<
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)
(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>
SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.
NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939) a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu