I. L. Caragiale și lustragiul Osman din Constanța (TOMIS 2003)

 Titus Rusu, „Tomis”, Constanța, mai 2003

(...)
La Canara, Horia Roman a auzit, în 1928, pentru prima dată, istoria cu I. L. Caragiale și lustragiul Osman. Acasă, tatăl săpu i-a repetta-o cu „lux d eamănunte”. O reproducem mai jos, după Cenușa visurilor noastre: 
„Suntem în anul 1902. Caragiale, descins de câteva minute la Constanța, se duse la lustragiu, să-și facă ghetele.
Lustragiii, la Constanța, erau toți tătari și - deși născuți pe pământ românesc - vorbeau limba noastră fără nici un fel de gramatică, ba și cu un teribil accent. Purtau șalvari și fes. Reprezentau o notă pitorească prin violentele contraste de culori ale îmbrăcăminții și păreau un fel de pictură tahitiană de Gaugain, rătăcită, cine știe cum, pe ulițele bătrânului Tomis.
Pe ulițele bătrânului Tomis, ajuns prin secole Kustenge și abia mai târziu Constanța. Între Caragiale și lustragiu începu acest dialog:
- Marea Neagră e mare, Osmane?
-E mare, bre! răspunse Osman.
- Dar Dunărea o cunoști, Osmane?
-O cunoști, bre, văzut Cernavodă, îngăimă Osman.
Bătrânul Osman, om cu păr alb și neczuri, nu prea avea mare chef de vorbă și se zorea să termine lustruitul ghetelor. Dar Caragiale nu-i dădea răgaz: 
- Dar Dunărea e mare?
- E mare! răspunse Osman.
- Păi dacă Dunărea e mare, Marea cum e?
- E mare, bre, răspunse Osman.
Iar Caragiale:
- Nu mai înțeleg nimc, Osmane, cine mare? Marea sau Dunărea?
- Dunărea e mare, bre, și marea e mare.
Întrebările insistente ale lui Caragiale și răspunsurile din ce în ce mai încurcate ale bătrânului tătar mai durară câteva minute, întrr-un zig-zag de replici demne de logica lui Eugen Ionescu, după care, nemaiînțelegând nimic, încălzit și plin de nervi, bătrânul se ridică în picioare plin de nervi, lăsându-l pe Caragiale cu o ghetă lustruită și una nu. Își luă mica lui prăvălie ambulantă, cu perii și creme, și porni bombănind. Din celălalt colț al străzii se răsti la Caragiale:
-Marea - mare, bre... Dunărea mare, bre... Tu pezevenghi mare...”
Istoria a dispărut demult din folclorul constănțean. Prin 1960 unii intelectuali în vârstă o mai povesteau.
Avocatul Aram Agop ne-a relatat că, în 1935, când a dat examen la drept comercial, profesorul Fințescu l-a rugat să transmită salutări unui lustragiu tătar din Constanța, cu care, vara, discuta literatură. În timp ce lustragiul îi văxuia pantofii...
(...)

Revista „Datina” din Constanța („TOMIS” 2001)

Nicolae Motoc, Datina, „Tomis”, martie 2001

Dens, bogat în semnături care ar face onoare oricări publicații de cultură, este numărul 21 (anul VIII) al periodicului constănțean de etnologie și fapt cultural „Datina”. Steluța Pârâu, Nedret Mahmut, Mihai Fifor, Mihai Camilar, Cornel Bălosu, Mihai Milian, Elvira Romaniuc, Emil Țârcomnicu, Luigia Amelia Toader, I. Marian Efimov semnează un număr de studii și eseuri, care se parcurg cu interes, despre aspecte de viață tradițională a populației lipovenești, despre unele obiceiuri turco-tătare din Dobrogea, despre vlahii idn Timocul sârbesc, despre hutulii din Bucovina și arhitectura lor șamd. Reține atenția interviul Danielei Măiță luat lui Aram Agop despre armenii din Dobrogea.
Dar piesa de rezistență a acestui număr este suplimentul Constelația Eminescu, realizat de Universitatea „A. I. Cuza” din Iași și excepțional tipărit de Editura Levant, Poligrafia Codex din București. Aici se pot citi studii de Consatnin Ciopraga (Eminescu - starea aurorală), Dan Mănucă (Mai este actual Eminescu?), Ioan Constaninescu (Eminescu „dedublare a naturii) și prof. univ. dr. Petru Ursache (Poet și zburător). „Datina” este un periodic editat de Centrul Județean al Creației Populare Constanța (director Constantin Antonescu).