POLITICA CULTURALĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE

Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, printre cei care au abordat-o numărându-se şi medievistul Şerban Papacostea. În opinia sa, pe lângă abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti (1).

Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi (2).

Medievistul român consideră că încheierea păcii cu turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice vremurilor neprielnice, este luat de biserici în piatră, atât la sate, cât şi la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente importante (3). De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf. Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti. Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan, Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf. Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.

De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna (1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.

În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la Dolheşti (Suceava, 1481), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (Suceava, 1494-1499) sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (Suceava, 1503).

Ctitoriile domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ ( 1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu  turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi  decorate cu  firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica ,,Sfântul  Ioan” din Piatra Neamţ (1497- 1498), toate fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos (4).

Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au format acolo.

Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul domniei sale. Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, scris în limba slavonă la curtea domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte, domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476. Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din secolele XVI - XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul în limba rusă la curtea cneazului Moscovei (5).

Astăzi după ce a fost sistematizată de specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante: Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II ( apropiată de textul iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. (6)

De asemenea, remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353 (7). Astfel, în 1465, a fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, îngropată la Probota.Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan (fiul lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru (fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I. De asemenea, la Putna se găsesc şi  mormintele a  două  dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop şi Maria Voichiţa), a  copiilor săi (Bogdan, Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului  Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei (8).

Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un secol şi jumătate de la moartea sa: ’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’(9) Iar după trei secole, Mihail Kogălniceanu consemna că ’’românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În  sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”(10)

Studii din bibliografia lucrării lui Ş. Papacostea despre cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare:

Balotă A., La litterature slavo-roumaine a l’epoque d’Etienne le Grand , ‘’Romanoslavica’’ I, 1958, p.210-236

Balş G, Bisericile lui Ştefan cel Mare. Cu un rezumat in limba franceză, Bucureşti, 1926, 331 p.

Bogdan D.P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi Moscova ale lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1940

Bogdan T.A., Ştefan cel Mare. Tradiţii, legende, balade ş.a. culese din gura poporului, Braşov, 1904

Gonţa Al., Domeniile feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ‘’Biserica Ortodoxă Română’’LXXV, 1957, p.438-445

Henry Paul, Le regne et les constructions d’Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504), Melanges Charles Diehl, II, Paris 1930, p. 43-58

***, Istoria artelor plastice în România, I, Bucureşti, 1968

Panaitescu P.P., Les chroniques Slaves de Moldavie du XVe siecle’’, Romanoslavica’’, III, 1958, p.146-168

***, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958

Teodorescu Kirileanu, Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare strânse la un loc, ed III, Mănăstirea Neamţ, 1924

Turdeanu E., L’activite litteraire en Moldavie a l’epoque d’Etienne le Grand, ‘’Revue des etudes roumanines’’, V-VI, 1960, p.21-67.

SURSE

(1)   Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p 65.

(2)   Ibidem, p.66

(3)   Ibidem, p.66

(4) Emilia Ţehaniuc, Dezvoltarea culturii în timpul lui Ştefan cel Mare, www.didactic.ro/files/19/colocviu.doc, p. 3-4

(5) Ş. Papacostea, op. cit., p.73-75

(6) Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel mare şi Sfânt, ’’Dava international’’, Chişinău, 2004, http://www.iatp.md/dava/Dava10/Rau_10/rau_10.html

(7) Ş. Papacostea, op. cit., p.72

(8) E. Ţehaniuc, op. cit., p.5

(9) Ş. Papacostea, op. cit., p.76

(10) E. Țehaniuc, op.cit., p. 1

Marchizul de Rollebon (SARTRE 1938)

<

(…)
„Domnul de Rollebon.era foarte urât. Regina Maria-Antoaneta* îl numea de obicei <<scumpă maimuță>>. Și totuși le-a avut pe toate femeile de la curte, nu făcând pe caraghiosul ca Voisenon**, maimuțoiul, ci printr-un magnetism care le ducea pe frumoasele lui seduse la cele mai rele excese ale pasiunii. Urzește intrigi, joacă un rol destul de echivoc în afacerea Colierului*** și dispare în 1790, după ce întreținuse relații destul de strânse cu Mirabeau-Tonneau**** și cu Nerciat*****. Îl regăsim în Rusia, unde participă în oarecare măsură la asasinarea lui Pavel I******, și, de aici, călătorește în cele mai îndepărtate țări, în India, în China, în Turkestan. Trafichează, complotează, spionează. În 1813 se întoarce la Paris. În 1816, ajunge la maxima putere: e unicul confident al ducesei de Angouleme. Femeia aceasta bătrână, capricioasă și îndărătnică cu amintirile ei îngrozitoare din copilărie, se potolește și surîde cînd îl vede pe domnul de Rollebon. Prin ea devine un om puternic la curte. În martie 1820, se căsătorește cu domnișoara de Roquelaure, foarte frumoasă și în vîrstă de șaptesprezece ani; e în culmea onorurilor, la apogeul vieții. Șapte luni mai tîrziu, acuzat de trădare, e arestat, aruncat într-o temniță, unde moare după cinci ani fără să fi fost judecat.”

Am recitit cu melancolie această notiță de Germain Berger (1). Grație acestor cîtorva rînduri am aflat pentru prima oară de domnul de Rollebon. Cît mi s-a părut de seducător și cît de mult l-am iubit, imediat mai apoi, din aceste puține cuvinte! Pentru el, pentru acest om, am venit eu aici. Cînd m-am întors din călătorie, aș fi putut tot atît de bine să mă stabilesc la Paris sau la Marsilia. Dar majoritatea documentelor cu privire la lungile petreceri în Franța ale marchizului se află în biblioteca municipal din Bouville. Rollebon era castellan de Marommes. Înainte de război se mai afla încă în acest orășel unul din descendenții săi, un architect pe nume Rollebon-Campouyre și care, murind în 1912, a lăsat o importantă moștenire bibliotecii din Bouville: scrisorile marchizului, un fragment de jurnal, acte de tot felul. Nu le-am cercetat încă pe toate.

Sînt mulțumit că am regăsit aceste note. Sînt zece ani de când nu le mai recitisiem Scrisul meu s-a schimbat, după cîte mi se pare: scriam mai strîns. Cît de mult îl iubeam pe domnul de Rollebon în anul acela! Îmi aduc aminte de o seară – marți seara – lucrasem toată ziua la biblioteca Mazarine, tocmai ajunsesem să deduc, după corespondența din 1789-1790, felul magistral în care izbutise să-l păcălească pe Nerciat. Era noapte, mergeam pe bulevardul du Maine și în colțul străzii Gaite, îmi cumpărasem castanet. Cît eram de fericit! Rîdeam singur gândindu-mă la mutra pe care trebuie s-o fi făcut Nerciat, cînd s-a întors din Germania. Figura marchizului e asemeni acestei cerneli: a pălit mult de când mă ocup de ea.

Mai întîi, nu mai înțeleg nimic din purtarea lui începînd in 1801. Nu pentru că ar lipsi documentele: scrisori, fragmente de memorii, rapoarte secrete, arhive de poliție. Dimpotrivă, am aproape prea multe. Ceea ce lipsește din toate mărturiile e fermitatea, consistența. Nu se contrazic, desigur, dar nici nu se acordă; nu a aerul că privesc aceeași persoană. Și cu toate acestea, alți istorici lucrează pe baza unor informații de acest fel. Cum procedează oare? Sînt eu cumva mai scupulos sau mai puțin intelligent? De altminteri, pusă în felul acesta, chestiunea mă lasă cu totul rece. În fond, ce anume urmăresc eu? Nu știu nimic. Multă vreme, omul, Rollebon, m-a interesat mai mult decît cartea pe care o aveam de scris. Dar acum, omul… omul începe să mă plictisească. Mă atașez de carte, simt o nevoie din ce în ce mai puternică de a o scrie – s-ar zice, pe măsură ce îmbătrînesc.

Evident, putem admite că Rollebon a luat o  parte activă la asasinarea lui Pavel I, că a acceptat apoi o importantă misiune de spionaj în Orient pe socoteala țarului și că l-a trădat constant pe Alexandru în favoarea lui Napoleon. În același timp, a putut să întrețină o corespondență activă cu contele d’Artois și să-i ofere informații de mică importanță pentru a-l convinge că îi e credincios; nimic din toate acestea nu pare neverosimil; tot în vremea aceea, Fouche juca o comedie complex și periculoasă. Poate că marchizul facea pecont propriu comerț cu puști cu principatele asiatice.

Ei bine, da: o fi făcut toate acestea, dar nu există nici o dovadă; încep să cred că niciodată nu putem dovedi ceva. Sînt niște ipoteze cinstite și care dau seama de fapte, dar simt atât de bine că ele emană de la mine, că sunt pur și simplu un mod de-a-mi unifica cunoștințele. Nici o rază de lumină nu vine de la Rollebon. Lente, leneșe, morocănoase, faptele se acomodează rigurozității ordinei pe care vreau să le-o dau, dar care le rămâne exterioară. Am impresia că fac un lucru de pură imaginative. Și sunt sigur că niște personaje de roman ar fi părut mai adevărate, ar fi fost, în tot cazul, mai placate.

(…) Oare Rollebon a participat sau nu la asasinarea lui Pavel I? Asta e problema zilei: am ajuns aici și nu pot continua dacă nu am soluționat-o.

După Tcerchoff, Rollebon a  fost plătit de contele Pahlen. Cea mai mare parte a conjuraților, afirmă Tchercoff, s-ar fi mulțumit să-l detroneze pe țar și să-l închidă. (Alexandru pare să fi fost, într-adevăr, partizanul acestei soluții.) Dar Pahlen ar fi vrut s-o termine definitiv cu Pavel. Domnul Rollebon ar fi fost însărcinat să îndemne la asasinat pe fiecare dintre conjurați în parte.

„S-a dus în vizită la fiecare dintre ei și a mimat cu o forță incomparabilă, scena care urma să aibă loc. În felul acestaa sădit sau a dezvoltat în ei nebunia uciderii.”

Dar nu am încredere în Tchercoff. Tchercoff nu e un martor normal, ci un vrăjitor sadic și pe jumătate nebun: el interpretează totul în sens demonic. Întrucât mă privește, nu-l văd cîtuși de puțin pe domnul de Rollebon în rolul acesta melodramatic. Să fi mimat scena asasinării? Haida-de! Rollebon e un om rece, nu utiliza metode vulgare: nu lucrează pe față, insinuează, și metoda sa, palidă și lipsită de culoare, nu poate reuși decît cu oameni de aceeași factură, cu intriganți sensibili la argumente, cu oameni politici.

„Cînd vorbea, scrie doamna de Charrieres, Adhemar de Rollebon nu zugrăvea cîtuși de puțin, nu făcea gesturi, nu-și modifica intonația. Își ținea ochii pe jumătate închiși, și cu mare greutate puteai să-i zărești, între gene, marginea pupilei cenușii. De puțini ani am am ajuns să îndrăznesc a recunoaște față de mine însămi că mă plictisea într-un mod insuportabil. Vorbea cam așa cum scria abatele Mably.”

Și, omul acesta, grație talentului lui de mim... Dar atunci cum izbutea să le seducă oop femei? Și apoi mai e și povestea aceasta curioasă relatată de Segur și care mi se pare adevărată:

„În 1787, într-un han în apropiere de Moulins, trăgea să moară un bătrîn, prieten al lui Diderot, format de filozofi. Preoții din împrejurimi osteniseră: încercaseră zadarnic totul; omul refuza sfîntul maslu, era panteist. Domnul de Rollebon, care trecea pe acolo și nu credea în nimic, a pariat cu preotul din Moulins că în două ceasuri are să-l readucă pe bolnav la sentimente creștinești. Preotul a ținut pariul și a pierdut: domnul de Rollebona început să vorbească cu el la ora trei dimineața, la ora cinci bolnavul s-a spovedit și a murit la ora șapte. <<Sînteți un om atît de tare în arta disputei>>, l-a întrebat preotul, <<sînteți mai grozav decît oamenii nostril! >> <<Nu am disputat, răspunse domnul de Rollebon, l-am înspăimîntat cu  iadul.>>”

Acum, să fi luat parte efectivă la asasinat? În seara aceea, pe la orele opt, un ofițer prieten al său l-a condus pînă acasă. Dacă a plecat din nou ulterior, cum a putut traversa Petersburgul fără a fi oprit de poliție? Pavel, pe jumătate nebun, dăduse ordin să fie arestați, începînd de la orele nouă seara, toți trecătorii, cu excepția moașelor și a medicilor. Să credem absurd legendă după care Rollebon ar fi trebuit  să se deghizeze în moașă pentru a ajunge la palat? La urma urmei, era în stare de așa ceva. În orice caz, nu se afla la el acasă în noaptea asasinatului, asta pare dovedit.. Alexandru trebuie să-l fi bănuit serios, din moment ce unul din primele acte ale domniei salea  fost să-l îndepărteze pe marchiz sub vagul pretext al unei misiuni în Extremul Orient.

(…) am scris șase pagini, cu oarecare plăcere. Cu atât mai mult cu cât era vorba de niște considerații abstracte asupra domniei lui Pavel I. (…) Dar mă simțeam extrem de încântat demonstrând resorturile autocrației ruse.

Numai acest Rollebon mă irită. În cele mai mărunte chestiuni face pe misteriosul. Ce-o fi făcut în cursul lunii august a anului 1804? El vorbește de călătoria sa în termeni obscuri.

„Posteritatea va aprecia dacă eforturile mele, pe care nu succesul le putea răsplăti, nu meritau ceva mai bun decît o renegare brutală și umilințele pe care a trebuit să le îndur fără vorbă, cînd aveam în mine însumi cu ce să reduc la tăcere pe cei care-și băteau joc de mine și să-i fac să fie cuprinși de spaimă.”

Odată m-am lăsat indus în eroare: Rollebon se arăta plin de reticențe pompoase în legătură cu o scurtă călătorie pe care o făcuse la Bouville în 1790. Mi-am pierdut o lună ca să verific faptele și gesturile sale. În cele din urmă, a lăsat-o însărcinată p eo fată d e țăran de pe moșia sa. Oare nu cumva e pur și simplu un cabotin?

Mă simt foarte iritat împotriva acestui mic nerod atât de mincinos; poate să fie la mijloc oarecare ciudă, eram încîntat că i-a mințit pe alții, dar aș fi vrut să facă o excepție cu mine; credeam că ne-am putea înțelege de minune peste capetele tuturor acestor morți și că va ajunge să-mi spună, mie, adevărul! N-a spus nimic, absolut nimic; nici țarului Alexandru, nici lui Ludovic al XVIII lea pe care îi înșela. Pentru mine contează mult că Rollebon a fost un tip bine. Un ticălos, fără îndoială, dar cine nu e? Un ticălos mare sau unul mic? Nu prețuiesc îndeaujuns cercetările istorice, ca să-mi pierd vremea cu un mort căruia, dacă ar fi în viață, nu i-aș întinde mina. Ce știu despre el? Nimeni nu poate năzui la o viață mai frumoasă decît a sa, dar și-a realizat-o oare? Măcar dacă scrisorile lui n-ar fi așa de afectate… Ah! Ar fi trebuit să-i cunoaștem privirea, poate că avea un fel de fermecător de a-și înclina capul pe umăr, sau de a-și duce la nas cu un gest ironic indexul lui lung, sau, în sfîrșit, ar trebui să cunoaștem uneori, între două minciuni politicoase, o scurtă izbucnire de mînie pe care și-o reprima numaidecît. Dar a murit; rămîne de la el un Tratat de strategie și niște Reflecții asupra virtuții.

Dacă m-aș lăsa dus, l-aș imagina așa de bine: sub ironia lui strălucitoare care a făcut atîtea victim, e un om simplu, aproape naiv. Gîndește puțin, dar în orice ocazie, datorită unui har profund, face exact ce trebuie. Ticăloșia lui e candida, spontană, cu totul generoasă, tot atît de sinceră pe cît îi e iubirea de virtute. Și atunci cînd i-a trădat p e binefăcătorii și prietenii săi, se întoarce spre evenimente, cu gravitate, pentru a scoate din ele morala. Nicicînd nu s-a gîndit că ar avea cel mai mic drept asupra altora, nici alții asupra lui, darurile pe care i le face viața le consideră lipsite de justificare și gratuite. Se atașează puternic de orice lucru, dar se și detașează de el cu ușurință. Iar scrisorile, lucrările sale, nu le-a scris niciodată el însuși: a pus să le compună vreun scriitor public.

Numai că, dacăa fost să ajung aici, trebuie mai degrabă să scriu despre marchizul de Rollebon un roman.

(…) Și dintr-o dată, fără zgomot, domnul de Rollebon se întoarse în neantul său.

I-am luat în mînă scrisorile, le-am pipăit cu un soi de disperare:

„El, mi-am spus, e totuși cel care a trasat semnele astea unul după altul. S-a aplecat asupra acestei hîrtîi, și-a pus degetul pe foile astea, pentru a le împiedica să s emiște în timp ce scria.”

Prea tîrziu: cuvintele mele nu mai aveau nici un sens. Nu mai exista decît un vraf de file galbene pe care le strîngeam în mîini. Mai era și istoria asta încurcată: nepotul lui Rollebon asasinat în 1810 de poliția țarului, hîrtiile lui confiscate și transportate la Arhivele secrete, apoi, o sută zece ani mai tîrziu, depuse de Soviete, care preluaseră puterea, la Biblioteca de Stat de unde le fur eu în 1923. Dar toate astea nu aveau un aer verosimil și din furtul comis de mine însumi nu mai păstram nici o adevărată amintire. Pentru a explica prezența hîrtiilor în camera mea, nu mi-ar fi fost greu să găsesc o sută de alte istorii mai credibile: în fața acestor file zgrunțuroase, ele ar părea găunoase și ușoare ca niște bule. Decît să contez pe ele pentru a putea intra în legătură cu Rollebon, aș face mai bine să mă adresez numaidecît meselor de spiritism. Rollebon nu mai exista. Absolut deloc. Dacă mai rămîneau din el cîteva oase, ele existau pentru ele însele, cu totul independente, nu mai erau decît puțin fosfat și carbonat de calciu cu unele săruri și ceva apă.

Am făcut o ultimă încercare; mi-am repetat cuvintele doamnei de Genlis, prin care-l evoc – de obicei – pe marchiz: „chipul său mic și ridat, curat și net, complet ciupit de vărsat, în care era o deosebită maliție care sărea în ochi, oricîte eforturi ar fi făcut să și-o ascundă”.

Chipul lui mi-a apărut, cu docilitate, nasul ascuțit, obrajii albaștri, surîsul. Puteam să-i alcătuiesc trăsăturile după voie, poate chiar cu mai multă ușurință ca mai înainte. Numai că era doar o imagine în mine, o ficțiune.

(...) citesc mașinal pe foaia de hîrtie a blocului paragraful pe care l-am lăsat neterminat:

„În mod intenționat au fost răspîndite zvonurile cele mai sinistre. Domnul de Rollebon trebuie să se fi lăsat prins în aceste mașinații, pentru că la data de 13 septembrie scria nepotului său că și-a redactat testamentul.”

Marea afacere Rollebon a luat sfîrșit, asemeni unei mari pasiuni.

(...) Domnul de Rollebon era asociatul meu: avea nevoie de mine pentru a exista, iar eu aveam nevoie de el pentru a nu-mi resimți ființa. Eu furnizam materia brută, acea materie din care îmi rămînea să o revînd, cu care nu știam ce să fac: existența, existența mea. Întrucît îl privea, rolul lui era de a reprezenta. Stătea în fața mea și pusese stăpînire pe viața mea pentru a mi-o putea reprezenta pe a lui. Nu-mi mai dădeam seama dacă existam sau nu, nu mai existam în mine, ci în el; pentru el mîncam, pentru el respiram, toate mișcările mele își aveau sensul în afară, acolo, exact în fața mea, în el; încetasem de a-mi mai vedea mîna cu care trasam literele pe hîrtie,, nu mai vedeam nic măcar fraza pe care o scrisesem – ci, în spate, dincolo de hîrtie, îl vedeam pe marchiz, care pretinsese acest gest și a cărui existență se prelungea, era consolidată prin acest gest. Eu eram un simplu mijloc de a-l face să trăiască, el era rațiunea mea de a fi, mă eliberase de mine. Ce am să fac acum?

NOTĂ EDITOR

(1)Germain Berger, Mirabeau-Tonneau et ses amis, p. 406, nota 2; Ed. Champion, 1906

(...)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața*******, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 30-33, 34-35, 84-86,131-133.

NOTE M. T.

*Maria Antoaneta = Maria Antonia de Habsburg-Lorena (1755 Austria – 1793 Franța) – Arhiducesă de Austria, s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI al Franței și a fost ghilotinată în timpul revoluției franceze, după soțul ei.

**Voisenon = Claude-Henri de Fusee, abate de Voisenon (1708-1775) – Scriitor francez, prieten cu filozoful Voltaire, academician din 1762, apropiat de diverse persoane de la curtea regelui Ludovic XV.

***Afacerea Colierului – Scandal de moravuri care a avu loc în 1780 la curtea regelui francez Ludovic XVI și care a afectat reputația reginei Maria-Antoaneta, fapt ce a contribuit în opinia unor istorici la izbucnirea revoluției în 1789.

****Mirabeau-Tonneau = Andre, viconte de Mirabeau, supranumit Tonneau / Butoiul (1754 Franța – 1792 Germania) – Scriitor și jurnalist, a susținut monarhia în timpul revoluției, fapt pentru care l-a adus în situația de a emigra.

*****Nerciat = Andre de Nerciat (1739 Franța – 1800 Italia) – Romancier libertin.

******Pavel I (1754-1801) – Țar al Rusiei în anii 1796-1801, fiu și successor al împărătesei Ecaterina cea Mare, a fost asasinat în urma unui complot de curte, succedându-i fiul său, Alexandru I.
******* R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

PERSONAJE ISTORICE DESPRE RĂZBOI

ARISTOTEL (384 î. H. - 322 î. H.)
Filozof al Greciei antice. A pus bazele ştiinţei politice, metafizicii, logicii, retoricii şi eticii, fiind considerat un clasic al filosofiei universale şi întemeietor al şcolii peripatetice. Elev şi profesor la Academia filozofului Platon şi profesor al regelui macedonean Alexandru cel Mare.
''Provocăm război ca să putem trăi în pace.''

ALEXANDRU III CEL MARE (356 î.H. - 323 î.H.)

Rege al Macedoniei antice: 336 î. H. - 323 î.H.  Cuceritor al Imperiului Persan, în calitate de hegemon al oraşelor state greceşti. Limita estică a cuceririlor sale: fluviul Indus. Deces la Babilon la 33 de ani. Împărţirea uriaşului imperiu în regate elenistice conduse de generalii săi.

''Nu mi-e teamă de o armată de lei condusă de o oaie. Mi-e teamă de o armată de oi condusă de un leu.''


AXEL OXENSTIERNA (1583 Suedia - 1654 Suedia)

Nobil. Cancelar din 1612 până la moarte. Consilier al regelui Gustav Adolf şi al succesoarei sale, Cristina. Rol important în înfrângerea împăratului catolic de Habsburg al Germaniei de către coaliţia protestantă europeană în Războiul de 30 de ani (1618-1648).
''Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul episcop şi dracul călugăr.''




FRANCOIS FENELON (1651Franţa - 1715 Franţa)

Teolog şi scriitor. Precursor al curentului iluminist din secolul XVIII: spirit liberal, susţinător al toleranţei religioase şi al monarhiei luminate.
''Toate războaiele sunt războaie civile pentru că toţi oamenii sunt fraţi.''






FRANCOIS-MARIE AROUET VOLTAIRE (1694 Franţa - 1778 Elveţia)

Filosof, istoric, memorialist, dramaturg, poet, naturalist. Academician. Reprezentant al curentului cultural iluminist francez. Arestat în Franţa pentru spiritul critic. Exil în Anglia: influenţat de liberalism. Exil în Prusia regelui Frederich cel Mare pentru anticlericalismul său. Autodeclarat theist: om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Viziunea sa despre toleranţă: ''Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât pentru ca dumneavoastră să v-o puteţi exprima. Exil final în Elveţia. Ideile sale au contribuit la declanşarea Revoluţiei franceze din 1789.
''Minunat în război este faptul că fiecar şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.''

BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)
Diplomat, politician, om de ştiinţă, inventator, profesor american. Unul din ''Părinţii Fondatori'' ai SUA, s-a numărat printre semnatarii Declaraţiei de Independenţă a SUA (4 iulie 1776) şi a Constituţiei (1787).
''Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.''









LUC DE CLAPIERS (1715 Franţa - 1747 Franţa)

Marchiz de Vauvenargues. Scriitor moralist: stoic modern. Colecţie de eseuri şi aforisme publicată anonim în 1746 cu încurajarea prietenului său Voltaire. Numele său cunoscut din 1797. Filosoful german A. Schopenhauer (1788-1860) îl cita: ''Claritatea este buna credinţă a filosofilor.''
''Războiul nu este atât de apăsător ca robia.''




GEORGE WASHINGTON (1732 Virginia britanică - 1799 SUA)

General şi politician. Comandant suprem victorios al armatei coloniilor britanice din America de Nord în războiul de independenţă (1775-1783). Preşedinte al Convenţiei Constituţionale din 1787. Primul preşedinte al SUA (1789-1797), funcţie exercitată în două mandate de patru ani.

''Dorinţa mea este să văd această boală a omenirii, războiul, eradicată pe pământ.''






FRANCOIS DE SADE (1740 Franţa - 1814 Franţa)

Marchiz. Activitatea sexuală libertină, perversă şi violentă. Scrieri apologetice asupra acestui subiect. Pedepse de 32 de ani în închisori şi azil. Negarea sistematică a legii, religiei și moralei. Principalul principiu: satisfacerea propriei plăceri prin intermediul unei alte persoane, prin exercitarea violenței.
''Ce poate fi mai imoral decât războiul''.




JOHANN WOLFGANG von GOETHE (1749-1832)

Scriitor, traducător şi om de ştiinţă german. Creaţia sa reprezentativă este poemul ''Faust''. A primit titlul de nobleţe în 1782.
1.''Nici un luptător înţelept nu-şi dispreţuieşte duşmanul''.
2.''Războiul, comerţul şi pirateria alcătuiesc o trinitate inseparabilă.''




NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821)

Militar şi şef de stat francez. Ca general al Primei Republici Franceze a întreprins campanii victorioase împotriva coaliţiilor monarhice europene (1794-1799). Prin lovitura de stat din 1799 devine Prim Consul al Republicii. În 1804 se proclamă împărat, calitate în care va impune prin camapnii succesive hegemonia militară a Franţei pe continent. Înfrângerea în campania din Rusia din 1812 va conduce la abdicarea din 1814. Înfrângerea de la Waterloo din 1815 va produce cea de a doua abdicare şi exilul pe insula britanică Sf. Elena din Atlantic. Campaniile sale sunt studiate în academii militare moderne.
1.''La război, ca să treci un obstacol, trebuie să te sprijini pe el.''
2.''Războiul este cel care îi făureşte pe marii generali.''
3.''Niciodată să nu-ţi întrerupi inamicul când face o greşeală.''
4.''Războiul este totul: artă şi creaţie.''

OTTO von BISMARCK (1815-1898)

Aristocrat latifundiar (Junker). Prim ministru al Prusiei (1862-1871) şi cancelar al Germaniei imperiale (1871-1890). Supranumit ''Cancelarul de Fier'' pentru stilul autoritar de conducere. A realizat unificarea Germaniei în jurul Prusiei pe calea armelor. Promotorul conceptului ''Realpolitik''.
''Fii politicos. Scrie într-o manieră diplomatică. Chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.''


ALFRED NOBEL (1833 Suedia - 1896 Suedia)

Chimist şi om de afaceri. Inventatorul dinamitei. Întemeietorul fundaţiei care acordă anual din 1901 premii internaţionale pentru fizică, chimie, economie, medicină, literatură (Suedia) şi pace (Norvegia).
''Poate că în ziua în car edouă corpuri de armată se vor putea extermina într-o secundă, naţiunile civilizate vor da înapoi în faţa ororilor războiului şi vor trimite la vatră pe soldaţii lor.''




GEORGES CLEMENCEAU (1841 Franţa - 1929 Franţa)

Politician. Prim-ministru între 1906-1909 şi 1917-1920. În timpul celui de-al doilea mandat a condus Franţa la victoria împotriva Germaniei în primul război mondial. Semnatar al păcii de la Versailles din 1919. Academician din 1918.
''Războiul este o problemă mult prea importantă pentru a fi încredinţată militarilor.''





OSCAR WILDE (1854 Irlanda / Marea Britanie - 1900 Franţa)

Scriitor estetizant de limbă engleză. Romanul ''Portretul lui Dorian Gray'' (1901). Promotor al stilului dandy de viaţă. Condamnat la închisoare pentru homosexualitate ostentativă, ca ultragiu la moralitatea publică a epocii reginei Victoria (1837-1901).
''Cât timp războiul va fi considerat rău, va avea mereu fascinaţia sa, când va fi privit ca vulgar, va înceta să fie popular.''






PAUL VALERY (1871 Franţa - 1945 Franţa)

Poet şi eseist. Reprezentant al curentului literar al simbolismului tardiv din literatura franceză. Academician din 1925.
''Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra.''






BERTRAND RUSSELL (1872 Ţara Galilor / Marea Britanie - 1970 Ţara Galilor / Marea Britanie)

Filozof, matematician şi istoric. Fondator al filosofie analitice şi important logician al secolului XX. Premiul Nobel pentru Literatură în 1950. Militant antirăzboi şi antiimperialism: arestat pentru acţiunile pacifiste din timpul primului război mondial. Critic al lui Stalin şi al lui Hitler şi al implicării SUA în războiul din Vietnam. Susţinător al dezarmării nucleare.
''Războaiele nu hotărăsc cine are dreptate, ci doar cine rămâne în viaţă.''




WINSTON CHURCHILL (1874 Marea Britanie - 1965 Marea Britanie)

Jurnalist şi scriitor, militar, parlamentar şi ministru. Prim-ministru conservator al Marii Britanii (1940-1945; 1951-1955). În calitate de prim-ministru a condus Marea Britanie la victoria împotriva Germaniei naziste şi Italiei fasciste în cel de al doilea război mondial. Premiul Nobel pentru literatură în 1953, cu următoarea motivaţie: „... pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (The Second World War, 6 vol., 1948-1954)
1.''Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, iar meciurile de fotbal ca şi cum ar fi războaie.''
2.''În timp de război adevărul este atât de preţios că ar trebui întotdeauna să fie însoţit de o escortă de minciuni.''
3.''Un prizonier de război este un om care încearcă să te omoare şi nu reuşeşte, iar apoi te roagă să nu-l omori.''

ALBERT EINSTEIN (1879 Germania - 1955 SUA)

Fizician. Premiul Nobel în 1912, pentru elaborarea teoriei relativităţii restrânse (1905) şi a teoriei relativităţii generalizate (1915). Celebra formulă E=mc2: cuantificarea energiei disponibile a materiei şi bază a atomisticii, ramura fizicii consacrată energiei nucleare. După venirea la putere a lui A. Hitler (1933), emigrează în America, dată fiind originea sa evreiască. În 1939, alarmat de posibilitatea ca Germania nazistă să producă bomba atomică, trimite o celebră scrisoare preşedintelui american F. D. Roosevelt, în care cerea ca SUA să o producă înaintea regimului naţional-socialist german.
1.''Războiul nu se poate umaniza, se poate doar aboli.''
2. ''Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre.''

DOUGLAS MACARTHUR (1880 SUA - 1964 SUA)

General. Comandant al forţele aliate din Pacific la victoria împotriva Japoniei în cel de al doilea război mondial (1941-1945). Comandant al forţelor ONU din Coreea de Sud împotriva agresiunii comuniste nord-coreene (1950-1951). Demis din această din urmă funcţie de preşedintele H. Truman, în urma controversei asupra folosirii armei nucleare împotriva Chinei comuniste aliată a Coreei de Nord.
''În război nu există alternativă la victorie.''





JEANETTE RANKIN (1880 SUA - 1973 SUA)

Politiciană pacifistă. Prima femeie aleasă în Congresul SUA în 1916 şi 1940. Voturi împotriva intrării SUA în primul război mondial (1917-1918) şi în al doilea război mondial (1941-1945), fiind unicul congresman în al doilea caz.
''Nu poţi învinge un război aşa cum nu poţi învinge un cutremur.''



ADOLF HITLER (1889 Austria - 1945 Germania)

Fuhrer al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (nazist) şi cancelar al Germaniei (1933-1945). A declanşat cel de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei, în cooperare cu URSS (17 septembrie). A urmărit impunerea hegemoniei germane asupra Europei, pe care a şi realizat-o temporar la începutul războiului. S-a sinucis la 30 aprilie 1945 în Berlinul asediat de armata sovietică, pe care o atacase la 22 iunie 1941.
''Eu nu voi semna niciodată o declaraţie de război, eu voi acţiona.''




CEZAR PETRESCU (1892-1961)

Licenţiat în drept. Romancier, jurnalist şi traducător. Romanul ''Întunecare'' (1927-1928). Premiul Naţional pentru Literatură în 1931.
''Războiul poate face parte din principiile de conservare ale speciei.''



ANTOINE DE SAINT EXUPERY (1900 Franţa - 1944)

Viconte. Pilot decedat în cel de al doilea război mondial. Reporter, romancier şi eseist. Povestirea ''Micul Prinţ'' (1943), tradusă în 110 limbi.
''Războiul nu este o aventură, este o boală, este ca tifosul.''







SALVADOR DALI (1904 Spania - 1989 Spania)

Pictor. Important reprezentant al curentului suprarealist.
''Războaiele nu au rănit niciodată pe nimeni, cu excepţia celor care au murit.''











JOHN F. KENNEDY (1917-1963)

Politician democrat american. Preşedinte al SUA (1961-1963). În timpul mandatului său (1962) a avut loc criza internaţională produsă de instalarea de rachete nucleare sovietice în Cuba comunistă, care a fost detensionată după impunerea unei blocade navale de către SUA asupra insulei.
''Omenirea trebuie să termine războaiele, pentru că altfel războaiele vor termina omenirea.''






SVEN HASSEL (1917 -)

Scriitor danez. Numele adevărat: Pedersen. 14 romane bazate pe experienţa sa de soldat voluntar şi apoi de condamnat într-o unitate disciplinară a Wehrmachtului nazist în cel de al doilea război mondial (1939-1945).
''Gloanţele ucid, grenadele ucid, baionetele ucid, gerul ucide, moartea are o mie de chipuri, cel mai rău dintre toate: Curtea Marţială.''

WISLAVA SZYMBORSKA (1923 Polonia - )

Poetă, eseistă şi traducătoare. Premiul Nobel pentru Literatură în 1996. Tradusă în limbi europene, arabă, ebraică, chineză şi japoneză.
''După război cineva trebuie să facă curăţenie.''






SURSE
1.***, ''Right Words'' / Citate despre război, http://www.rightwords.ro/citate/tema/razboi--70
2. Wikipedia

„Euromentor” (UNIVERSITATEA „D. CANTEMIR” 2011)

Universitatea creștinîă „Dimitrie Cantemir”, „Euromentor. Studii despre educație”, Pro Universitaria, București, II, 3, septembrie 2011

7 Alexandru Surdu - Prima școală românească

13 Gabriela Pohoață - Ion Petrovici - profesorul filosof „lucid într-o lume buimacă”

21 Octavia Costea - Aspecte ale receptării textului literar în școală

36 Florentina Alexandru - Profesorul de limbi străine - un factor cheie în dezvoltarea unei cariere profesionale transnaționale

49 Iuliana Paștin - Pour une description des manuels de francais langue etrangere - une necessite dans la preparation pedagogique des etudiants de la Faculte de langues et literatures etrangeres

61 Niadi-Corina Cernica - Revoluția tiparului și începutul modernității

68 Elena Ianoș-Schiller - Educație, mentalitate și cultură

87 Monica Licu - Abordări moderne ale inteligenței

93 Claudia Vlacicu - Principii cheie pentru crearea unui mediu de învățare eficient

104 Maria Condor & Chira Monica - Consilierea școlară și profesională

În sala de așteptare (GULEA 2008)

 Dan Gulea, În sala de așteptare, „Tomis”, aprilie 2008, pp. 42-43

Prin umorul combinat cu o anumită severitate, Nicolae Manolescu pare să afirme acea poziție relaxată, sigură, a unui gânditor care a văzut și a auzit multe; în ciuda aerului său deschis, al glisării savante printre teme ale eseului, concepția critică arată mai degrabă o gândire conservatoare, care nu renunță de bună voie la o configurație, la anumite clasamente; reeditările din ultimii ani, Andersen cel crud (2006), antologie din volumul Temelor, cu o prefață de Andrei Terian, și mai ales Lista lui Manolescu (2001), o altă antologie, însă din cronici literare, grupată pe secțiuni (poezie; proză, teatru; critică, eseu), arată o concepție rigidă, subliniată și de coordonarea unor manuale școlare (la editura Sigma, în 2006 și 2007, împreună cu George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrița Stoica și Ioana Triculescu) sau a unor antologii de „concepte operaționale pentru bacalaureat și admitere” (2005, 2006, la editura Paralela 45, alături de Gheorghe Crăciu, Mirela Moț și Florin Șindrilaru), unde mai pot fi întâlnite anumite aspecte de canon.

Termenul cel mai nefericit este, de departe, cel de literatură postbelică, sub umbrela căruia se ascund ultimii 60 și ceva de ani, care poate fi redimensionat prin limita superioară a lui decembrie 1989, pornind de la epuizarea „obsedantului deceniu”; un termen care acoperă deci o realitate variabilă de la 30 la 60 de an, supus unor criterii istorice, politice. Poate că cel care a lansat acest termen în istoria literaturi române este Crohmălnicenau, cu istoria sa interbelică, dar termenul de postbelic se întâlnește în reevaluările anilor 50. În opera lui Nicolae Manolescu, termenul este un echivalent sau mai degrabă un derivat din cel de contemporan, dacă ne uităm pe debutul editorial, în colaborare cu mult mai cunoscutul, illo tempore, Dumitru Micu: Literatura română de azi (1944-1964) - Poezie, Proză, Dramaturgie, titlu reluat peste un deceniu într-o ediție actualizată, Prelegeri de literatură română contemporană, autori și opere, 1944-1974, destinată în special studenților. Pe de altă parte, termenul de postbelic apare constant în manualele școlare ce produceau manualul unic, un manual menținut până prin 1995-1996, al cărui autor era, pentru ultima clasă, a XII a, Nicolae Manolescu.

Deși a contribuit activ la formarea unei generații... bucureștene, prin coordonarea „Cenaclului de luni” (concurent al „Junimii” lui Crohmălniceanu), afirmând în mai multe rânduri preferința sa pentru, de exemplu, Mircea Cărtărescu, „cel mai important scriitor contemporan”, începutul anilor 90 îl găsește pe profesorul Manolescu în campanii electorale, moment în care tema actualității literare este înlocuită de cea a actualității politice: Lista... se oprește în 1993. După acest an, paralel cu alte activități sociale și politice, este vremea reeditărilor, dar și a primelor monografii, semnă că activitatea critică pare a fi încheiată (Laszlo Alexandru, 2003 - teză de doctorat susținută în 2003; Mihai Vakulovski, 2000; Mircea Mihăeș, 2003).

Așteptata Istorie critică a literaturii române se pare că operează din nou cu conceptul de contemporan, autorul ei declarând că „este un singur volum și cuprinde istoria literaturii române de la origini și până în prezent. Nu conține numai opere și tomi, dar și receptarea critică a ceea ce s-a scris, și de aceea se numește Istoria critică a literaturii române. (...) primul autor tratat este Neacșu autorul scrisorii din secolul XVI, primul document scris descoperit, în limba română (...) autorii români care au publicat până în anul 1900 sunt tratați în monografii, în timp ce scriitorii contemporani sunt tratați într-un singur capitol, din punctul de vedere al tendințelor și al genurilor, deoarece operele lor nu sunt finalizate.” (Mediafax, 4 ian. 2008)

Adversarii lui Nicolae Manolescu i-au reproșat de cele ma multe ori o inabilitate conceptuală, dublată de o superficialitate; un bun cunoscător al operei lui Manolescu afirmă, cu privire la rândurile Despre poezie (1987): „în două capitole ne sunt prezentate analize paralele ale unor poeți-pereche, reprezentativi pentru modernism, respectiv pentru postmodernism, dar adunați sub aceeași cupolă a postmodernismului: Șt. Aug. Doinaș, și Geo Dumitrescu, respectiv Nichita Stănescu și Marin Sorescu. <Aventura> postmodernă a criticului este de altfel ipoteza cea mai contestată de către exegeți.” (Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 121) Apoi, ne aducem aminte, în Istoria critică..., vol. I, Nicolae Manolescu spunea despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir că a fost tipărită „îndată ce a fost redactată, în 1705” (Minerva, 1990, p. 77) Opera a fost editată, în realitate, pentru prima dată în 1883, sub egida Academiei Române. Declarația citată anterior pare să se înscrie în aceeași dorință de a epata, proxima ediție din Istoria... urmând să înceapă cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, primul text în limba română. Și în acest domeniu lucrurile par să se fi schimbat, după cum a anunțat o conferință „Cuvântul” din dec. 2006, susținută de Dan Horia Mazilu și Ovidiu Pecican (Ce e nou în literatura română veche); acesta din urmă arată că există „cronici din vremea lui Vlad Țepeș, dat și urme ale unei cronistici prealabile epocii lui. Există apoi o scriere care probabil aparține vremii domnitorului, dar care a fost formulată în ambianța ramurii dinastice opuse Drăculeștilor. Acolo s-a scris un pamflet împotriva lui Țepeș, care pe urmă a stat la baza povestirilor rău-voitoare la adresa lui. Pe acestea le știm, apoi, foarte bine din versiunile germană și slavonă. Cercetările în această direcție, începute încă de supă al Doilea Război Mondial, au fost adâncite de Ștefan Andreescu și de mine. Nu putem spune că le-am găsit, pentru că n-am făcut săpături și au apărut dintr-un mormânt, ci ele sunt straturi textuale. S-a mai descoperit și așa-numita legendă a <descălecatului pravovslavnicilor creștini> și care este un strat textual găsit la începutul letopisețului cantacuzinesc și care, după toate aparențele, datează chiar din secolul XIV. A fost, probabil, scris în ambianța Curții de la Argeș, poate chiar a lui Basarab I sau Nicolae Alexandru I.” („Adevărul literar și artistic”, 13 dec. 2006).

Precaritățile imputate de-a lungul lui Nicolae Manolescu pot avea și acum, în așteptarea tomului de 2000 de pagini, o bază reală de justificare (Nichita Stănescu și Marin Sorescu, postmoderni, Istoria ieroglifică publicată de Cantemir, Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română). Criticul, de regulă, nu se revizuiește, acceptă, de exemplu, beneficiile pe care le poate aduce un concept monden, precum cel de contemporan; pentru modelul uman și intelectual pe care îl reprezintă, sper să accepte schimbarea.

„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)

Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8

(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.

Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate  care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.

Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea  - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).

Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă. 

Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri.  Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.

În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.

Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.

Note

1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31

2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.

3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98

4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.

5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.

6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.

„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

„Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU)

 Alina Spînu, Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, aprilie

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit la 25 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăiele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul original al commediei dell`arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și actorului Mălăiele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre text, să-i activeze sensurile latente și chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăiele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, dar și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a realizat performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată, atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală, de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală, nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă, au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului), s-a dovedit receptiv la invitația actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti vechea și adevărat vorbă românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru made in Constanta vom reuși să fim mai decontractați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

11 septembrie 2001 (RUSU 2002)

Titus Rusu, Kamikaze, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Atacurile Kamikaze împotriva Statelor Unite au produs, credem noi, saltul calitativ hegelian al unor acumulări îndelungate. Lumea s-a obișnuit cu actele de cruzime și vandalism. S-a ajuns la acea banalizare a răului despre care scria Hannah Arendt. Înainte de 11 septembrie 2011, Bernard Henry Levi a demontat mecanismul psihologic al unui Kamikaze. Tinerii Kamikaze, adevărate bombe umane, umblă printre noi ca extratereștrii. Sunt dresați în cultul morții. Ani de zile sunt îndoctrinați sub autoritatea unui maestru demonic. Fondul mentalității kamikaze este: omori și mori tu însuți; tu ajungi în paradis, inamicul în infern. Moartea nu-i sperie. Levy scria că, într-o zi, o femeie tânără, după ce își bea ultima cafea, se urcă într-un autobuz, își alege ținta, face să declanșeze explozia și moare odată cu victimele inocente. Zeci de tineri trăiesc în extazul morții și al martiriului, gata să-și dea viața pentru a ajunge în paradis. Profesorii care i-au îndoctrinat pe kamikaze îmi amintesc de preoții aztecilor, care sacrificau în templele lor mii de oameni pentru a-i îndupleca pe zeii norilor să aducă ploaie.
A existat o perioadă romantică în istoria terorismului, când erau asasinați regi, miniștri, generali și alți înalți dregători și nu persoane civile inocente.
În 1878, la Petersburg, ca protest față de maltratarea revoluționarilor în închisoare, generalul Trepov a fost împușcat de Vera Zasulici. Trepov biciuia bărbații și pălmuia femeile pentru participarea lor la acțiuni revoluționare. Cei maltratați proveneau de regulă din familii nobiliare. Opinia publică a fost alături de Zasulici. Curtea cu juri din Petersburg a achitat-o pe revoluționara ucigașă. La ieșirea din tribunal, ea a fost întâmpinată de mii de studenți, care au aclamat-o.
La 13 martie 1883 a fost asasinat țarul Alexandru II. Într-unul din procesele ce a urmat a fost implicat și eminentul student Alexandr Ulianov din Simbirsk, fratele lui Vladimir, viitorul Lenin. Condamnat la moarte, a refuzat să-și exprime căința în schimbul comutării pedepsei la închisoare. Aleksandr a motivat mamei sale refuzul: „Imaginează-și doi bărbați față în față. Primul a tras deja în adversarul său, celălalt încă nu, iar celălalt care a tras mai înainte îl roagă pe adversarul său să renunțe. Nu, nu pot să mă port în felul acesta”. Înainte de a fi spânzurat în curtea fortăreței Slisselburg, tinerii au fost încunoștiințați din nou că cerând clemență țarului, li se va cruța viața. Și au refuzat din nou. Ca  o ultimă dorință, Alexandr a cerut mamei sale o carte de Heine, pentru a citi înainte de moarte. Nu știu dacă atitudinea lui Alexandr a fost numai fructul lecturilor din Marx, Engels, Plehanov. Mulți se întreabă care ar fi fost destinul lui Vladimir Ulianov și al omenirii, dacă Alexandr nu ar fi fost spânzurat. Secolul XX a fost caracterizat prin terorismul de stat.
După 11 septembrie este arătată stupefiant pe ecranele televizoarelor o doamnă blondă, fermecătoare, avocat Barbara Olson. Cunoscută animatoare la dezbaterile televizate, ea cucerea publicul cu inteligența sclipitoare și cu o elocință vitriolantă. A murit în Boeing-ul care s-a prăbușit deasupra Pentagonului. În momentul prăbușirii îl întreba la telefon pe soțul ei ce sfat să dea pilotului. Soțul ei, Ted Olson, este adjunctul lui John Ashcroft, ministrul Justiției. L-a apărat pe George W. Bush în fața Curții Supreme în procesul privind contestarea voturilor din Florida. Olson a fost însărcinat să întocmească proiectul de lege împotriva terorismului. Autorul proiectului, excelent jurist (reprezintă statul în fața Curții Supreme), cu tendințe conservatoare, a suferit direct de pe urma atacurilor teroriste.
Unele ziare pretind că profitând de climatul actual de teamă, este posibil să fie adoptate prevederi legale care să limiteze drepturile și libertățile persoanei în numele securității naționale.Jurnaliștii se preocupă în special de dreptul de expresie. Ei sunt împotriva intruziunii statului în viața privată. Înainte de 11 septembrie, juriștii și jurnaliștii discutau în presă sau în lucrări prestigioase dacă este permis a se propovădui violența! Astăzi, uni se tem că ar apărea din nou umbra Maccarth-ismului. Americanii se obișnuiesc greu cu gândul că ar putea avea loc arestări arbitrare, în spatele ușilor închise, fără avocat (în afaceri secrete), în numele securității naționale.
Anthony Kennedy, judecător la Curtea Supremă, a propus chiar modificarea Constituției: „Trebuie să modificăm Constituția, pentru a o adapta fiecărei generații, cu riscul de a o vedea periclitată”. Această declarație  a părut unora o blasfemie. Americanii au un adevărat cult față de Constituție.
Atentatele din 11 septembrie au bulversat chiar și vocabularul american, bazat pe optimism și încredere. Unele cuvinte, noțiuni, concepte au dobândit o altă semnificație. Lucrările de ficțiune de vor fi autocenzurate și cenzurate (mai ales filmele cu catastrofe naturale, invadatori de pe alte planete, incendii în zgârie nori).
Dar politica merge înainte. Ted Olson, ministrul adjunct al justiției, însărcinat cu întocmirea legislației antiteroriste, se preocupă de publicarea cărții soție sale, intitulată Final Days. Cartea se ocupă de ultimul mandat Clinton și de cuplul prezidențial. Se așteaptă dezvăluiri de senzație.

„Al șaselea Colocviu Național de Poezie Scurtă”

 ?, Al șaselea Colocviu Național de Poezie Scurtă, ?, 2000

În zilele de 18-19 noiembrie 2000, un mare număr de poeți, creatori de tanka, renku, haiku s-au întâlnit la Slobozia, la al VI lea Al șaselea Colocviu Național de Poezie Scurtă, care a avut loc la Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița.

S-au dezbătut probleme care frământă lumea poeziei haiku românești, soarta revistelor, alcătuirea unei antologii reprezentative, editarea unor lucrări de teorie literară. Au luat cuvântul: D. Alexandru (Piatra Neamț), I. Marinescu (Cluj), G. Isăilă (Sibiu), D. Radu (Bacău), C. Ifrim, D. Ifrim, M. Miga, V. Nicolitov, E. Dumitrescu, J. Cohn, V. Moldovan, B. Pascu, V. Busuioc, C. Atanasiu, V. Smărăndescu (București) Ș. Teodoru (New York), L. Văceanu, A. Bechir, R. Patrichi, A. Ruse, D. Zărnești, I. Dragomir, I. Ștefan (Constanța), A. Firiță (Bolintin Vale), Violeta Basa, A. Bănescu (Slobozia). Au fost prezentate eseurile Merii în floare de Violeta Basa și Poetica focului de Dumitru Radu. Au fost acordate Premiile Orion pe anii 1999 și 2000.

Grupul de arte marțiale condus de Angi Tănase a făcut o demonstrație.

Lui Șerban Codrin, conducătorul Școlii de tanka, renku și haiku de la Slobozia i s-a încredințat alcătuirea unei antologii românești reprezentative. În cadrul întâlnirii, s-a organizat o șezătoare literară, la care au citit toți cei prezenți.

Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.