Valea Târnavei istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
În partea de nord a județului, atenția vizitatorilor este atrasă de salba de localități așezate de-a lungul Târnavei Mari și în văile perpendiculare pe aceasta.
Pornind din Sibiu sau din Mediaș, puteți vizita în excursii de o zi obiectivele specifice acestei zone - bisericile fortificate. Acestea au fost cnstruite de comunitățile sătești în sec. XV - XVI, după prima năvălire a turcilor în Transilvania (1395). Pentru apărare, sașii au construit biserici fortificate cu ziduri cu drum de strajă și guri de tragere sau chiar adevărate biserici-cetate cu fortificații succesive, creneluri, metereze și turnuri unde stocau provizii și unde, în caz de atac, se refugia întreaga comunitate.
Astfel de biserici fortificate sunt cele din Axente Sever, Șeica Mică, Valea Viilor (inclusă în lista UNESCO a Patrimoniului Mondial*), Bazna, Ațel, Ighișul Nou, Moșna, Mălăncrav, Valchid, Copșa Mare, Richiș, toate de un pitoresc deosebit cu formele lor arhaice și incintele circulare sau rectangulare de fortifcații cu turnuri de apărare.
Printre pintenii de deal ce înaintează înspre Târnava se află Apold, cu o biserică ridicată pe un deal și apărată de două incinte de zid cu nouă turnuri. O biserică deosebit de frumoasă este cea de la Biertan, înscrisă în lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. Fortificațiile masive cu o centură triplă de ziduri cu arcade, șapte turnuri și trei bastioane protejează o biserică-hală (1500-1525), care adăpostește altare prețioase, strane medievale și plăci funerare sculptate. Ușa sacristei mai păstrează un uimitor mecanism de închidere din fier dn sec. XVI,  care, cu o singură întoacere a cheii, fixează ușa în perete cu 13 zăvoare.
Un alt punct de atracție este orașul Dumbrăveni, în centrul căreia se poate vedea Biserica Armenească, o clădire în stil baroc din sc. XVIII, și Castelul Appafy** în stil renascentist, care astăzi adăpostește o școală.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 29.

Note M. T.
* UNESCO = Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, a fost semnată în noiembrie 1972 la Paris. (www.cultura.ro/unesco)
** Mihai Apafi a fost ultimul principe al Transilvaniei vasal Imperiului Otonan înainte de cucerirea Habsburgilor de la sfârșitul secolului XVII. El i-a primit pe domeniul său armeni catolci, care au construit o catedrală. (Dumbrăveni: Castelul Apafi și Biserica Armenească - www.povesticalatoare.ro)

Constanța istorică (M. D. R. T. 2011)

Unul din cele mai mari orașe ale țării îmbină moștenirea trecutului cu moderne.
Constanța este cel mai mare port românesc la Marea Neagră și unul din porturile de primă importanță ale Europei. Istoria sa începe în secolul VII î. H., când numele să era Tomis, care face din Constanța cel mai vechi oraș atestat pe teritoriul României. Importanța Tomisului a crescut după ce a devenit port al Imperiului Roman*, în special în timpul domniei lui Constantin cel Mare**, de la al cărui nume derivă actualul nume al orașului.
Pe lângă români, populația Constanței include, de asemenea, turci***, tătari, lipoveni, greci și alte minorități. Mixtura stilurilor arhitectonice, datorată lungii conviețuiri cu minoritățile, face din Constanța unul din cele mai încântătoare orașe ale României.
(...)

Imaginea simbolică a Constanței este silueta albă a  Casinoului peste albastrul mării. Plasat pe promenadă, impozanta clădire în stil Art Nouveau**** a fost proiectată de un arhitect francez***** și deschisă în 1910, în prezența prințului Ferdinand, viitorul rege al României. În scurt timp, Casinoul a devenit unul din cele mai vizitate din Europa și a atras persoane pasionate de jocurile cu noroc din toată lumea. În timpul războiului, Casinoul a devenit ținta bombardamentelor, dar a suferit doar mici avarii. A fost transformat într-un spital de campanie în perioada războiului, dar a revenit la activitățiel sale și a continuat să ofere pasiuni intense printre iubitorii luxului.

La sfârșitul secolului XIX, lucrările de extindere a orașului au dus la descoperirea unor semnificative  arheologice din epoca Tomisului antic. Pentru a le păstra în patrimoniul național, autoritățile timpului au înființat la Constanța Muzeul Național de Istorie și Arheologie, o instituție care găzduiește peste 430.000 de obiecte, printre care o foarte valoroasă colecție de monede. Este expus, de asemenea, un impresionant mozaic roman din secolul IV. Cele trei terase ale edificiului legau orașul și portul antic și o parte importantă din mozaicul policrom original poate fi, de asemenea, văzută.

Istoria Constanței poate fi urmărită până în epoca antică și este strâns legată de activitatea portului. (...)

Complexul de Științe Naturale din partea nordică a orașului, în apropiere de Mamaia, include un Delfinariu, unde delfinii și focile sunt dresate, un planetariu, un observator astronomic și o mini-grădină zoologică. (...) Delfinariul a fost inaugurat în 1972 și este primul din Europa de Sud-Est. Piscina acoperită și cea în aer liber au fost modernizate în ultimii ani și trei delfini au fost aduși aici din China în 2010.
Complexul include și un acvariu public (inaugurat în 1958), situat pe promenada de lângă Casino. Vizitatorii pot vedea aici peste 120 de specii de ființe acvatice în cele 57 de bazine ale sale.
(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 32-33 (Constanța - The Magic of Sea).

Note M. T.
* Stăpânire romană: sec. I î. H. - sec. VII d. H.
** Împăratul Constantin I cel Mare (306-337).
*** Stăpânire otomană: sf. sec. XIV - 1877.
**** Stil artistic în Europa și America la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care marchează începutul artei moderne. (www.historia.ro - Art Nouveau. Noul romantism în epoca frumoasă)
***** Daniel Renard l-a înlocuit pe Petre Antonescu, după turnarea fundațiilor. (www.historia.ro - Cum arată Casinoul din Constanța pe interior. Mai are vreo șansă?)

Dumnezeu și rânduiala neamurilor (SADOVEANU 1930)

<
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam.
Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise* și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul și i-a dat, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții.
S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace.
A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri.
La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
- Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line.
- Apoi ați venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.
Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 3-4.

Notă M. T.
* Moise = Prooroc și etnarh al poporului evreu în mileniul II î. H. (www.ziarullumina.ro - 19 februarie 2008 - Nașterea lui Moise, renașterea poporului evreu)

Un soldat veteran francez despre campania în Egipt din 1798-9 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*.  Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții  noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.

NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)

20 de schelete de turci, scoase la lumina in centrul Timisoarei! Printre ele, si ramasite de copii. FOTO!

Opinia Timișoarei 7 mai 2014

„Cozma Răcoare” (SADOVEANU 1904)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 1-10

„Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit. Strașnic român!”

„Turcii și grecii cutreierau moșiile în toate părțile, se căinau bieții oameni pe toate cărările – rele vremuri!”

„Toți fugeau dinaintea zaverei, el, ferească Dumnezeu! L-au prins și l-au pus în lanțuri... Ș-apoi: numai s-a scuturat, a atins fiarele cu mîna, a șuierat calul și pe ici ți-e drumul! Cine nu știa că Răcoare are iarba fierului! Așa-i era lui scris: numai glonte de argint să-l omoare... Unde mai vezi așa oameni acum? S-au trecut vremurile acelea!”

 „A auzit de Feciorul Româncei? Iaca și acela era un pui de lele! Acela prăda dincolo, la munteni; Cozma prăda dincoace. Și într-o noapte se întîlneau la Milcov, schimbau prăzile și se întorceau până la ziuă la sălașurle lor.”

„Avea Vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca pe ochii din cap: îi așteptau vremea. Într-o noapte – pe la Sînziene  -intră Cozma la grajduri, spintecă iapa și fură mînzul. Știi că mînzul e îmbrăcat înt-o cămașă. Răcoare a rupt cămașa, dar a rupt-o așa că a spintecat în două nările mînzului. Și uite așa, mînzul rupt la nări a crescut în întuneric, hrănit cu miez de nucă. Și cînd l-a încălecar Cozma, apoi cal a fost: răsufla în voie, nu mai ostenea cît e cucul! Iaca, de aceea nu-l întrecea pe Cozma nici vîntul!

Într-un rînd (și eu eram volintir pe vremea aceea) Cozma s-a trezit între zidurile Probotei, cu volintirii înlăuntru și cu turcii pe dinafară. Turcii băteau cu tunrile în ziduri. Volintirii se sfătuiesc să închine mănăstirea. Cozma tace. A doua zi, Cozma nicăieri. Dar de la ziduri și pînă la pădurea Probotei un șir de leșuri. Acela era drumul lui Răcoare!

(...) El de nevoie n-a știut, de frică nici atîta, dar nici de dragoste... Cumplit român!”

Rezistența omului la temperaturi înalte (VERNE 1864)

(199-200/IX) „-(…) Niște fete de la cuptorul seniorial al orașului La Rochefoucauld, puteau rămîne 10 minute în acest cuptor, la o temperatură de 300 grade (1), în timp ce merele și carnea se rumeneau perfect.

-(…) În 1774, 9 compatrioți, Fordyce, Banks, Solander, Blagdin, Home, Nootrh, lord Seaforth și cpt. Philips, au suportat o temperatură de 295  grade (2), în timp ce niște ouă și friptură erau preparate lîngă ei.

-(…) Ducele de Raguzo și dr. Jung, un francez și un austriac, au văzut un turc care s-a băgat într-o baie care avea 170 grade. (3).

-(…) Limita extremă a temperaturii stabilite pentru băi este 107 grade. (4).

-(…); temperatura englezilor este de 101 grade. (2)

n. 1 = 132 gr. C.

n. 2 = 128 gr. C.

n. 3 = 78 gr. C.

n. 4 = 42 gr. C.

n. 2 = 37 gr. C”

J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

Revoluţie franceză la televizor (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.

<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea  mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.

Mănăstirea Săcu din Moldova în secolul XIX (HOGAȘ 1882-1884)

<
De la Văratec la Săcu
(...)
Trecînd pîrîul* și suind malul stîng, zărirăm turnul înalt al mînăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.
Picioarele noastre călcau, deci, țărîna unui pămînt sfînt și blestemat în același timp. În adevăr, zavera**, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pîrîu de sînge prin mintea mea...
De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi*** și căpitan Iordachi****, cu mîna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udricki a uneltit, poate, cîndva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordachi, cu cîțiva din ai săi, muriseră într-un chip atît de vitejesc. Și, din toată această dramă sîngeroasă, eroismul n-a lipsit; cînd, însă, mă gîndesc, că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sîngele lor decît pentru a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, începînd cu Ahil***** pînă la căpitan Iordachi.
Săcul e una din paginile vii ale nefericirii noastre, și fiecare olan strămutat de vreo furtună de la locul său lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.
De almintrelea, Săcul e una din mînăstirile bine păstrate și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rînduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg patrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest locaș, a cărui tăcere nu e întreruptă acum decît de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciobotele greoaie ale cîtorva călugări bătrîni și gîrbovi; cel mult, dacă, de afară, mai auzi cîte-o tînjală căzînd greu la pămînt de pe gîtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense cu păreții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învălit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult, dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici pînă colea, între cele două hlube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sînt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sînt! Secularizarea****** a suflat ca un vînt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu și prezentul, zdrențăros și slab, rînjește, cu o amară bătaie de joc, în fața trecutului luxos și îngîmfat.
(...)
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 58-60 (Amintiri dintr-o călătorie).

Note M. T.
* Săcu.

Biografia sultanului Mahmud din Ghazna (971-1030) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).

Cenzura comunistă în Dobrogea (II - 1968) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (II), „Tomis”, Constanța, XLII, 444, martie 2007, 85-87.

Împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune  în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășorae o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.
Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-idelogică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.
Potrivit aprecierilor împuternicților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimete din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).
În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în acelaș timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau  și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.

1968, octombrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT

1.Producția editorială
În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul  sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre <vechimea> bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte  și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.
O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogemilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu:
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite  trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate  purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„Etapă cu etapă, domnia autohtonă ia în primire acest fluviu substituindu-se organizațiilor statale complexe pe care le găsește gata existente aici. Astfel, întreg Banatul Severinului, pe vremuri formând parte integrantă din voievodatul lui Achtum, preluat apoi de regalitatea ungară și donat cavalerilor ospitalieri, nu cuprindea numai Dunărea propriu-zisă până la vărarea Jiului și Celei, ci întreaga linie a munților între Porților de Fier și obîrșia Oltețului plus anexele sale hunedorene, precum și terenurile dintre ele. Drumurile care legau muntele de Dunăre erau cele ale râurilor Jiului și Oltului. Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea  să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
În pag. 15 = vorbindu-se despre rolul însemnat al Dunării și Mării Negre asupra creșterii populației, se scria:
„Începând cu Banatul, procesul continuă cu Mehedinți, Dolj, Romanații cuprinzând pînă la urmă Bărăganul și Dobrogea și continuînd pînă departe cu cîmpiile Ucrainei, totul este determinat de existența Dunării și Mării Negre ca mijloc de transport”.
S-a scos referirea la câmpiile Ucrainei, care nu-și avea rostul să fie încadrată între ținuturile românești.
Pag. 16 - s-a cerut reformularea unui paragraf, deoarece arăta că tendința Țării Românești de a coborî pe ape în jos spre regiuni pe care nu le avea dintru început în stăpânire, se explică atât prin caracterul național al populație băștinașe, dar mai ales prin necesitatea legării muntelui cu marea. Autorul a renunțat la partea subliniată.
În același mod s-a procedat și la pag. 16-17, în care se prezenta în mod bombastic Regulamentul Organic - arătându-se că în acea epocă s-au luat cele dintâi măsuri pentru dezvoltarea porturilor noastre „după pilda orașelor evropenești” - și că toată lumea nădăjduia ca porturile dunărene să aibă în viitor soarta fericită a orașului Odessa - după modelul căruia fuseseră proiectate orașele dunărene românești.
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.

Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater  - partea subliniată s-a scos.**
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată  în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat  și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.

DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.

*Virgil Coman (1973 Constanța - 2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
** Eroare  de interpretare istorico-geografică a cenzorului. Expresia „sudul Dobrogei” din tratat nu se referă la Cadrilater, ci la sudul actualului județ Constanța, delimitat de Bulgaria prin „o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia.”

Revista „Datina” din Constanța („TOMIS” 2001)

Nicolae Motoc, Datina, „Tomis”, martie 2001

Dens, bogat în semnături care ar face onoare oricări publicații de cultură, este numărul 21 (anul VIII) al periodicului constănțean de etnologie și fapt cultural „Datina”. Steluța Pârâu, Nedret Mahmut, Mihai Fifor, Mihai Camilar, Cornel Bălosu, Mihai Milian, Elvira Romaniuc, Emil Țârcomnicu, Luigia Amelia Toader, I. Marian Efimov semnează un număr de studii și eseuri, care se parcurg cu interes, despre aspecte de viață tradițională a populației lipovenești, despre unele obiceiuri turco-tătare din Dobrogea, despre vlahii idn Timocul sârbesc, despre hutulii din Bucovina și arhitectura lor șamd. Reține atenția interviul Danielei Măiță luat lui Aram Agop despre armenii din Dobrogea.
Dar piesa de rezistență a acestui număr este suplimentul Constelația Eminescu, realizat de Universitatea „A. I. Cuza” din Iași și excepțional tipărit de Editura Levant, Poligrafia Codex din București. Aici se pot citi studii de Consatnin Ciopraga (Eminescu - starea aurorală), Dan Mănucă (Mai este actual Eminescu?), Ioan Constaninescu (Eminescu „dedublare a naturii) și prof. univ. dr. Petru Ursache (Poet și zburător). „Datina” este un periodic editat de Centrul Județean al Creației Populare Constanța (director Constantin Antonescu).

Istoria arabilor (SOURDEL 1998)

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. I. Cojocariu (ed. XIV, Paris, 1998), cuv. înainte N. Anghelescu, pref. și note R. G. Păun, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 18, București, 2001, 148 p.

5 Cuvânt înainte - Nadia Anghelescu

9 Prefață - Radu G. Păun

11 Avertisment

14 Capitolul I Arabii înainte de apariția Islamului
I. Primul mileniu
II. Statele din Arabia de Sud
III. Arabia Centrală

28 Capitolul II Islamul și cuceririle
I. Apariția Islamului
II. Cuceririle arabe
III. Războiul împotriva bizantinilor
IV. Mesopotamia, Persia, Transoxiana
V. Egiptul și Africa de Nord
VI. Peninsula Iberică
VII. Arabii și populațiile cucerite

41 Capitolul III Imperiul arab (secolele VII-VIII)
I. Primele lupte între clanuri
II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu awiya
III. Epoca lui Abd al-Malik
IV. Declinul regimului omayyad

60 Capitolul IV Arabii în Orient (secolele VIII-IX) 
I. Noua dinastie
II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului 
III. Societatea în Imperiul arabo-islamic 
IV. Cultura și civilizația lumii arabo-islamice

83 Capitolul V Occidentul arab în secolele VIII-XV

105 Capitolul VI Arabii, turcii și mongolii în Orient
I. Selgiucizii și postselgiucizii
II. Mongolii și mamelucii

121 Capitolul VII Renașterea lumii arabe în secolele XIX-XX
I. Egiptul până în 1882
II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908
III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914
IV. Lumea arabă între 1914 și 1945

143 Bibliografie

147 Cuprins

coperta IV

Cartea de faţă, datorată unuia din cei mai importanţi specialişti în materie, profesorul Dominique Sourdel, este destinată unui public larg, care are acum prilejul să ia cunoştinţă de îndelungata tradiţie de civilizaţie dezvoltată de secole în Orientul Apropiat, și care poate desluși trăsăturile unui tip de cultură în care religia este totul, de la haina pe care o poartă individul, până la cele mai înalte decizii politice luate de conducători.

O civilizație ce se deosebește fundamental, ca principii și mod de viață, de ceea ce numim îndeobște „cultura și civilizația occidentală”, cu care însă a întreținut relații mai strânse decât ne-am putea închipui la prima vedere.

Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)

dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă  decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.

Constanța în 1888 (ARGATU 1987)

 Calinic Argatu, Constanța acum o sută de ani, „Tomis”, Constanța, p. 10

În urmă cu aproape o sută de ani, respectiv în 1888, apărea la Roma cartea lui Bruno Amante, La Romania illustrata - Ricordi di viaggio, însumând 302 pagini și planșe conținînd reproduceri. eleganta tipăritură a ajuns îndată și la noi, de vreme ce în Biblioteca „Timotei Cipariu” din Blaj se afla un exemplar purtînd semnătura lui Victor Mihaly, episcop de Blaj, care menționează că l-a cumpărat în 1888 cu 4 florini.
Cartea, dedicată României, scrisă cu vie simpatie pentru poporul și pentru țara noastră, oferind foarte multe informații corecte, este puțin cunoscută. Este notoriu un fragment tradus în 1898 sub titlul Ovidiu în exil. Însă acest text reprezintă numai „partea” desprinsă de „întreg”. Numele lui Amante a intrat în sfera de interes a italienisticii noastre și Claudiu Iosipescu îl citează în lucrarea La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia, Roma, Instituto per l Europa Orientale, 1937 (p. 29, 119, 206, 207).
Amante a călătorit de mai multe ori în țara noastră în penultimul deceniu al secolului trecut. A ajuns, în 1884, până în Dobrogea. Amante dorea să identifice și locul în care a fost exilat Ovidiu. (...)
Impresiile lui Amante au o certă valoare de document.(...)
Menționînd că „Actuala Constanță (în turcește: Kustendge)” deriva dintr-o denominație antică, reinvestită de genovezi, Amante arată că acesta este: „Orașul principal al Dobrogei, care peste cîțiva ani va dobîndi o extraordinară însemnătate întrucît România intenționează să creeze aici un mare port și, pentru a înlesni comunicația între Dobrogea și Capitală, să construiască un măreț pod peste Dunăre, pod care se va număra printre cele mai mari din lume”.
Urmează impresii și date privind chipul orașului Constanța acum o sută de ani: „Constanța are străzi lungi și largi, de-a lungul lor răsar clădiri arătoase. Casele mai sărace au fost distruse cu desăvîrșire în războiul ruso-turc din 1878, iar altele, datorită restaurării lor de către particulari, tind să devină locuințe bogate și comode. Pe timp de vară, Constanța devine stațiune balneară la modă a românilor, este Livorno al lor, și, din acest motiv, îmbunătățirile edilitare sînt rapide și concludente. Prefectul Opreanu a deschis străzi noi, a aliniat altele, a construit pe malul mării minunatul bulevard Elisabeta, cu paviloane, scuare, bănci și a lăsat pretutindeni urmele unei înțelepte activități. În acești ultimi trei ani au fost contruite un splendid așezămînt balnear „La vii”, aflat la jumătate de km de Constanța, și aferentul drum de fier care duce pînă acolo. În 1888 trebuie să fie dată în folosință marea piață, destinată vitelor de export. Tîrgul acesta este amplasat deocamdată la Anadalchioi, motiv pentru care a fost construită până acolo o cale ferată. Denumirile vechi și rebarbative ale străzilor au fost înlocuite astfel încît să reflecte istoria națională și civilizația care au înflorit și s-au succedat aici. Străzile principale se numesc Strada Roma și Strada Traian; există apoi stradă Marc Aureliu, o Piața Italiei, o Strada Opreanu, botezată astfel în semn de omagiu față de ilustrul administrator care a cîrmuit remarcabil orașul. O societate engleză a ridicat, pe malul mării, într-unul din locurile cel mai frumoase, mărețul hotel Carol I, care a costat un milion și jumătate și care poate rivaliza cu cele mai bune hoteluri din marile orașe ale Europei, ca să nu mai vorbim de grandiosul hotel abia construit: Hotel du Danube. Chiar lângă el, în ziua de 30 August 1887, în Piața Independenței, a fost dezvelită o statuie a lui Ovidiu”.
Amante insită asupra toleranței religioase specifice românilor, menționînd că turcii din Constanța „posedă două geamii cu obișnuitele minarete și sînt tratați cu maximă bunăvoință de către români”, adăugînd că: „Există la Constanța chiar și ocapelă destinartă cultului celor trei sute de catolic car elouciesc aici, iar Statul, pe cheltuiala sa, a înălțat o măreață catedrală ortodoxă pentru care a cheltuit peste o jumătate de milion”.
(...)

„Revolta în deșert” (LAWRENCE 1926)

T. E. Lawrence, Revolta în deșert, trad. M. Eliade (orig. eng. 1926), Ecce Homo, București, 1991, 283 p.

Cuprins
5 Prefața traducătorului 
Partea I
11 I. Storrs ajunge la Jiddah
17 II. Călare spre Feisal
26 III. Feisal și recruții săi
34 IV.  Tatonări pe lîngă Yenbo
43 V.  Feisal lovește în nord
54 VI. Tactică și politică
65 VII. Pornind spre Siria
72 VIII. Adevăratul deșert
79 IX. Ospețele triburilor
88 X. Nomazii și viața nomadă
98. XI. Lupta se îndreaptă spre mare
106 XII. Akaba, Suez, Allenby
113 XIII. Ne reorganizăm forțele
117 XIV. Sîcîim pe inamic
124 XV. Mine pe calea ferată
131 XVI. Victorie și pradă
138 XVII. Hotărîm  pe loc un plan de acțiune
142 XVIII. Din nou peste linie
148 XIX. Servicii și predici
Partea a doua
155 XX Cursa spre nord
163 XXI Pîndind un tren
169 XXII. Întoarcerea în lume
176 XXIII. Lupta pentru Tafileh
185 XXIV. Blocați de iarnă
196 XXV. Asediul Maan-ului
203 XXVI. Dawnay atacă Shaim
207 XXVII. Transporturi și aprovizionare
215 XXVIII. Buxton și corpul imperial de cămile
225 XXIX. Spălăm rufele între noi
229 XXX. În avangardă
237 XXXI. Tăiem liniile principale
246 XXXII. Lupta în aer și pe pămînt
251 XXXIII. Ajutorul forțelor aeriene
258 XXXIV. Turcii se năruiesc
268 XXXV. Ne unim cu forțele britanice
274 XXXVI. Intrarea în Damasc
278 XXXVII. Cum se face un cabinet în glumă

Lupte în Constanța interbelică („LITORAL”)

E. T., Invincibilul Mamut „Pehlivan” și „Nepoftitul”, „Litoral”, Constanța

În 1925 și 1926, luptele greco-romane, americane și libere au cunoscut o vogă deosebită. Constănțenii mai vîrstnici își amintesc de serile memorabile de la „Arena grand”, ale cărei porți erau luate cu asalt.
Aveau loc lungi turnee cu „mari championi interaționali și mondiali”, mai toți „neînvinși” de cine știe cîtă vreme. De-a lungul a cîtorva săptămîni se dsfășurau „întîlniri atracțioase”, apoi „match-uri decisive”, urmate de revanșa pe care „un mare champion” suedez, german sau turc o cerea învingătorului său și acesta „sportiv cum îl știm, a primit provocarea”, iar în ziua de.. la ora de... „iubitorii acestui sport frumos vor avea ocasiunea de a trăi o seară de neuitat”. Se întâmpla (?!) deseori ca luptătorul care lansase provocarea să învingă și atunci urma un „contra match” sau „revanșa revanșei” și din onou o seară de neuitat.
O asemenea „grandioasă gală” (aproape interminabilă) a avut loc la începutului anului 1926 la „Circul Zoologic”. Făcea vâlvă apariția invincibilului Iusuf Mamut, cunsocut sub pseudonimul Pehlivan (în limba turcă „luptător”), originar de pe meleagurile dobrogene. Acesta obținuse victorii în șir „datorită inteligentei sale tactici în diferite gale”, ceea ce îi adusese o mare popularitate. În lungul turneu de care este vorba, el învinsese o serie de vedete străine ale luptelor greco-romane, în frunte cu Oldrich Roland, „champion al Europei”, și J. Gundersdorf, „champion al Ungariei”.
Dar o mare senzație a făcut seri de-a rîndul un concurent al cărui nume nu-l știa nimeni și se înscrisese în acest turneu internațional sub pseudonimul „Nepoftitul”. Și interesant era că acest ... nepoftit obținea victorii seară de seară. Bineînțeles că întîlnirea acestui misterios concurent și invincibilul Pehlivan, programată în ultima seară a turneului (care a durat două luni), era așteptată cu sufletul la gură. După o bătălie acerbă de 36 de minute, meciul „s-a încheiat fără rezultat” (adică nul).
Nici nu se putea altfel...
N. R. Citiți în ziarul nostru de mîine articolul „Cine era Nepoftitul?!”