<
(...) Ce greu mi-a fost mie să mă înscriu la Drept, aici, ba chiar numai să-mi plătesc o taxă pentru a-mi scoate diploma de bacalaureat!... Dar, mai ales, ce greu mi-a fost să-mi găsesc de lucru!
Avocații n-aveau nevoie să-i plătească pe secretari. Licențiații în Drept fiind obligați să facă practică de avocat în biroul unui „maestru”, băteau la ușa lui, cereau să facă ucenicie. Cu atît mai greu era pentru un student de anul întîi să găsească o ușă deschisă. Să fie plătit pentru munca lui, nici nu se pomenea! Cînd ucenicul era o fată, și mai ales frumoasă, se opunea nevasta: „N-avem nevoie de o fustă”. Cînd maestrul nu era însurat, punea mama piciorul în prag: „Nu vreau ca băiatul meu să se însoare cu o sărăcie”. Dar nici mama mea nu s-a lăsat pînă nu mi-a găsit de lucru în biroul unui avocat. „Îl cunosc de cînd eram mică. Venea la tata să-și repare ceasul.”
(...)
Uneori m-apuca deznădejdea. Voiam să mă înapoiez acasă, să stau la bucătărie, lîngă mașina de gătit, să-mi încălzesc picioarele, și apoi să-mi caut o slujbă, oricare alta. Numai doream altceva decît să lucrez undeva unde să-mi fie cald. Dar tot eu reveneam: „Trebuie să mai am răbdare, să-mi termin studiile, să am voință, să muncesc în orice condiții, casă ajung într-o zi avocat! (Mă impresionase în copilărie un film Themis.. Un film de dragoste. Avocata în robă îl apără pe nevinovat și se mărită la urmă cu el.) Am să pledez, ca la teatru, în fața curții cu juri și am să-mi cîștig existența. Numai atunci voi respira liber, voi păși în stradă ca un om întreg, nu arătată cu degetul: <<Uite, săraca, nu s-a măritat... N-a avut zestre... Și ce fată a fost!... Dar dacă n-a avut zestre, n-a avut nici noroc.>> Mama nu va mai ofta, Cobadin nu va mai îndrăzni”... Voiam să mă încredințez că n-a avut dreptate cînd a afirmat că dacă nu faci un compromis în viață, la început, ești nevoit să faci pe urmă o mie... Nu poate să fie așa! Dar dacă nu sînt în stare să rabd de frig și să mă înghesui în autobuze și tramvaie, să îndur oboseala și foamea, înseamnă că deosebirea între mine și toate domnișoarele pe care le întîlnesc la ceaiurile dansante nu e prea mare.
Maestrul îmi plătea abonamentul de tramvai, urmînd ca clienții să-mi dea și ei cîte ceva... „Dacă nu curge, pică”, avea obiceiul să spună. Ba chiar cîteodată îi spunea clientului: „Dă-i fetei ceva bani, să aibă de cheltuială...”, iar mie îmi făcea semn că nu-i nevoie să-i cheltuiesc... Clipirea aceia din ochi mă scotea din sărite. Îmi venea să arunc banii. Și totuși îi luam...
(...) Într-o zi, cerînd o condică, grefierul mi-o dădu imediat, fără să-și dea seama că un „maestru” din cei mai cunoscuți o ceruse înaintea mea.
„Și dumneata ți-ai pierdut capul! se supără bătrînul avocat. (Apoi, către mine, pe jumătate în glumă.) Ăi fi dumneata raza de soare a tribunalului, dar eu tot nu vreau să-mi pierd rîndul! (Și văzîndu-mi ochii speriați.) O să ne plîngem la barou... da, da, o să ne plîngem. Ești primejdios de frumoasă.”
(....)
>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu