Primul restaurant submarin („Litoral” 1970)

<
Primul restaurant submarin va fi inaugurat în curînd în Japonia, în preajma localității Kagoshima. Restaurantul este construit pentru a primi 108 persoane și este dotat cu imense ferestere, prin care consumatorii pot admira panorama adîncurilor de lîngă insula Sakurajima. Restaurantul face parte dintr-un complex în formă de turn, denumit „Turnul Simbolului”, care străpunge marea pînă la o adîncime de 48,5 metri.
>

SURSA
***, Restaurant submarin în Japonia, „Litoral”, Constanța, (15 iunie -15 septembrie) 1970, p. 4.

Bucureștiul interbelic (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
După trei ani de lipsă din țară, Bucureștii i se părură uimitori de modernizați. Numeroase construcții moderniste presărau orașul cu punți de vapor și cuburi albe. Palatul Asigurării Generale* se ridica în chipul unui masiv chip de sare babilonică spre cer, transformînd bulevardul, împreună cu palatele Ciclop** și Lido***, în arteră de mare metropolă. În josul peretelui drept și amețitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de scînduri. Micul zgîrie-nori în fier și blocuri de piatră al Palatului Societății de telefoane**** aruncase pe porțiunea strîmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway******. Ferestrele scunde și late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiș plat, barele de fier alb, suprafețele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme încomjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi iubind spațiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingîndu-se pe pereți. În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoție cerut de ochi era Lincolnul******* spațios, corespunzînd în severitate lui mecanică vechiului landou.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București,1972, p. 61.

NOTE M.T.

* Palatul Asigurării Generale = Palatul Societăţii de Asigurări "Generala"  = Finalizat în 1906 de arhitectul O. Maugsch. (http://atuncisiacum.blogspot.ro/2009/03/bucuresti-palatul-societatii-de.html)

** Ciclop = Parcare supratejată construită în 1923. (http://www.cotidianul.ro/celebra-parcare-ciclop-din-bucuresti-invadata-de-artisti-galerie-foto-215521/)

*** Lido = Hotel proiectat de arhitectul E. Doneaud și inaugurat în 1930. (http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-bazinul-valuri-lido-ultima-fita-anii-30-galerie-foto-1_50bde9267c42d5a663cfca5b/index.html)

**** Palatul Societății telefoanelor = Cu o înălțime de 52 m, a fost inaugurat în 1934, fiind construit în stil Art Deco de arhitecții L. Weeks, A. van Saanen şi W. Froy. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-palatul-telefoanelor)

***** Calea Victoriei = Stradă de 2,7 km din centrul Bucureștiului. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xxxii-calea-victoriei-galerie-foto-9914612/)

****** Broadway = Stradă de 24 km din orașul american New York, care trece prin cartierele Manhattan și Bronx și este renumită prin teatrele care își au sediul aocolo.

******* Lincoln = Companie de construcții de automobile de lux, înființată de americanul H. Leland și care a devenit în 1922 parte a concernului marican Ford. (http://www.lincoln.com/)

Marele Zid din China în secolul XIX (VERNE 1892)

(117) „Din uriașa frontieră artificială ridicată între China și Mongolia n-au mai rămas decît bucăți din temelia de granit și cuarț roșiatic, terasa de cărămizi cu parapete de înălțimi inegale, cîteva tunuri vechi, ruginite și ascunse sub o perdea deasă de licheni și niște turnuri pătrate cu creneluri desperecheate. Nesfîrșitul zid urcă și coboară, se curbează și se îndreaptă, se-ntinde cît vezi cu ochii urmînd denivălările solului.”

(113) „-Zidul chinezesc e cu adevărat de vreun folos? m-a întrebat maiorul Noltitz.

- Chinezilor, nu știu, dar fără îndoială oratorilor, cărora le slujește de comparație cînd se discută tratatele comerciale. Fără el s-ar face discuții?”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Turnul Big Ben din Londra, un obiectiv ce nu trebuie ratat

Cuget Liber 15 iunie 2013

O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)

Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.

<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte  de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>


SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.  

NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.

„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)

Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8

(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.

Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate  care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.

Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea  - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).

Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă. 

Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri.  Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.

În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.

Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.

Note

1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31

2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.

3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98

4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.

5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.

6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.