<
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam.
Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise* și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul și i-a dat, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții.
S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace.
A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri.
La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
- Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line.
- Apoi ați venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.
Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.
(...)
>
Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 3-4.
Notă M. T.
* Moise = Prooroc și etnarh al poporului evreu în mileniul II î. H. (www.ziarullumina.ro - 19 februarie 2008 - Nașterea lui Moise, renașterea poporului evreu)
Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aştepta să-ţi moară duşmanul. VICTOR MARTIN - ''Carte de citit la volan''
Faceți căutări pe acest blog
Se afișează postările cu eticheta neamț. Afișați toate postările

sâmbătă, 10 martie 2018
duminică, 13 septembrie 2015
Elita londoneză în timpul Primului Război Mondial (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Unchiule Lawrence, ce fel de om e în realitate Lordul Saxenden?
- Unul dintre cei care au cîștigat războiul prin faptul că nimeni n-a ținut seama de părerea lor. Cunoști genul: „Am petrecut week-und-ul la Cooquer. Era și familia Capers și Gwen Blandish; ea a fost în armată și avea multe de spus despre frontul din Polonia. Dar eu aveam și mai multe. Am discutat cu Capers; el crede că nemților le-a ajuns cuțitul la os. N-am fost de aceași părere; e pornit pe lordul T. Arthur Prose, care a venit duminică; apreciază că rușii au acum vreo două milioane de carabine, dar n-au muniții. Războiul, zice el, se termină pînă în ianuarie. E îngrozit de pierderile noastre. De-ar ști ce știu eu! Era și lady Thripp cu fiul ei care și-a pierdut piciorul stîng. Ea e foarte atrăgătoare; i-am promis să-i vizitez spitalul și să-o învăț cum să-l conducă. Duminică, un dejun foarte agreabil - toată lumea era în formă; am jucat jocuri de societate. Alick a venit mai tîrziu, zice că în ultimul atac am pierdut patruzeci de mii de oameni, dar francezii au pierdut și mai mult. Mi-am exprimat părerea că situația este foarte serioasă. Dar nimeni n-a ținut seama de ea.”
Dinny rîse:
- Există și astfel de oameni?
- Au existat, draga mea! Oameni foarte valoroși, ce ne-am fi făcut fără - felul în care-și mențineau buna dispoziție și curajul și conversația - trebuia să-i vezi ca să crezi. Și toți au cîștigat războiul. Saxenden, mai ales, poartă această răspundere. Tot timpul a avut o funcție activă.
- Ce funcție?
- Să știe tot. Judecînd după spusele lui, probabil că știa că mai mult ca orice am om de pe glob.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 43-44.

duminică, 30 august 2015
Militari sovietici versus civili în Norvegia eliberată de germani (KAZAKIEVICI 1952)
<
(...) Loghinov dădu și el să plece, dar în clipa aceea apăru un bătrîn localnic, ce venea întins spre bordei. (...) Începu să vorbească fără grabă, monoton și foarte abătut, privind, cu ochii spălăciți, fără a clipi, în golul dintre Akimov și Loghinov.
- Băieții noștri i-au luat o barcă cu motor, traduse Loghinov, făcîndu-se stacojiu la față. E pescar și se numește Kaare Pedersen. „De nemți, zice el, am putut-o ascunde, am scăpat, dar rușii au fost mai dibaci, au dibuit-o.” Nu-i frumos. Asta-i curată neobrăzare! Mai mare rușinea, pe cuvîntul meu!
Akimov se înfurie deodată:
- Ian auzi „mai mare rușinea”! Dar ce, e război, ard orașe, iar dumneata roșești ca o fată - pentru ce, mă rog? Pentru o pîrlită de barcă... Ai crede că s-a întîmplat cine știe ce catastrofă îngrozitoare, că e sfîrșitul lumii, că ne-am făcut de rîs în fața omenirii întregii... Se uită la bătrînul pescar, care aștepta tăcut și nemișcat cu pălăria în mînă, se stăpîni și încheie posomorît: Spune-i că vom cerceta.
(...)
Îi făcu semn fetei să-i urmeze și o călăuzi pînă la stîncile acelea unde fuse priponită barca. La început fetei îi era cam frică, dar cînd văzu barca, scoase o exclamație de bucurie.
- Așa zise satisfăcut Akimov, apoi întorcîndu-e Tuleakov: Altă dată cînd o să mai vrei să iei ceva, cere voie stăpînului. Și să-i dai înapoi în mînă. Ai înțeles?
- Am înțeles.
- Ia seama, mai spuse Akimov și porni înapoi. Într-un tîrziu reluă: Te pomenești că ne mai faci și complicații internaționale, ca ministrul nostru de externe să fie nevoit să de a note explicative. Și din cauza cui? Din cauza plutonierului-major Ilia Tuleakov, băscut în anul una mie nouă sute douăzeci, membru al U.T.C.L*. al U.R.S.S. Nu-i frumos, Tuleakov. Acum, du-te.
Akimov nu-l dojenise cu convingere deplină pe Tuleakov. la drept vorbind, nu-l socotea vinovat. E drept că Tuleakov luase barca, dar în definitiv o înapoiase în perfectă stare; ce, era musai să i-o moșului în colibă? O lăsase pe apă, aproape de casă.
(...)
Parcă pentru a-i confirma bănuiala, bătrînul întrebă dacă este adevărat că rușii or să rămînă acolo pentru totdeauna, că or să ocupe întreaga Norvegie și or să confiște toate bărcile, pămîntul, pădurile, vitele și, pe deasupra, și nevestele. „Cred că numai pe cele tinere”, zise el, mijindu-și șiret ochii spălăciți.
- Asta înseamnă că oamenii lui Quisling**, alde Vikkaala, chiaburii, tot nu se astîmpără, mormăi posomorît Leteaghin, după ce dădu îndelung și irita explicații bătrînului. Se uită la Martînov, care începuse să se agite, și îl preveni: Asta nu ne privește pe noi, tovarășe căpitan-locotnent. De asta trebuie să se ocupe administrația norvegiană. Avem instrucțiuni în acest sens de la Moscova.
(...)
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici***, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.
NOTE M.T.
* UTCL = Uniunea Tineretului Comunist Leninist. (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/vladimir-putin-aduce-un-omagiu-uniunii-tineretului-comunist-din-urss-anii-de-studii-romantismul-noilor-drumuri-sentimentul-de-a-fi-legat-de-destinul-patriei/)
** Vidkun Quisling (1887-1945) = Politician norvegian naționalist. Prim-ministru al guvernului colaboraționist cu ocupantul german în cel de-Al Doilea Război Mondial. Executat pentru trădare după război. (http://www.britannica.com/biography/Vidkun-Abraham-Lauritz-Jonsson-Quisling)
*** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

luni, 24 august 2015
Dezertor baptist versus ofițer sovietic arestat abuziv în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1948)
<
(...)
Cum ședea pe jos, așa amorțit, nu observase de la început că mai era cineva acolo, culcat în fundul bordeiului, și care dormea dus. Abia cînd omul acela se mișcă și se săltă puțin, Ogarkov își dădu seama de prezența lui.
Purta haine civile. Era un condamnat la moarte prin împușcare pentru dezertare; în timpul retragerii, își schimbase hainele într-un sat și fugise, dar fusese prins.
Era un om în vîrstă păros, morocănos și murdar. Fuga țigări groase de mahorcă, pe care și le răsucea singur, și repeta într-una cu încăpățînare:
- Ce-mi pasă mie...!
- De ce vorbești așa? întrebă Ogarkov.
- Nu vreau să lupt, răspunse condamnatul. Eu sînt baptist*, înțelegi? Și adăugă: N-are decît să vie neamțul, tot aia e!
- Cum adică „tot aia e”? se îngrozi Ogarkov. Ce vorbe sînt astea? Ei sînt fasciști! Mă mir că poți să vorbești așa! Și mai zici că ești rus...
- Ce-mi pasă mie! făcu condamnatul.
„Poate că e nebun”, se gîndi Ogarkov.
Deodată, ochii mici ai condamnatului sclipiră plini de șiretenie, ca ochii unei fiare, parcă din străfundurile acestui craniu păros de maimuță ar fi mijit în sfîrșit, cu chiu, cu vai un gînd omenesc - și el întrebă:
- Dar tu doar ești sovietic, cum ai ajun aici?
Ogarkov se fîstîci. Forța și convingerea ce răzbăteau din această întrebare îl cutremurară.
Fără a mai aștepta răspuns, condamnatul izbucni într-un rîs răgușit, se tîrî lîngă Ogarkov și-i șopti:
- Nici unul din noi n-o să scăpăm; dacă nu de mîna nemților, de-a ăstora...
În clipa aceea, Ogarkov fu chemat la Tribunal. În picioare, lîngă masă, asculta cuvintele sentinței, care veneau parcă de la o mare depărtare, și numai ultima frază, fraza de încheiere, îl scoase pentru o secundă din starea lui de o totală absență. Fraza aceasta glăsuia astfel:
„Fostul locotenent al Armatei Roșii, Ogarkov Serghei Leonidovici, e condamnat la pedeapsa maximă, executarea prin împușcare”.
(...)
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Doi în stepă - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. Ș.A.Doinaș & M. Roth, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp.122-123.
NOTE M.T.
* Baptism = Grup de biserici creștine din diverse țări ai căror membri sunt botezați după ce au făcut mărturisirea de credință. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-format-comunitatea-baptista-romania)
** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

marți, 10 februarie 2015
POLITICA CULTURALĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE
Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504)
reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, printre cei care au
abordat-o numărându-se şi medievistul Şerban Papacostea. În opinia sa, pe lângă
abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi
rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti (1).
Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale
Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei
voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea
protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale
culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale
de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi (2).
Medievistul român consideră că încheierea păcii cu
turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei
decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi
extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În
această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice
vremurilor neprielnice, este luat de biserici în piatră, atât la sate, cât şi
la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente
importante (3). De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul
Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf.
Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti.
Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul
copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de
la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan,
Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este
legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf.
Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.
De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna
(1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul
arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi
la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.
În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici
şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de
cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat
un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la
Dolheşti (Suceava, 1481), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (Suceava, 1494-1499)
sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (Suceava, 1503).
Ctitoriile
domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul
grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse,
precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi
Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ
( 1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe
moldoveneşti şi decorate cu firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de
plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica
Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin
complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de
biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica ,,Sfântul Ioan” din Piatra Neamţ (1497- 1498), toate
fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos (4).
Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii
funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie
din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii
Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care
au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au
format acolo.
Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei
dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul
domniei sale. Letopiseţul de când cu voia
lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, scris în limba slavonă la curtea
domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte,
domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în
descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476.
Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din
secolele XVI - XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar
în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul
în limba rusă la curtea cneazului Moscovei (5).
Astăzi după ce a fost sistematizată de
specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante:
Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II ( apropiată de textul
iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza
documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor
ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al
III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G.
Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. (6)
De asemenea,
remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei
dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu
inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I
desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de
la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353 (7). Astfel, în 1465, a
fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare,
îngropată la Probota.Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe
mormintele lui Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan (fiul
lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru (fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I.
De asemenea, la Putna se găsesc şi
mormintele a două dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop
şi Maria Voichiţa), a copiilor săi (Bogdan,
Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui
Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan
la tronul Moldovei (8).
Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de
contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un
secol şi jumătate de la moartea sa: ’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara
cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită.
Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au
scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’(9) Iar după trei secole, Mihail
Kogălniceanu consemna că ’’românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare,
vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut,
el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână,
orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate,
orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire
omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă
toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”(10)
Studii din bibliografia lucrării lui Ş. Papacostea
despre cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare:
Balotă A., La
litterature slavo-roumaine a l’epoque d’Etienne le Grand ,
‘’Romanoslavica’’ I, 1958, p.210-236
Balş G, Bisericile
lui Ştefan cel Mare. Cu un rezumat in limba franceză, Bucureşti, 1926, 331
p.
Bogdan D.P., Pomelnicul
de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi Moscova ale lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1940
Bogdan T.A., Ştefan
cel Mare. Tradiţii, legende, balade ş.a. culese din gura poporului, Braşov,
1904
Gonţa Al., Domeniile
feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ‘’Biserica Ortodoxă
Română’’LXXV, 1957, p.438-445
Henry Paul, Le
regne et les constructions d’Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504),
Melanges Charles Diehl, II, Paris 1930, p. 43-58
***, Istoria
artelor plastice în România, I, Bucureşti, 1968
Panaitescu P.P., Les chroniques Slaves de Moldavie du XVe siecle’’, Romanoslavica’’,
III, 1958, p.146-168
***, Repertoriul
monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti,
1958
Teodorescu Kirileanu, Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare strânse
la un loc, ed III, Mănăstirea Neamţ, 1924
Turdeanu E., L’activite litteraire en Moldavie a l’epoque d’Etienne le Grand,
‘’Revue des etudes roumanines’’, V-VI, 1960, p.21-67.
SURSE
(1) Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p 65.
(2) Ibidem, p.66
(3) Ibidem, p.66
(4) Emilia Ţehaniuc, Dezvoltarea culturii în timpul lui Ştefan cel Mare, www.didactic.ro/files/19/colocviu.doc,
p. 3-4
(5) Ş. Papacostea,
op. cit., p.73-75
(6) Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel mare
şi Sfânt, ’’Dava international’’, Chişinău, 2004, http://www.iatp.md/dava/Dava10/Rau_10/rau_10.html
(7) Ş. Papacostea, op. cit., p.72
(8) E. Ţehaniuc, op. cit., p.5
(9) Ş. Papacostea, op. cit., p.76
(10) E. Țehaniuc, op.cit., p. 1
Labels:
1484,
Alexandru,
Arbore,
Ardeal,
biserică,
Bogdan II,
boier,
Borzești,
cultură,
letopiseț,
mănăstire,
Muntele Athos,
neamț,
Papacostea,
Putna,
Reuseni,
Șendrea,
Ștefan cel Mare,
Tăutul,
Voroneț
vineri, 24 octombrie 2014
Români versus americani, nemți, ruși în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
- Domnule - schimbă el deodată vorba, adresîndu-se lui Jim în om curios - ai fost în Italia, va să zică! Ia spune-mi, domnule și mie: Ce-i cu Mussolini*?
Luat repede, Jim rămase încurcat.
- Vezi - îi impută celălalt - cum sînteți dumneavoastră, ăștia tineri, generație nouă, de! Păi dumneata n-ai spirit de inițiativă? N-ai putut să tragi cu urechea, să vezi ce și cum?
- Lasă omul în pace! interveni grav Silivestru.
- Ce să las în pace? izbucni atunci dom` Popescu indignat. Ce să las în pace? Parcă pe d-voastră, care vă pretindeți intelectuali, vă doare inima de țara asta, cum mă doare pe mine? un Mussolini ne trebuie nouă, m-ați înțeles? și zicînd astfel, plesni dictatorial cealaltă ceapă.
Moara pornise. De acum toată lumea se aștepta la o lungă disertație politico-sociologică, în care orice moment istoric era determinat prin raportul a patru factori constanți: englezu, americanu, neamțu și rusu. Ceea ce se și întîmplă.
- Americanu, domnule, are inițiativă și-o să ne distrugă. De mic copil el pornește la lupta pentru existență și se călește în viață. Vinde jurnale, face, drege și ajunge ca Ford**. Da`dumneata ce faci, cucoană? se adresă dom` Popescu către tanti Ghenca, al cărei zîmbet sarcastic îl supăra mai cu seamă - cu ce-ți justifici dumneata existența pe pămînt?
- Da` dumneata ai vîndut jurnale cînd erai copil, domnule? îl provocă Ghenca.
- N-am vîndut că n-am avut părinți luminați să mă ia de mînă și să-mi zică: „te-am făcut, te-am crescut, acum du-te și agonisește-ți pîinea!” Vorba este, ce faceți d-voastră ca să aveți dreptul să vă așezați la masă și să-mi cereți socoteală mie, care muncesc? Eu înțeleg așa: muncești, mănînci, nu muncești, rabzi!
- Ești bolșevic***, domnule! îl denunță atunci tanti Fira, ca să-l ațîțe.
- Sînt bolșevic, cucoană, cînd e vorba de muncă, sînt bolșevic! Cînd stai toată ziua ca o cloșcă, cum faci dumneata, nu-ți dau voie să te așezi la sfînta masă și să pui mîna pe sfânta pîine. Și zicînd aceasta, dom` Popescu puse într-adevăr mîna pe bucata de pîine de dinainte, dar rămînînd nesatisfăcut de ea, întreabă intrigat: Dar de unde luați voi pîinea asta de e așa îndesată?
- Ești sătul și nu-ți place nici pîinea! îi tăie apa de la moară Agepsina. De la Gagel, de unde vrei s-o luăm?!
Acum intră în joc și factorul neamț
- De la Gagel? Luați pîine de la neamț, va să zică! Bravo, cucoană, dați-i înainte, dați-o de rîpă, mama ei de țară, că atîta așteaptă neamțu și americanu! Nu-mi trebuie pîine frămîntată de mîini străine, cucoanelor, m-ați înțeles?! Trebuie să învățăm o dată să trăim prin noi înșine, cum a zis Brătianu****. De mîine încolo să-mi faceți numai mămăligă.
Dom` Popescu continuă să deplîngă destinele patriei, asmuțit de cele șapte femei, dar Jim, simțindu-se obosit, se ridică de la masă și ieși. După el veniră Silivestru și Lisandrina, apoi tanti Mali, care se strecurăprin portița din fund, așa încît dom` Popescu rămase numai între cîteva femei, pe care căută să le cîștige la doctrina sa.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 51-53.
NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883 Italia - 1945 Italia) = Inițial jurnalist socialist, a abandonat partidul și a participat ca soldat în Primul Război Mondial (1914-1918). Fondator al Partidului Fascist din Italia, după PRM. A obținut funcția de prim-ministru (1922-1943) prin „Marșul asura Romei” și a instaurat un regim politic totalitar. A intrat în Al Doilea Război Mondial (1939-1945) alături de aliatul său ideologic Germania nazistă și a fost capturat și executat de partizanii comuniștii în ultimele zile ale conflagrației. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/fata-nevazuta-lui-benito-mussolini)
** Henry Ford (1863 SUA - 1947 SUA) = A fondat în 1903 Ford Motor Company și revoluționat producția industrială prin introducerea liniei de asamblare. (http://www.thehenryford.org/exhibits/hf/)
*** Bolșevic = 1. S. m. și f. Adept al bolșevismului. 2. Adj. Care aparține bolșevismului sau bolșevicilor (1), care se referă la bolșevism sau la bolșevici; propriu, caracteristic bolșevicilor sau bolșevismului. – Din rus. bol’ševik, fr. bolchevik. (http://dexonline.ro/definitie/bol%C8%99evic) (http://www.revista22.ro/despre-bolsevism-idei-pasiune-revolutionara-si-totalitarism-7877.html)
**** „Prin noi înșine!” = Articol publicat de Vintilă I. Brătianu în 1905, care a devenit doctrină economică a PNL, implementată în anii `20 de V.I.B. în calitate de ministru de finanțe. (http://scutaru.ro/pnl/prin-noi-insine/)

american,
bolșevic,
Brătianu,
disertație,
englez,
Ford,
mămăligă,
Mussolini,
neamț,
pâinea,
politică. sociologie,
Prin noi înșine,
rus
joi, 9 octombrie 2014
Onoarea familiei versus datoria României către SUA în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.
NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)

vineri, 1 august 2014
Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)
<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.

joi, 24 iulie 2014
Problema școlarizării într-o familie de țărani din România anului 1888 (SADOVEANU 1924)
<
(...)
- D-apoi de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să mai am un ajutor, cît de cît, acu cînd îmi țipă măseaua... Ce trebuie școală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii peste bot cu coada biciului, - dați-vă înapoi, hărămurilor! - ce-i trebuie lui școală? Se duce acolo să se zbănțuiască cu alți draci... Parcă învață ceva? Iese un obraznic ș-un rău.
- Alei, omul se tîngui femeia; cum poți vorbi dumneata așa? Astă-iarnăă îți rîdeau ochiicînd îți cetea în călindar. Doar ți-o spus și domnu profesor că băietu învață bine. Slavă Domnului! o trecut în glasu al treilea...
- De, boală! strigă iar omul, cu sălbăticie, cătră cai. Cînd ți-i lumea mai amară, atuncea le vine și lor a zburda! Da` faceți-l și doftor, despre mine... încheie el cu un gest de dispreț. Dă-te, măi Mitriță, și deschide poarta. Ce-ai rămas stîlp acolo și te uiți la frate-tău? Îți pare rău că nu te-am dat și pe tine la școală? ... ca să ieși scriitor la primărie!
- Ei, iaca, scriitor la primărie! țipă femei, decît să-l ardă soarele și să-l usture gerul și să muncească din greu! Așa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un glas plin de jale. Decît îmi vine să-mi iau lumea în cap! Și nici măcar nu-i poartă de grijă...
- D-apoi cămai sînt gospodari în sat și nu-și mai dau băieții la școală.... vorbi Gheorghe încăpățînat, fără să-i privească.
- Măi Gheorghe, zîmbi Androne, spune profesorul că la nemți și fetele învață carte... fetele de țărani...
- Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-și caii și pornind. Acestea-s povești, bădiță Androne...
- Oi face și eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia rîzînd, cu mîna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aș avea o fată, n-aș da-o, Doamne ferește, la școală. Ce-i trebuie unei fete carte?!
- Așa? se veseli Androne. Măi Todiriță, ea spune mîni-ta ce scrie la <<Cetirea>> ta de anul trecut, chiar la început?
Băiatul își înălță capul și răspunse cîntînd cu o voce nenaturală:
- Cartea face omul om
Și altoiul pe pomul pom!
- Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul om...
- Pe om da, cumnate; dar femeii ce-i trebuie? Așa c-or fi ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei cu doftori, cu spitale, cu mașinării... Noi nu știm de-acestea. Da` eu m-am bucurat să-mi iasă băietul acolo măcar un slujbaș la primărie... Sî crape de ciudă Pînzărița și sluta ceea a lui Ciopraga!
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 64-65.

sâmbătă, 1 martie 2014
Labels:
amfiteatru,
Belu,
Belvedere,
cazare,
film,
Litoral,
neamț,
Neptun,
nomenclatură comunistă,
Olimp,
Panoramic,
polonez,
poștă,
restaurant,
stațiune,
străin,
Sulina,
THR Marea Neagră,
turism industrial,
valută
luni, 5 august 2013
Polemică în Parlamentul României în timpul neutralității (1914-1916) din Primul Război Mondial (PETRESCU 1920)
<
Cartea întîi
(...)
Asta-i rochia albastră
(...)
De altfel, și la Cameră* chiar, după cîte reieșea din ziare, nu depășeau mult adîncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau "intrarea în acțiune" și partizanii neutralității expectative". Am avut prilej să asist la una din ședințele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înțesate cu public, căci se știa că guvernul* va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale** aveau să interpeleze banca ministerială "pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemții sînt dincolo de Varșovia*** și aproape de Salonic****, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist***** aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutînd în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. (...)
Interpelarea deputatului "nemțofil", făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursului celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: "Și vezi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărîtor, în această mare, în această nemăsurată clipă istorică?" a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
(...)
Cum era cunoscut ca on de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele acestea, arătă cu degetul spre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost ilaritate imensă. (...)
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru "lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parcă, deși milutant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și cîștigată pentru guvern numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. (...) Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectînd incinta. Ține mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet, dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev incosecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
- Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și bancile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gîndul că ceasul sfînt al realuzării naționale, ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declrat săptămîna trevută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor - și ridică tonul - eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toț i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Și aci rămîne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mîna îndoită paralel fu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde. această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ștuut că marile victorii se cîștigă numai prin moral? (aplauze) O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul înapoi, ca și cînd comandanții ar fi cam în lături și la soatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri vor lupta cu baioneta - și nu e tun care să reziste baionetei românești - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest important membru al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întegi.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 100-104.

Antanta,
armament,
artilerie,
baionetă,
cameră,
deputat,
infanterie,
intervenționist,
înarmare,
liberal,
neamț,
neutralitate,
opoziție,
partizan,
Puterile Centrale,
Romanați,
Salonic,
Varșovia,
ziar
sâmbătă, 6 ianuarie 2007
Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri) (MIȘCHI 2007)
Dumitru Mișchi, Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri), Metafora, Constanța, 2007, 78 p.
13 Tulcea
17 Dunărea
20 Portul Tulcea
22 Mama - căminul, casa
33 Tata
40 Grădinița
42 La Niculițel
46 Școala de băieți nr. 2
51 La liceu?
54 Varcovici
58 Soldații polonezi
59 Soldații români
62 Soldații nemți
64 Soldații sovietici (ruși)
69 Cocorii
72 Cargoul Constanța
75 La Dunărea veche
vineri, 5 mai 1995
(SCHWARZ 1995)
Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.
Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce se știe că la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.

carte,
Cartea Troiei,
Christos,
Cinci Cărți,
cuvânt,
Dumnezeu,
Freud,
Homer,
istorie,
Michelangelo,
Moise,
neamț,
presă,
preț,
România,
Romeoo și Julieta,
Schliemann,
simbol,
televiziune,
tiraj
Abonați-vă la:
Postări (Atom)