Contextul morții scriitorului român Marin Preda (1922 - 16 mai 1980 Mogoșoaia) (BLANDIANA & STĂNESCU 2005)

<
Primim la redacție
Stimate domnule Gabriel Stănescu,
Un prieten din America mi-a transmis o copie după grupajul Dvs. ”În pântecele balenei” publicat în nr. 9-10 / 2004 al revistei ”Origini” și am rămas uluită ctind afirmația că orele precedente morții sale Marin Preda și le-ar fi petrecut ”la o petrecre dată de Ana Blandiana”. Lăsând la o parte faptul că eu nu ”dau petreceri”, ultima zi din viața lui Marin Preda și lista persoanelor în compania cărora s-a aflat sunt cunoscute din numeroasele relatări din epocă și a fost publicată în numeroase rânduri.
Relațiile mele cu Marin Preda au fost profesionale și civilizate. A fost un scriitor și un editor de excepție. Faptul că Dvs. introduceți numele meu în povestea, și așa misterioasă, a morții sale este o intoxicare inedită în păienjenișul de ipoteze și deformări care s-a țesut de-a lungul ultimilor 25 de ani în jurul acestui caz.
Mă întreb ce v-a determinat să o faceți, de ce nu citați sursa acestei calomnii și care sunt argumentele pe care vă bazați pentru a difuza o asemenea alegație care aduce atingere reputației mele.
Deontologia profesională ar fi cerut să verificați, cel puțin cerându-mi și mie părerea asupra veridicității ei.
Cum nu ați făcut-o, vă rog să publicați acum înrevsita Dvs. acest protest al meu, împreună cu o explicație care să restabilească adevărul în fața publicului româno-american.
ANA BLANDIANA

Am scris și publicat la rubrica ”Din pântecele balenei” în nr. 9-10/2004, fraza între paranteze: ”se pare că în acea seară Marin Preda participase la o petrecere dată de poeta Ana Blandiana”. Între timp poetul Cezar Ivănescu m-a lămurit spunându-mi că petrecerea o dăduse de fapt Sanda Ralian, nu poeta Ana Blandiana, așa cum greșit a apărut într-un articol din publicația Ziarul care mi-a folosit drept sursă de informare. Facem, cu acest prilej, rectificarea necesară, cerându-ne scuze poetei Ana Blandiana.
G. S.
>

SURSA
„Origini”, Norcross/SUA, vol. IX, nr. 4-5/2005, p. 102.

Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.