<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu