„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)

 Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie

Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.

Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.

Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.

Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone. 

Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.

Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.

Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.

La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la  mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză.  Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de  poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.

În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.

Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.

O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.

În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.