescu

„Testamentul lui Carol I” (14/26.02.1899 BUCUREȘTI)

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-regelui-carol-i-577625.html

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. 

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. 

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. 

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. 

Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". 

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. 

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubituluisău popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" 

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. 

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem,care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de careCerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. 

(...) 

Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. 

Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.

 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.

3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.

4. Pentru întemeierea unui internat de fetede ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei.

5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.

 (Urmează alte 12 legate). 

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. 

//CAROL// 

Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. 

// CAROL//

Reportaj al revistei „Tomis” din Constanța

 Reportaj T

Dealurile Băltăgeștilor... Niște munți ratați, acoperit până-n creștet de armurile verzi ale codrilor. Dar aceasta, cândva, pe vremea când lăncierii și arcașii Romei înălțau, acolo, în mijlocul pădurilor de ulm nesfârșite, cetatea botezată cu însuși numele acestora, Ulmetum. Acum, după aproape 2000 de ani, ulmii aceia falnici și-au stins flacăra verde a sevelor, au pierit. N-au mai rămas decât temeliile lor de pământ, roase, la rându-le, până la tăria stearpă a pietrei. Dealurile Băltăgeștilor au coborât la jalnica stare a unor pășuni doar cu numele. Așa și le amintesc cei mai bătrâni dintre bătrânii locului, peste a căror copilărie a strălucit Ziua marii, îndelung năzuitei Redobândiri. Ziua în care Dobrogea, revenită între hotarele României, i-a primit pe învingătorii de la Plevna și Grivița cu toată ofranda de flori a grădinilor și a câmpurilor. Așa au rămas, așa se părea că vor rămâne sterpele dealuri, înveșmântate doar primăvara de iarba puțină, sărăcăcioasă și aspră.

O singură dată au cutezat oamenii să-și împlânte tăișul uneltelor în lutul și piatra colinelor sterpe. Și atunci, doar spre a evoca, cinematografic, prin tranșeele și redutele adâncite în pantele costelive, memoria jertfei și biruinței de la Plevna.

După ce s-a încheiat turnarea celui din urmă cadru, după ce „recuzita” redutelor a fost demontată și strânsă, dealurile au coborât, iarăși, în împietrirea lor din care se părea că iarăși nu va mai încerca nimeni și niciodată să le mai smulgă...

Dar, într-o zi de toamnă, de la începutul deceniului al optulea, al veacului nostru dealurile au fost răscolite, din nou, de uneltele oamenilor, care nu purtau uniformele pământii ale dorobanților, nici pe cele sângerii ale călărașilor, și nu descinseseră aici spre a reclădi doar o efemeră imagine a nepieritoarelor fapte de arme puse la (...).

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”