R. STENUIT, Lumile tainice în care m-am scufundat, 1988

ROBERT STÉNUIT*, Lumile tainice în care m-am scufundat**, trad. R. Valter & R. Valter, ed. Meridiane / col. Delfinul, București, 1991, 541 p. (original: R. Lafont, Paris, 1988)

Cuprins
Introducere
I. Materia brută
II. Modelarea
III. Un prolog la aventură: Sahara
IV. În adîncurile Pământului
V. Galioanele din golful Vigo
VI. Hombre Rana
VII. Masca (de scufundător) și condeiul
VIII. Santo Cristo de Maracaibo
IX. Comori de neatins în Columbia
X. Adîncurile nopții
XI. Adîncurile trecutului
XII. În adîncurile marine - Prima casă sub mare
XIII. Comoara Reichfuhrerului S.S. Himmler
XIV. Zilele celor mai adîncimi
XV. Tentația adîncurilor
XVI. O galeasă încărcată de aur și de istorie
XVII. Pentru dolarii de pe Athenienne
XVIII. Un tezaur din zonele reci
XIX. Fregata Wendela a Companiei Asiatice
XX. Naufragiul căpitanului Raye
XXI. Cum devii arheolog submarin
XXII. Rublele țarinei
XXIII. Miracolul porțelanului
XXIV. Ceramica albastru cu alb de pe Leul alb
XXV. Opt tone de monede de opt
XXVI. Nossa Senhora do Monte do Carmo
XXVII. Etapa de mîine
Glosar

NOTE M. T.
* Robert Stenuit (1933 Bruxelles - ) = Ziarist, scriitor și arheolog submarin belgian. În 1970 a fondat, împreună cu fiica sa Marie Stenuit, Grupul de cercetare arheologică submarină postmedievală (GRAS). În 35 de ani de activitate au descoperit epavele a 16 vase din Olanda, Marea Britanie, Spania, Danemarca, Portugalia, Franța și Rusia, scufundate în perioada 1588-1877.  (http://www.shipwreckconference.org/view.php)

https://www.buei.bm/wp-content/uploads/2014/12/R.S..jpg

**

http://thumbs.ebaystatic.com/images/g/g00AAOSw2xRYey~S/s-l225.jpg

https://images.okr.ro/serve/auctions.v7/2015/feb/03/e93f9f4478cea9fe42740e1317487bdb-5544423-235_235_11.jpg?w=aea1fe18540910a9c7c220b6d01664ca

Primul restaurant submarin („Litoral” 1970)

<
Primul restaurant submarin va fi inaugurat în curînd în Japonia, în preajma localității Kagoshima. Restaurantul este construit pentru a primi 108 persoane și este dotat cu imense ferestere, prin care consumatorii pot admira panorama adîncurilor de lîngă insula Sakurajima. Restaurantul face parte dintr-un complex în formă de turn, denumit „Turnul Simbolului”, care străpunge marea pînă la o adîncime de 48,5 metri.
>

SURSA
***, Restaurant submarin în Japonia, „Litoral”, Constanța, (15 iunie -15 septembrie) 1970, p. 4.

Submarin „de buzunar“, căutat pe fundul Mării Negre

Cuget Liber 22 martie 2014

Eroi necunoscuţi: Ofiţerul rus care a oprit un război nuclear

The Epoch Times România 15 martie 2014

SUPREMAȚIA NAVALĂ BRITANICĂ ÎN ATLANTIC ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (DU MAURIER 1985)

Despre scriitoarea britanică Daphne du Maurier (1907-1989), editura românească Univers scria în 1990: „Pendulând între emoție și rațiune, solicitate până la limita maximă, personajele sale ajung la momentul în care pot ceda din clipă în clipă. Experiențele lor, deși stranii și rare, sînt totuși posibile.”

Du Maurier a publicat în 1980 povestirea Escort.

Acțiunea se petrece într-o toamnă din primii ani ai celui de-al doilea război mondial (1939-1945), când Amiralitatea britanică nu trecuse la organizarea navelor comerciale în convoaie mai ușor de escortat de navele de război. Ca urmare, sutele de submarine germane comandate de amiralul Karl Doenitz făceau ravagii în Oceanul Atlantic printre vapoarele care aprovizionau insulele britanice.

 Povestirea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind William Blunt, ofițer pe un cargobot de 6-7000 t, care se întorcea în Marea Britanie dintr-un port scandinav pe un drum pe care îl mai făcuse de 3 ori. Pilotul scandinav a comunicat echipajului că un vas comercial fusese scufundat cu șase ore în urmă: „Guvernul nazist cică ar fi anunțat la radio, zicea el, că Marea Nordului poate să fie numită Oceanul German, iar Flota Britanică nu putea să miște un deget.”

Deoarece căpitanul părea să sufere de apendicită, Blunt a preluat comanda vasului. După 48 de ore, a fost observat un periscop la o distanță de o milă. Deși cargobotul a încercat să se îndepărteze, submarinul german s-a menținut aproape timp de opt ore. Când vasul britanic s-a oprit, submarinul a ieșit la suprafață către miezul nopții, când o ceață deasă învălui cele două nave.

Când ceața a început să se ridice la o sută de yarzi de vasul comercial apăru un vas cu pânze cu trei arbori. Părea un vas finlandez cu cherestea care înainta rapid, deși nu sufla vântul. Totuși, de pe vas se auzi o întrebare într-o engleză bună, deși puțin neobișnuită: „Ce vas sînteți și undeți mergeți?” I se răspunse că un submarin inamic a ieșit la suprafață în apropiere. O barcă de pe vasul cu pânze se apropie de cargobot, iar ofițerul din ea întrebă: „Complimentele căpitanului, doriți o escortă?” Blunt întrebă cum se numește și i se răspunse: „Locotenentul Arthur Mildway, la ordinele dumneavoastră, domnule”. Blunt fu izbit iarăși de construcția frazei, neobișnuită în Royal Navy. ”Avem poruncă să escortăm orice navă de negoț spre port”, explică Mildway. Când fu întrebat despre autorul ordinului, răspunse: „Maiestatea sa, Regele George, bineînțeles”. Apoi Midway îl invită pe Blunt pe vasul său pentru a se convinge într-o discuție cu căpitanul său. Când Blunt ajunse pe vasul cu pânze, își dădu seama că era „o navă de cursă”, dotat cu numeroase tunuri. Căpitanul sublinie: „Dușmanul nu te va ataca atâta timp cât te afli sub protecția mea. Dacă-mi primești escorta, o să fiu încântat să te duc cu bine în Anglia.” Blunt îi strigă că submarinul „O să vă arunce în aer corabia ca pe cutie de chibrituri”, afirmație la care misteriosul căpitan replică într-un mod halucinant: „Încă n-am ajuns să fug de francezi”. Deși atmosfera de pe vasul cu pânze i se părea ciudată, Blunt acceptă escorta și se întoarse pe vasul său.

Când căpitanul își reveni, aprecie comportamentul lui Blunt în lipsa sa și anunță că-l va propune spre avansare. Dar acesta recunoscu că meritul îi aparține escortei, deși căpitanul îi atrase atenția că „pe registrul britanic nu mai există corăbii cu pânze”. Când vru să vadă și el escorta, constatară că dispăruse. Cârmaciul explică că nu văzuse nici un vas cu pânze, dar observase la răsăritul soarelui un distrugător britanic care-i escorta.

Povestea se încheie cu următoarea întrebare ironică a căpitanului: „Blunt, spuse el. Am stat și m-am gândit. Individul ăla – căpitanul cu care ai stat de vorbă azi-noapte de vorbă la bordul corăbiei cu pânze – ziceai că avea un petec negru peste ochi? Nu cumva avea și o mânecă goală, prinsă la piept cu un ac?

N-am răspuns. Ne-am privit în tăcere.”

Trebuie să precizăm că navele de cursă sau navele-corsar erau nave cu pânze din secolele XVI-XVIII care piratau nave comerciale străine sub protecția propriului stat. În altă ordine de idei, primii trei regi cu numele de George au domnit succesiv în Marea Britanie în perioada 1714-1820, când țara a purtat mai multe războaie cu Franța.

SURSA
Daphne du Maurier, Escort* - Daphne du Maurier, Păsările şi alte povestiri, trad. V. Focşăneanu, ed. Univers, București, 1990, pp. 115-131.

NOTĂ M.T.
* Cultural Vivisection - 18 october 2012 (https://theartofculturalvivisection.wordpress.com/2012/10/18/the-escort-by-daphne-du-maurier/)

Laurențiu Dologa,Oscar, motanul care a scufundat trei nave de război - Documentar

ZIARE.COM, București, 6 august 2012

Căutătorii de comori au descoperit epava unui vas care transporta 71 de tone de platină. Vezi cât valorează preţioasa încărcătură (VIDEO)

”Jurnalul Național”, București, 5 februarie 2012

„Piratul politicos” („TOMIS” 1994)

 Aura Dunitrache (traducere), Din istoria bătăliilor pe mare. „Piratul politicos”, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Germania se afla deja în război cu Rusia, iar armatele Kaiserului erau masate la granița cu Belgia. Era aproape sigur că Franța va intra în război în zilele următoare. Numai Anglia stătea în expectativă. Putea ea, așa cum credea guvernul german, să rămână în afara conflictului care se răspândea cu repeziciune în toată Europa, ca urmare a asasinării Arhiducelui Ferdinand la Sarajevo? Sau ar fi reconsiderat Cabinetul englez, întâlnit într-o sesiune secretă, eforturile diplomatice ale lui Sir Edward Grey de a se retrage din Puterile Centrale [?] și să acționeze contra Germaniei? Sau vor reuși diviziile lui Moltke să violeze granițele Belgiei?

Otto Weddigen, comandantul lui U-9, era pe deplin conștient de situația internațională. Dar, la fel ca mulți alți ofițeri profesioniști, a căror datorie era să execute ordinele fără împotrivire, el acorda puțină atenție politicii. În ceea ce-l privea, luna august 1914 era marcată de un singur eveniment - logodna sa. Deși un înflăcărat patriot, el dorea din toată inima să mai întârzie câteva săptămâni până ce Irma va deveni mireasa lui. Apoi, putea să se întâmple orice.

La fel ca și contemporanul său Max Horton, tânărul oberleutnant Weddigen și-a câștigat reputația ca urmare a unor exerciții efectuate în timp de pace. Când luase parte la manevrele din mai 1913, el a lovit trei nave cu o singură salvă de patru torpile - două de la pupa și, după puțin timp, două de la prova. Mai târziu, și-a câștigat reputația ca bun navigator când a manevrat U-9 pe timpul unei furtuni violente. Apoi a câștigat respectul echipajului său când a sărit în apa înghețată a Mării Nordului pentru salvarea unui marinar  ce căzuse peste bord, fapt care l-a costat un braț rupt.

Ambițiile sale au fost repede spulberate când U-9 a întâmpinat o furtună violentă la nord de Olanda. Vremea înrăutățindu-se cu fiecare minut, Weddigen a schimbat direcția spre vest pentru a scăpa de mânia mării. Furtuna a ținut două zile. În dimineața celei de a treia zile, submarinul de afla la 22 mile vest-nord-vest de Scheveningen. Vizibilitatea era aproape bună, deși valurile perseverau în înălțime, iar vântul se transformase în briză. Prin periscop nu se zărea nici un fel de navă în zonă, așa că U-9 s-a ridicat la suprafață pentru a-și încărca bateriile, operație care, de obicei, trebuia efectuată în timpul nopții. 30 de minute mai târziu, când își lua micul dejun, a fost chemat în camera de comandă. Spiess, căpitanul său, avea dreptate. Se zărea o navă și după aceea un mare fum negru, ceea ce presupunea că nava era urmată de altele.

„Intrați în imersiune! Să încercăm să privim mai de aproape!” Erau trei crucișătoare, probabil clasa Birmingham. Întorcându-se către Spiess, a spus: „Pregătiți-vă pentru atacul cu torpile”.

Conform cronometrului, era exact 7,29 a. m., ora Europei Centrale. Torpilele fiind lansate, treizeci și una de secunde mai târziu echipajul de pe U-9 a auzit o explozie subacavatică.

Torpila a nimerit Aboukir la prova. Crezând că Aboukir s- a lovit de o mină, cele două crucișătoare, Hogue și Cressy, s-au întors că-i acorde ajutor. Nici una n-a realizat că se aflau în pericol, nebănuind prezența unui submarin în zonă.

U-9 s-a ridicat la adâncimea periscopului și Weddigen a încercat să salveze situația. Aboukir începea să se scufunde, iar compartimentele sale lansaseră bărcile la apă pentru a salva supraviețuitorii.

Weddigen a ordonat lansarea altor torpile. Ținta aleasă era un distrugător de 12.000 tone. Exploziile care s-au auzit au confirmat succesul, deși Hogue a început să deschidă focul asupra submarinului. Fântâni arteziene s-au format în jurul submarinului, iar U-9 a scăpat intrând în imersiune.

Hogue a început să se scufunde și în timp de 15 minute s-a alăturat lui Aboukir pe fundul apei. În mai puțin de o oră, Royal Navy a pierdut două nave vechi, dar bune. Necrezând că un singur submarin putea provoca un asemenea dezastru, englezii presupuneau că au fost atacați de un convoi de U-boot-uri. 

Acum U-9 și-a îndreptat tunurile spre ultimul crucișător supraviețuitor lansând două torpile. Prima și-a greșit ținta cu vreo 20 de picioare, iar cea de-a doua a lovit traversa.

Când Weddigen s-a ridicat la suprafață pentru a constata avariile produse lui Cressy, a fost nevoit să se scufunde rapid, deoarece tunarii, rămași la posturi, au început să deschidă focul. Ultima torpilă lansată de U-9 a lovit în plin pe Cressy. Weddigen a continuat să privească spectacolul sfâșietor al morții ce bântuia la bordul lui Cressy până ce acesta  a dispărut sub valuri. U-9, un submarin de 493 tone, cu un echipaj de 28 de oameni, a distrus în total trei crucișătoare cu un tonaj de 12.000 tone fiecare, cu pierderea a 1460 de vieți - o cifră ce include o serie de pensionari reactivați și un număr de cadeți în vârstă de 14 ani, trimiși pe mare la izbucnirea războiului.

Weddigen scria despre Cressy: „Tunarii erau la locul lor căutându-și cu disperare dușmanul. Au fost curajoși până în ultima clipă neștirbind numele patriei lor.”

Britanicii, însă, nu au fost așa de generoși cu laudele. Ei presupuneau că atacul fusese desfășurat de mai multe U-boot-uri; The Times remarca chiar prezența unui martor ocular care ar fi depistat trei periscoape. Sentimentul pierderii a 60 de ofițeri și a 1400 de marinari n-ar fi fost atât de chinuitor dacă totul s-ar fi întâmplat într-un atac deschis, dar în condițiile în care a avut loc a fost o mare durere. Nu aceleași lacrimi de crocodil au fost vărsate când Max Horton a scufundat crucișătorul Hela, în condiții similare și soldat cu pierderea a numeroase vieți.

Părăsind Wilhelmshaven pe 13 octombrie, alături de U-17, cele două submarine au traversat Marea Nordului cui intenția de a patrula în apele de la Scapa Flow. Două zile mai târziu, submarinul a interceptat o escadră de crucișătoare. Neavând o poziție favorabilă pentru declanșarea unui atac, Weddigen era gata să renunțe.

Dar, văzând că dușmanul și-a redus viteza și se îndrepta spre el, s-a răzgândit. Endymion a fost prima navă care s-a oprit, apoi Hawke care a lansat la apă o șalupă pentru a colecta corespondența de la surata sa. Se pare că, în ciuda pierderii lui Aboukir, Hogue și Cressy, navele britanice nu erau pe deplin conștiente de pericolul atacurilor submarine, lansându-se într-o asemenea acțiune în apele patrulate de dușmani. Weddigen a mulțumit ștelei sale norocoase și a profitat de avantajele oferite de zeița Fortuna.

Weddigen a trimis de la 500 iarzi distanță o torpilă către Hawke, care, fără nici o apărare subacvatică, a dispărut sub apă în mai puțin de 8 minute. Față de situația anterioară când Hogue și Cressy se repeziseră să ajute nava Aboukir, acum cele două crucișătoare au părăsit imediat zona, lăsând supraviețuitorii să se descurce singuri. Din totalul de echipaj de 544, numai 73 au reușit să se salveze când navele aflate în apropierea dezastrului au încercat să-i pescuiască.

Weddigen primise deja Crucea de Fier cl. I pentru tripla victorie din septembrie, iar acum i se acordase Medalia pentru Merit - fiind primul ofițer din navigație care a fost astfel onorat - medalia fiindu-i înmânată de Kaiser Wilhelm însuși. După un concediu de boală, el a primit comanda submarinului U-29, chiar dacă nu așa de mare ca U-9, care poseda torpile de 19,7 inci, în loc de 17,7 inci.

În martie 19515, Weddigen a părăsit Wilhelmshaven în căutare de noi ținte. Hotărârea comandamentului naval a fost ca U-boot-urile să nu mai atace orice tip de navă, ci numai cargourile.

Trecând cu bine prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover, U-29 și-a început campania în vecinătatea Insulelor Scilly pe 11 martie. Nava amenințată a fost Adenwen. Respectând spiritul și legea internațională, el a acordat 10 minute echipajului să-și adune lucrurile și să părăsească nava în bărcile de salvare. Deviza sa „nici o viață să nu se piardă” a fost relatată presei de către supraviețuitorii ajunși la țărm, iar Times l-a poreclit „piratul politicos”. Purtarea sa în acest caz ca și în multe altele a fost exemplară. Când un membru al Adenwen a căzut în  apă în timp ce încerca să treacă în barca de salvare, Weddigen personal i-a trimis acestuia haine uscate.

Puțin mai târziu, el a scufundat nava franceză August Consell după ce și-a cerut scuze comandantului pentru acțiunea sa, trimițând în acest timp complimente lordului Churchill. În ziua următoare, a interceptat un convoi de patru nave și după ce a asigurat securitatea echipajului, le-a trimis pe toate patru la fund cu o singură torpilă.

Weddigen scufunda navele folosind de regulă o singură torpilă. U-29 avea două tunuri de punte de 3,4 inci care limita atacurile pe  care lea-r fi putut declanșa în acțiunea sa de patrulare. Folosind deja 6 torpile din stocul limitat, el s-a îndreptat spre nord cu speranța că va putea folosi torpilele rămase scufundând o navă dușmană. Câțiva experți au precizat că Weddigen s-a decis să se îndrepte spre nord în apropiere de coastele Scoției pentru că nu ar fi vrut să riște trecând din nou prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover. Dar alegerea tutei a fost probabil determinată de o ocmbinație a celor două ipoteze.

Încărcându-și bateriile în timpul nopții, U-29 a stat un timp pe fundul apei. Weddigen a interceptat întreaga flotă britanică în zorii zilei de 18. Nevenindu-i să creadă în norocul ce i-a fost hărăzit, comandantul lu U-29 a intrat în imersiune folosind motoarele electrice la viteza maximă și căutând un prielnic care să-i permită atacarea primei nave din escadră. Apoi, după un interval de timp, a adus submarinul la adâncimea periscopului și a ales nava Neptune ca țintă inițială. Dar, datorită navigației în zig-zag a acesteia, torpila lansată a eșuat.

Bulele de apă formate în urma torpilei au prevenit celelalte nave aflate în vecinătate. U-boot-ul a alertat paza tocmai când Weddigen se hotărâse să atace a patra navă din escadră. Concentrat asupra găsirii unei poziții cât mai bune de atac și derutat de manevrele executate de aceste nave mari ce navigau spre el cu o viteză de aproape 17 noduri, a fost foarte surprins când a constatat apropierea lui Dreadnought dinspre tribord.

Ofițerul de pază, lt. cdr. Piercy, a zărit periscopul lui U-29 și a reacționat cu promptitudine la strigătul de prevenire al comandantului Alderson. Temerarire, nava următoare, a zărit de asemenea U-boot-ul, dar Alderson manevrând nava sa de 17.900 tone ca un distrugător rapid în atac și-a schimbat poziția către port și aproape simultan prova sa a intrat în forță în submarin distrugându-i instalația de presiune.

U-29 s-a resimțit în urma impactului, iar ofițerii de pe puntea lui Dreadnought au putut vedea numărul de înregistrare al submarinului înainte ca acesta să se scufunde. Distrugătorul Blanche, trecând câteva momente mai târziu, a putut vedea „mult ulei și bule de aer la suprafață”. Nu erau supraviețuitori și nici urmă de navă. Doar o pată mare, neagră, arăta că acolo se afla mormântul lui U-29.

Succesele lui Otto Weddigen asupra lui Aboukir, Cressy și Hogue au fost comparate cu legenda lui David și a lui Goliat. În final, oricum Giliat - în postura lui Royal Navy - a câștigat.

„Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!” („TOMIS” 1994)

Aura Dumitrache (traducere), „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!”, „Tomis”, Constanța, 1994, august

Operațiunea Fall Weiss a început la 1 septembrie 1039 ora 4.45 a. m., constituind preludiul, cât și începutul celui dea-l doilea război mondial, când armatele lui Hitler invadaseră granițele Poloniei.

Pe 5 septembrie, Orzel a primit ordinul de a părăsi Golful Gdansk și a se deplasa spre Marea Baltică. Următoarele șase zile au trecu fără ca nici o singură navă, fie dușmană sau prietenă, să fie interceptată. Legăturile radio cu baza de la Gdansk s-a întrerupt. Sistemul hidraulic se deteriorase, iar comandantul Klockzowski se îmbolnăvise. În acest caz toată responsabilitatea pentru buna desfășurare a navigației lui Orzel apăsa pe umerii lui Jan Grudzinski. Convocând consiliul navei, acesta a hotărât să repare sistemul hidraulic prin andcoare și s-l interneze pe comandant în spital.

Examinând harta navală, Grudzinski a decis să se îndrepte spre Tallin, capitala Estoniei, țară neutră, și, conform Regulamentului Internațional Maritim pe timp de război, să ceară intrarea în port pentru reparații.

Orzel a ajuns la Talinn în următoarea dimineață, fiind întâmpinat de oficialitățile guvernamentale și însoțit de două patrule portuare. Cererea lui Grudzinski a fost primită cu zâmbete și strângeri de mâini, iar după o oră Orzel se afla în rada interioară a portului, unde se găsea la ancoră și cargobotul german Talassa. Acesta, la vederea pavilionului polonez a coborât zvastica lui colorată, deoarece, deși se afla într-un port neutru, nu dorea o confruntare cu polonezii. Orzel a fost tras la dană foarte inaccesibilă și îndepărtată, dar echipajul era fericit pentru rezultatul obținut.

Însă toate zâmbetele afișate de oficialități n-au fost decât o fațadă. Estonia, înconjurată de Letonia și Lituania, se afla într-o poziție diplomatică dificilă. Rupte de restul Europei, cel trei țări baltice erau la mâna Rusiei - având o graniță comună - și a aliaților naziști. O singură mișcare greșită și independența lor precară s-ar fi putut spulbera peste noapte.

În intervalul de 24 de ore acordate, nava a fost reparată, aprovizionată, bunkerată și pregătită de plecare, când un soldat estonian a venit să-l anunțe pe comandant că este chemat de urgență la căpitănia portului. Aici, el a fost informat că și cargobotul german urma să părăsească portul și conform Codului Maritim Internațional, trebuie să fie o pauză de 6 ore între plecările a două nave beligerante. În concluzie, nava Orzel trebuia să aștepte șase ore până la plecare. Comandantul portului și-a cerut scuze invocând că respectă Convenția de la Haga.

Cu toate acestea, cargobotul Talassa nu dădea nici un semn că ar intenționa să plece. Peste puțin timp un ofițer estonian a sosit la bordul navei anunțându-l pe Grudzinski că, în urma unui document semnat de cele țări baltice la 1 septembrie, orice navă sau submarin ce se găsește în apele lor teritoriale trebuie dezarmate. În ciuda protestelor lui Grudzsinki că ar fi trebuit să fie informat despre acest document la acostare în port, au fost postați soldați înarmați pe puntea vasului și au fost confiscate hârtiile și instrumentele de navigație.

După plecarea acestuia, Grudzinski și-a convocat ofițerii informându-i despre această nouă situație apărută și promițându-le în același timp că vor evada îndată ce împrejurările le vor permite, chiar dacă această acțiune va presupune și vărsare de sânge. Astfel că au întocmit un plan de evadare și au hotărât să-i ajute pe estonieni în demilitarizarea navei.

În dimineața următoare, atașatul de pe lângă ambasada Angliei însărcinat cu probleme de navigație a dorit să prezinte omagiile sale comandantului polonez, dar nu a fost lăsat să urce la bordul navei de către gărzile înarmate de la cheu. Scoțând cartea sa de vizită și scriind câteva cuvinte pe dosul acesteia, a profitat de neatenția gărzilor și a făcut semn unui marinar de pe Orzel că are ceva pentru el. Acesta a venit și a luat cartea de vizită, dar neînțelegând nimic în engleză, i-a înmânat-o comandantului. Grudzinski a putut citi următorul mesaj: „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază”. Aceste cuvinte au avut darul de a ridica moralul comandantului.

Câteva ore mai târziu, câțiva soldați au întărit garda la bordul submarinului, iar câțiva docheri civili au ajutat la fixarea unui tun pe chei, gata pregătit pentru atac. În acest timp, un ofițer de pe Orzel s-a îmbarcat pe o șalupă și, simulând că pescuiește, și-a notat adâncimea apei pe o hârtie.

Fiecare om de la bordul navei era ocupat așa încât ofițerii estonieni erau impresionați de sprijinul acordat de echipaj în demilitarizarea submarinului. Era duminică și muncitorii civilii erau fericiți să găsească o scuză pentru a opri lucrul. Au rămas numai gărzile înarmate, dar ele nu erau în pericol întrucât polonezii au cultivat relații de prietenie cu ei. După o cină împărțită cu soldații, echipajul s-a retras. Comandantul estonienilor și-a retras oamenii pe cheu, lăsând la bord până dimineața numai doi soldați.

S-a stabilit ca oră de plecare miezul nopții, când Grudzinski a dat semnalul. Soldatul estonian de la punte a fost imobilizat de două umbre apărute din întuneric. În camera de comandă colegul estonianului a avut și el aproape aceeași soartă leșinând la vederea unui revolver îndreptat spre el. Unul din membrii de echipaj a coborât pe cheu și a tăiat cablurile electrice lăsând întregul doc în întuneric. 

Această defecțiune bruscă a creat confuzie pe țărm și nimeni n-ar fi legat acest incident de submarinul polonez. Având posibilitatea de a evada, Orzel a eliberat cablurile de amarare și a părăsit docul. A fost un moment de panică când Orzel a nimerit într-un banc de mâl la puțin timp după ce a părăsit bazinul docului. Dar Grudzinski și-a păstrat calmul. A îndreptat pupa mai în adâncime pentru a putea ridica prova navei și a ordonat cu toată viteza înapoi. Submarinul s-a cutremurat și apoi s-a înclinat ușor lunecând în apă mai adânc. Grudzinski a menținut cârma tribord și vasul s-a învârtit până ce prova a început să se îndrepte spre larg. Zgomotul produs de intrarea în funcțiune în motoarelor diesel a atras atenția estonienilor care au intrat în alertă. Flăcările puștilor luminau cerul nopții. Mitralierele și gloanțele răsunau în întuneric, dar fără reflectoare era imposibil să se țintească exact și cu fiecare minut care trecea Orzel se distanța mai mult, plonjând în apa rece ca gheața a Balticei și reușind să ajungă în rada exterioară a portului. Trecând acest obstacol ai avut de înfruntat un altul. Reflectoarele de coastă nefiind afectate de întreruperea curentului din șantier au ajutat mitralierele în deschiderea focului. Dar Orzel a intrat în imersiune cât mai adânc, ceea ce asigura securitatea navei.

Prima prioritate era de a-i elibera pe cei doi estonieni.

S-a hotărât ca Suedia să fie țara spre care se vor îndrepta. Lipsa hârtii lor însă făcea ca navigația să devină o reală problemă. Cerând ajutor prin ajutor la baza navală Hel, care avea să fie cucerită peste câteva zile, submarinul Rys, grav avariat, a interceptat mesajul și comandantul acestuia s-a oferit să le dea hârtiile de care aveau nevoie. Dar Grudzinski a refuzat deoarece nu dorea să schimbe direcția. Rămânând sub apă ziua și ridicându-se la suprafață noaptea, Orzel a ajuns la Gotland la 19 septembrie, când a fost lansată la apă o barcă pentru cei doi prizonieri estonieni. Aceștia au protestat nedorind să părăsească nava cu toate cele întâmplate. Li s-au dat niște bani, câteva sticle de votcă și au fost instruiți în ce parte să vâslească. Submarinul se afla la două mile de coasta suedeză, dar estonienii înspăimântați de aspectul fragil al bărcii nu păreau a fi convinși de toate asigurările ce le erau date. În final, Gruzdzinki le-a înmânat o scrisoare pentru autoritățile estoniene din Tallin în care acestea erau informate de evadarea lui Orzel, absolvind de orice vină sau complicitate pe cei doi prizonieri. Cuun ultim salut estonienii au fost lăsați să-și găsească drumul.

Grudzinski și oamenii săi au continuat să patruleze Baltica pentru încă 16 zile fără să găsească o singură țintă. Vremea continua să fie frumoasă, cu vizibilitate bună, ceea ce îl obliga să rămână scufundat ziua, cât și cea mai mare parte a nopții. Nu era prea plăcută această existență, dar nu aveau încotro. Nu ți-au irosit însă timpul și au început să recompună hărțile de care aveau nevoie, din memorie. S-au dovedit a fi cât se poate de precise.

Submarinul a ajuns la intrarea în The Sound pe 12 octombrie, dar prezența patrulelor germane făcea imposibilă trecerea ei ziua, așa că Orzel s-a scufundat lăsarea nopții. Era întuneric și o noapte fără lună, iar strâmtoarea era foarte aglomerată. Erau gata chiar să se ciocnească cu un cargou, când s-a ridicat la suprafață. Căpitanul, speriat de eventualitatea unei coliziuni, a luminat zona pentru a evita un accident. Au intrat în imersiune rapid și cu ajutorul unei hărți de mână s-au hotărât să meargă direct de-a lungul malurilor strâmtorii de teama unor amplasamente de mine germane. Dar și așa riscurile pe care și le asumaseră erau foarte mari, o parte din echipaj purtând deja centurile de salvare. Ploaia făcea ca vizibilitatea să fie redusă, dar acest fapt favoriza submarinul și îl ajuta să se protejeze de dușman. Deși știm că hârtiile lipseau, Grudzinski a reușit să mențină submarinul la apă adâncă cu toate că știa că The Sound avea o adâncime insuficientă imersiunii complete în caz de nevoie. Cu un pilot și un comandant bun ei au reușit să traverseze cea mai periculoasă zonă și în zori Orzel se afla la 50 de picioare adâncime, intrând în Kategat și Skagerrak. Gruzdinski a trimis un radio amiralității britanice comunicând poziția și așteptând instrucțiuni. Deși știa foarte bine că mesajul putea fi interceptat și de dușmani, trebuia să riște. Dar Royal Navy a primit mesajul și a trimis distrugătorul Valorous care să-l escorteze pe Orzel la cea mai apropiată bază britanică.

A fost cel mai eroic voiaj care nu-și poate găsi asemănare în toată istoria submarinelor. În recunoașterea iscusinței cu care a fost comandat Orzel de la eroica evadare din Tallin și până la ieșirea în apele patrulate ale strâmtorii The Sound, fără hărți, arme, locotenentul Grudzinski a fost distins cu medalia Virtutea Militară, cea mai înaltă distincție militară.

„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)

 Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie

Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.

Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.

Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.

Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone. 

Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.

Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.

Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.

La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la  mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză.  Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de  poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.

În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.

Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.

O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.

În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.

„Eroul de la Steffen Sftrait” („TOMIS”)

 ?, Din istoria bătăliilor pe mare. Eroul de la Steffen Strait, traducere Aura Dumitrache, „Tomis”, Constanța, 199?

În timpul celui de-al doilea război mondial, deși serviciul american de submarine reprezenta numai 1,6% din toată flota navală, suferise pierderi mai mari decât orice altă ramură a marinei. Din 374 de ofițeri și 3131 membri de echipaj care și-a pierdut viața în Pacific, nici unul n-a murit mai eroic decât Howard Gilmore.

Activitatea lui Gilmore a fost relativ scurtă - mai puțin de opt luni - dar a cuprins atâta acțiune câtă poate exista de-a lungul vieții unui om. El a primit botezul, nu în apele calde și însorite ale Pacificului de Sud, ci în apele ce mărgineau insulele Aleutine, la vest de Alaska. 

Growler era încă în construcție când Gilmore a fost numit comandant în 1941, urmărind cu un ochi de părinte copilul ce se năștea pe docul de la Groton, Connecticut.

Pe 2 noi. 1941, cu o lună înaintea atacului de la Pearl Harbour, Growler a fost lansat la apă cu toată ceremonia tradițională.

În acest timp, serviciul de informații al marinei americane aflase un secret de ultimă oră, cu privire la detaliile operațiunii MI a amiralului Yamamoto, o schemă ce cuprindea strategia navală din Orientul Apropiat, care urma să anihileze forța americană. Aflându-se informația de neprețuit a intenției de acțiune a dușmanului, amiralul Chester Nimitz a alcătuit planul ce se baza pe alcătuirea unei linii de apărare formată din submarine dispuse într-un cerc larg de 300 mile la nord de Oahu. Astfel, a trimis Growler și alte șapte submarine în portul olandez [?] Unalaska, pentru a sprijini celelalte nave aflate acolo.

Triton a deschis lupta atacând distrugătorul Nenohi și scufundându-l. Rândul lui Growler a venit în dimineața următoare, când au fost depistate 3 distrugătoare. La începutul războiului distrugătoarele dușmane nu erau privite ca o țintă potrivită pentru atacul submarinelor, din cauza riscurilor implicate. Și sigur că o încercare de a ataca trei distrugătoare simultan era o sinucidere, mai ales că dușmanul era deja în alertă în urma scufundării lui Nenohi.  

Cercetările de după război au confirmat că Gilmore a scufundat Arare - un distrugător modern de 1961 tone și a produs grave avarii altuia, trimis în șantier la Tokyo, pentru reparații.

Timp de 13 zile, cât Growler a patrulat zona, a scufundat patru nave. Gilmore era încântat atât de echipaj, cât și de submarinul său. În două misiuni de patrulare a înregistrat succese remarcabile la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

La sfârșitul anului 1942 a fost trimis în Australia. Zona ce trebuia patrulată se afla între insulele Gilbert la est și Palau la vest. Centrul atenției trebuia să fie însă Strâmtoarea Steffen.

În noaptea de 16 ianuarie, Gilmore a interceptat un convoi japonez și a scufundat o navă. Acestui succes i-a urmat un altul, prin torpilarea altei nave, trei nopți mai târziu. Lupta pentru Guadalcanal atingând culmea vărsării de sânge, convoaiele care traversau insulele Solomon la nord erau foarte bine apărate de escorte de antisubmarine, astfel că atacul devenea din ce în ce mai dificil.

Growler a continuat să patruleze zona cu insistența vulpii care-și urmărește prada. S-a încercat atacarea a încă șapte convoaie, dar nici o navă nu a putut fi distrusă. Aceasta a constituit o mare dezamăgire pentru echipaj, care se obișnuise numai cu succese. Mulți comandanți s-ar fi întors acasă. Dar Gilmore a strâns din dinți și a continuat. Cei de la puntea lui Growler susțineau că nava era urmărită de blestem, dar Gilmore a ignorat asemenea superstiții. Parcă sporindu-i îngrijorarea, apele erau total lipsite de ținte și astfel că el s-a întors la Strâmtoarea Steffen. Era de fapt liniștea dinaintea furtunii, deoarece flota japoneză era pe punctul de a lansa operațiunea de evacuare Guadalcanal. Gilmore, nu cunoștea nimic din această hotărâre dramatică, ca de altfel nici flota americană. Cunoscând intențiile dușmanului, e puțin probabil că Growler sau oricare alt submarin din zonă s-ar fi repezit către The Slot să atace distrugătoarele care se duceau sau veneau dinspre Guadalcanal.

În noaptea de 30 ianuarie, a localizat un alt convoi și a reușit să avarieze o fregată. Dar i s-a răspuns printr-un contraatac. Mulțumită priceperii și răbdării lui Gilmore, însă, s-a putut părăsi zona.

În următoarea seară, căpitanul lui Growler stând în cabina sa într-o stare de depresie provocată de insuccesele repetate din ultima vreme, a fost chemat în camera de comandă. Ofițerul l-a informat că a detectat o țintă la 18 mile distanță. Cu mirosul dușmanului în nări, el nu și-a irosit timpul, pregătindu-se pentru un atac de suprafață. Ținta era acum destul de vizibilă - o canonieră de 3000 tone la 8000 iarzi. Growler a încercat să se apropie. Canoniera a detectat însă silueta submarinului și câteva momente mai târziu bătaia unui tun de 5 inci a spart întunericul explodând chiar lângă submarin. La puțin timp. Growler a lansat două torpile. Zâmbetul răutăcios schițat de Gilmore arăta satisfacția reușitei. Dar orice urmă de satisfacție a dispărut când torpilele și-au schimbat direcția îndreptându-se spre submarin. Dându-și seama de situație, tot ce a putut face în următorul moment a fost să iasă din raza de acțiune a acestora. Și a reușit. Torpilele au trecut pe lângă Growler pierzându-se în întuneric.

Growler a fost extraordinar de norocos că nu a împărtășit soarta altor submarine care au căzut victime propriilor torpile. Tullibee, de exemplu, s-a scufundat la nord de Palau, pe 26 martie 1944. Tang s-a scufundat în condiții similare la nord-vest de Formosa, pe 24 octombrie în același an. Asemenea accidente nu reprezentau o noutate. O altă întâmplare a fost pe 27 aug. 1879, când o torpilă s-a întors asupra navei care a lansat-o. Este vorba de corveta peruviană Abtao. Datorită curajului locotenentului Diez Carusco, care, cu mâinile goale, a deturnat traiectoria acesteia, s-a prevenit o tragedie.

Gilmore nu a împărtășit credința echipajului său superstițios care credea că-i urmărește blestemul, dar era mult mai nefericit de această situație.

Submarinul a fost de două ori norocos: în primul rând că putut evita torpilele ricoșate, iar în al doilea rând că a scăpat de urmărirea canonierei care lansa bombe de adâncime, la o mică distanță de locul unde era Growler.

Pe data de 4 februarie, submarinul a interceptat un mic convoi la câteva mile sud de Strâmtoarea Steffen, cuprinzând două nave de marfă de 1000 tone, escortat de o patrulă ce se îndrepta spre Canalul Gazelle. În ciuda condițiilor atmosferice, Growler s-a decis să întreprindă un atac de suprafață. El a schimbat direcția sud, a mărit viteza pentru a se putea posta înaintea convoiului. Deodată și fără nici un avertisment, Growler a lansat primul foc. La aproximativ 5000 iarzi, escorta japoneză a detectat submarinul. Semnalele luminoase au descoperit periscopul lui Growler. În câteva secunde japonezii au deschis focul și numaidecât bucăți din corpul navei au început să sară în aer. În același moment a apărut și un submarin japonez intenționând să-l urmărească. Dar Gilmore dăduse ordinul de scufundare în adâncime.

Bombele de adâncime lansate de submarinul japonez i-au produs lui Growler avarii la valvele hidrostatice, determinând infiltrații de apă.

În această situație, pentru a nu fi detectați, navigau un timp cu motoarele racordate la viteza de urgență, ca apoi să încetinească. Din cauza naturii primitive a sonarului ambarcațiunii dușmane, submarinul n-a putut fi văzut și, în final, Growler a putut naviga liniștit însoțit de zgomotul bombelor dușmane.

Growler a rămas scufundat în următoarele zile, exceptând o perioadă de timp când, fiind la suprafață, au putut efectua reparațiile necesare. Apoi submarinul și-a continuat drumul spre vest cu viteză mică în căutare de noi ținte.

În noaptea de 7 februarie, pe ecranul radar, cu mare greutate, din cauza ceții ce învăluia Strâmtoarea Steffen, a fost interceptată o navă de patrulare de 2500 tone.

Panica i-a cuprins imediat ce au constatat că nava dușmană avea aceeași traiectorie cu a submarinului. Chiar cu câteva minute înaintea impactului, ofițerul japonez alarmat a reacționat imediat virând la dreapta cu viteză maximă. Radarul lui Growler a urmărit schimbarea direcției. Dar înainte ca orice măsură să fie luată, conturul navei a apărut reliefat în ceață. Sirena a început să urle, impactul a fost inevitabil. Prova lui Growler a lovit nava dușmană aflată încă în mișcare.

Apoi, aceasta din urmă a deschis focul asupra periscopului lui Growler. Dezastrul produs pe puntea de comandă a fost de nedescris. Cei doi observatori rămași în viață au fost răniți de așchii sărite din corpul navei, iar brațul stâng al lui Gilmore atârna sfâșiat de gloanțe. Ofițerii de punte ajutau la transportarea răniților, întorcându-se să-l ajute pe Gilmore. Acesta era tuturor gloanțelor și sângera abundent. El a ordonat ofițerilor să coboare. Cei doi au ezitat o clipă dacă să respecte ordinul sau nu. Dar a învins disciplina. Gilmore a fost lăsat singur pe covertă.

Cea mai mare parte din echipaj nu era conștientă de drama ce avea loc pe punte. Închiși în compartimentele lor înguste, cu nici o șansă de evadare, își îndeplineau îndatoririle cu stoicism. Apa pătrundea în camera de comandă, iar sala pompelor a fost parțial inundată. În interiorul periscopului, locotenentul de pe Growler aștepta la capătul scării, în speranța că Gilmore va încerca să coboare.

Acesta n-avea de parcurs decât 8 picioare până la scară. Dar nefiind în stare să se miște și cu tunurile care măturau totul în cale, el știa că avea puține șanse să supraviețuiască. Mai mult, submarinul aflându-se încă sub raza tirurilor tunurilor, orice întârziere ar fi dus la totala distrugere a navei. Gloanțele lăsau urme serioase în partea de sus a periscopului și era numai o chestiune de timp ca dușmanul să reușească să scufunde Growler. Gilmore s-a hotărât. Adunându-și puterile a dat ordinul decisiv: „Intrați în imersiune!” Răvășit de emoție, Schade s-a supus. El a realizat că acum nu mai era căpitanul navei, respectând ordinul comandantului. Gilmore nu mai era, el preluând comanda navei. Viața fiecărui membru al echipajului devenise acum propria responsabilitate. Respirând adânc și rugându-se ca emoțiile interioare, a rostit ultima comandă: „Intrați în imersiune! Să părăsim imediat locul acesta.”

Printr-un miracol Growler a supraviețuit. Cu toate avariile suferite, Schade a reușit să aducă submarinul înapoi la Brisbane, o distanță de mai mult de 1000 de mile. Dacă Gilmore ar fi supraviețuit, ar fi fost mândru de căpitanul său.

Eroismul lui Gilmore a fost recunoscut postum, fiind decorat cu medalia de onoare. Prin sacrificiul său, el a devenit o legendă și un exemplu pentru toți comandanții din lume. Dup efectuarea reparațiilor, Growler a intrat din nou în luptă, reușind să scufunde un total de 32.607 tone nave japoneze. Pe 8 noiembrie, după mai puțin de două luni, a plătit și el ultimul tribut, fiind bombardat la adâncime de un escortor japonez, la sud-vest de Skezon. Deși și-a găsit sfârșitul pe fundul Mării Chinei de Sud, Growler nu va fi uitat, iar numele lui va fi legat întotdeauna de Howard Gilmore, care și-a sacrificat viața în beneficiul supraviețurii celorlalți.