''Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade'' (HANDOCA 1998)

Mircea Handoca a pregătit pentru tipar în 1982 un volum de interviuri despre personalitatea scriitorului şi istoricului religiilor Mircea Eliade, cu ocazia aniversării a 75 de viaţă.
Dar această lucrare document de istorie literară şi sociologie literară a fost publicată de-abia în 1998 la editura bucureşteană Humanitas.
Arşavir Acterian, prieten şi coleg de generaţie, îl descria astfel în 1937 în revista ''Vremea'': ''Mircea Eliade e un poligraf cu minunate daruri şi cu o uluitoare putere de muncă. E un adevărat tip de Renaştere, un autentic umanist, rătăcit printr-o lume de specialişti, de ingineri, de politicieni''.
Mihai Şora a evocat ziua de 8 februarie 1946, când Eliade a deschis cursul de la Sorbona în prezenţa lui lui George Dumezil.
Sora scriitorului, Corina Alexandrescu, îşi aminteşte despre elevul Eliade şi mansarda în care a studiat şase ani în timpul tinereţii.
Indianistul Sergiu Al. George consideră romanul Noaptea de sânziene o transcendere a ideii de destin a grecilor antici şi explică astfel călătoria de studiu în India a savantului: ''El s-a dus în India pentru că avea o insatisfacţie faţă de cultura occidentală, dar aceasta decurgea tocmai din lipsa de autenticitate''.
Poetul Cezar Baltag, traducător al lucrării de referinţă Istoria credinţelor şi ideilor religioase, l-a cunoscut pe profesorul de la Universitatea din Chicago când era bursier Fulbright şi a reţinut ca esenţial în gândirea lui Eliade faptul că nu ''spectacularul'', nu ''catastroficul'', nu ''originalul'' deţin misterul bogăţiei acestei lumi, ci originarul şi că lumea este şi poate fi o ''aparenţă''.
Ion Biberi i-a datorat marelui scriitor revenirea la literatură după un grav accident şi l-a descris astfel pe conferenţiarul Mircea Eliade (1926-1927): ''Nu era un martor care rotunjeşte fraza, ci un mărturisitor de adâncimi sufleteşti''.
Poeta Ana Blandiana crede că literatura română îl poate revendica pe Eliade pentru că a scris în româneşte: ''Nu suntem destul de bogaţi pentru a ne putea permite să lăsăm un teritoriu vast şi fertil ca acela al operei sale în afara graniţelor recunoscute ale culturii noastre''.

La cererea Patriarhiei 

Mănăstirile şi bisericile posesoare de moaşte, obligate să le „omologheze”

 Monitorul de Suceava 28 februarie 2014

Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.

„Momente de istorie literară” (RAICU 198?)

 Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198? 

Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp  relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.

Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor;  în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).

După un excepțional debut (1964)  în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.

Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.