<
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.
NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)
Se afișează postările cu eticheta Christos. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Christos. Afișați toate postările
vineri, 24 iulie 2015
vineri, 5 mai 1995
(SCHWARZ 1995)
Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.
Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce se știe că la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.
Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce se știe că la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)