Suceava istorică (M. D. R. T. 2011)

Cea mai înfloritoare perioadă din istoria Moldovei a fost cea în care Suceava a fost capitala sa.
Orașul Suceava este situat în nord-est, la circa 450 kilometri de București, în apropierea graniței cu Ucraina. Istoria sa se întinde până în paleolitic, perioadă în care primii oameni s-au așezat aici. Dacii au lăsat vestigiile culturii lor, ca și influența romană în cursul secolelor II și III, apoi, cu mai mult de 600 de ani în urmă, mica așezare s-a transformat într-un oraș și a devenit capitala Moldovei. Pentru două secole, Suceava a fost principalul centru comercial și politic al provinciei. A atins apogeul în timpul domniei lui Ștefan cel Mare*, un nume strâns legat de perioada de glorie a cetății. După o perioadă de declin și după ocupația austriacă**, orașul devine iar teritoriu românesc în 1918. După al doilea război mondial, orașul a fost puternic industrializat, păstrându-și însă renumele și tradițiile istorice.

Ruinele Curții Domnești, un complex construit în secolele XIV-XV, pot fi văzute în centrul Sucevei. Construcțiile inițiale din lemn au fost înlocuite cu ziduri de piatră cu pivnițe. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte care sugerează ornamentarea luxoasă a fostului palat domnesc, printre acestea fragmente de sobe în stil gotic.

Cetatea Sucevei a fost construită la sfârșitul secolului XIV și ulterior consolidată pentru a rezista artileriei. Zidurile de 3 metri grosime ale citadelei domnești au fost întărite cu bastioane și adânc care proteja cetatea de atacurile infanteriei. Sfatul Domnesc se întrunea. într-o sală mare, iar celelalte camere erau destinate soldaților. Domnitorul și familia sa locuiau în oraș, la Curtea Domnească și se adăposteau în citadelă doar în caz de pericol. Cetatea a fost distrusă în secolul XVIII și a devenit carieră pentru locuitorii orașului. Cu 100 de ani în urmă, zidurile vechiului monument au fost refăcute în urma unor lucrări de restaurare.

Patrimoniul religios al Sucevei este vizibil pretutindeni  datorită bisericilor medievale care împodobesc orașul și a multor mănăstiri din regiunea înconjurătoare. Cea mai veche este Biserica Sf. Gheorghe, care datează din secolul XIV. Biserica situată lângă Curtea Domnească a fost catedrala mitropolitană a Moldovei în care a fost încoronat Ștefan cel Mare. Negustorii și meșteșugarii armeni, care formau o importantă comunitate în oraș, au ridicat Biserica Sf. Cruce cu aproape 600 de ani în urmă. Un secol mai târziu, românii au construit Biserica Sf. Nicolae și Biserica Coconilor.

Istoria Moldovei nordice, din cele mai vechi timpuri până la al doilea război mondial, este expusă în cele 27 săli ale Muzeului de istorie. Ștefan cel Mare și curtenii săi sunt prezentați într-o a Sălii Tronului și cele mai prețioase obiecte descoperite în regiune sunt expuse în Sala Tezaurului, unde se află și monede, bijuterii, medalii și accesorii vestimentare. Muzeul de Istorie face parte din  Complexul Muzeal Bucovina, care include și Muzeul de Etnografie Hanul Domnesc, Muzeul Satului Bucovina, Muzeul de Științe Naturale, un planetariu și case memoriale ale personalităților culturale care au locuit în oraș.

O plimbare pe străzile orașului oferă ocazia de a descoperi statui ale domnitorilor moldoveni, parcul central și clădiri istorice. O importanță specială au stația de cale ferată Burdujeni, construită la începutul secolului XX la granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar, Liceul de Artă și Liceul "Ștefan cel Mare", ambele în stil baroc, Palatul de Justiție și Casa Polonă, unde a funcționat primul aparat de proiecție cinematografică din oraș.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 24-25 (Suceava - The Voivodal Capital Fortress of Moldavia).

Note M. T.
* Ștefan III Mușat, domn al Moldovei (1457-1504).
** 1775-1918. Bucovina a fost cedată de Imperiul Otoman în 1775, ca recompensă pentru neutralitatea binevoitoare a Austriei în războiul ruso-otoman din 1768-1774.

MINORITĂȚILE ETNICE ÎN MOLDOVA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIV-XVII)

Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie 1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716, redactează în latină Descriptio Moldaviae, o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21 august 1723.

În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria, parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’

În capitolul Despre boierimea moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n. dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor, au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a urmat -  când ţările sârbilor şi bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova, care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu  cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. – Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în boierimea leşească.(...)’’

În sfârşit în capitolul Despre oastea moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult – atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.

Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:

Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.

Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de jur împrejurul zidurilor.

Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.

Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).

(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul.

Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’

Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..

„Critice și lirice” de A. Sarchizian Gurău („Biblion” 2013)

Constanța Călinescu, O sinteză literară, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, 7.

O mărturie concretă a preocupărilor literare și lingvistice ale profesoarei Arșaluis Sarchizian Gurău este și acest volum, care urmează Ghidului de conversație Româno-Armean (București, 2011) și numeroaselor studii și articole publicate în revistele „Tomis”, „Ararat”, „Foaia noastră” (Ungaria), „Echinocțiu comunitar”, „Mercur”, „Dobrogea culturală”, „Dobrogea culturală”. Tematica abordată constituie o proiecție a unor valoroase creații din literatura română sau a unor apariții editoriale semnate de scriitori armeni.
Volumul semnat recent, Critice și lirice, cuprinde eseuri, traducere, creație lirică, note critice, comunicări științifice, subsumate gândului fidel de identitate la civilizația armeană.
De la un capăt la altul, volumul se raportează la istoria armenilor stabiliți în străvechiul Tomis, considerat o patrie adoptivă. Scriitoarea este implicată în acest demers de cunoaștere a poporului armean. A depus o bogată activitate cultural-științifică: a organizat spectacole, programe de studiu, sesiuni de comunicări.
Nu o dată a semnat studii despre poporul armean, despre epopeile naționale ale poporului armean, despre personaje mitice, despre legende și balade. Are o conștiință etnică fără fisuri,pentru care depune o muncă neobosită cu pricepere și dragoste, așa cum declară în studiul intitulat Prezentul continuu.
Cartea de față are o dimensiune istorică și lirică și aduce într-un tezaur de bibliotecă o notă distinctivă despre o etnie pe care o cunoaștem mai puțin și care ființează în spațiul cultural tomitan, un spațiu în care spiritul meditativ este mereu prezent.
Studiile antalogate au un tonus viguros și incită la lectură aruncând o proiecție convingătoare asupra activităților desfășurate de comunitatea armeană.
Autoare a avut ca opțiune inserarea studiilor interdisciplinare: istorie, etnologie, gramatică istorică, elemente de cult, muzeografie. Acest lucru dă specificitate și profunzime volumului la care s-a gândit și care întregește o sferă importantă de informație pentru bibliografia dobrogeană.
Creațiile sale - eseuri scrise la momente aniversare, versurile comunicările științifice - și-au găsit locul în această apariție editorială.

Pictura lui N. Grigorescu la mănăstirea Agapia (HOGAȘ 1882-1884)

<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)

Etnografia popoarelor din munții Caucaz din Rusia în secolul XIX (VERNE 1892)

(I/5-6) „(...) acea căciulă de blană în formă de turban pe care și o pun și cazacii se cheamă `papekha`, că haina încrețită la brîu unde se agață cartușiera, unii o numesc `TeerKeska`, iar alții `beșmet`. (...) georgianul și armeanul poartă o tocă semănînd cu o căpățănă de zahăr, că neguțătorii se îmbacă în `tulupă`, un fel de cojoc din piele de oaie, iar parsii și kurzii cu o haină mițoasă, care prin apretul ei este impermeabilă.”

(I/6) „Ce să mai vorbim de felul cum își încadrează chipul frumoasele georgiene cu un `tasakravi` alcătuit dintr-o panglică subțire, un văl de lînă și unul de muselină! Rochiile lor în culori vii au mînecile largi, fusta de dedesubt e legată în talie, scurteica lor de catifea e împodobită cu blană și brandenburguri cu fireturi aurite, iar mantia de vară din pînză albă, `tceadreul`, strînsă tare la cot.”

(I/6) „Orchestrele naționale se compun din `zurna` care sînt niște țevi subțiri, dintr-un fel de clarinete țipătoare, din mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană, din `tcianuri`, viori pe care se cîntă vertical, din `dimpliplite`, un fel de țiteră care are sunetul grindinei cînd bate în geamuri.”

(I/8) „(...) `Șaska` e o sabie agățată de o bandulieră împodobită cu ținte și broderii de argint, că pumnalul înfipt la brîu se numește `Kudjall` sau `kandjiar`, că armamentul soldaților din Caucaz e completat de o pușcă lungă cu țeavă din oțel de Damasc care are inelele din metal cizelat.”

JULES VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

A. Michnik, K. Karol și V. Tănase despre Europa postcomunistă în 1990 („Tomis” 1990)

<
(...)

ADAM MICHNIK*:
- Sursa diviziunilor ideologice într-o țară post-totalitară rezidă, după părerea mea, în conflictul dintre două mari viziuni ideologice: o viziune europeană, democratică, liberală, pluralistă pe de o parte, iar pe de alta, viziunea unui stat puternic, independent, național autoritar, cu o ideologie naționalistă șovină.
Caricatura viziunii europene e reprezentată azi de modelul francez în Polonia, în vreme ce caricatura statului puternic e lepenismul** din Europa centrală: Rusia rușilor, Polonia polonezilor, Bulgaria bulgarilor...
În ceea ce mă privește, cred că evoluția va fi foarte violentă. Azerbaidjanul e Afganistanul intern al Uniunii Sovietice, conflictele din Bulgaria reprezintă primi pași spre un mare conflict etnic în Balcani.

K. S. KAROL***:
- Văzînd violența urii dintre armeni și azeri, mulți își închipuie că e vorba de un conflict arhaic, ținînd de Evul Mediu. În realitate, e vorba de popoare moderne, cu tineri școlarizați și elite cultivate. Și cu toate astea, pentru un petic de pămînt acești oameni descoperă că sînt gata să sacrifice totul. Alt exemplu: Georgia era un tărîm binecuvîntat, o Mediterană Sovietică, o țară a bunăstării. Și cu toate acestea, georgienii refuză să-i accepte pe meșkeți care sînt tot georgieni, frați de același sînge cu ei, dar de religie musulmană. Ei vor să-i alunge și pe oseți care sînt creștini ca și ei dar de alt neam. Acestea sînt niște lucruri îngrozitoare. Se mai pot da și alte exemple: în Lituania există un conflict feroce între lituanieni și minoritatea poloneză cu toate că și unii și alții sînt catolici. Și să nu se uite că e vorba de oameni civilizați, printre care nu se află un singur analfabet. Neputînd găsi idei care să-i unească, cad pradă cu toții unor nebunii. Aceste lucruri de vor repeta în întreaga Europă de Est dacă se va încerca să se vîndă acestor popoare un proiect politic care seamănă cu ceea ce la noi se numește austeritate și dacă întreagă povară a crizei va fi aruncată pe umerii celor defavorizați. Trebuie să căutăm împreună un tip de societate efectiv democratică, un stat de drept întemeiat pe libertate, egalitate, fraternitate. Libertatea și egalitatea trebuie să ducă la fraternitate, căci dacă se elimină ultima parte a devizei riscăm ca faimoasa lozincă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” să fie înlocuită cu „Triburi din lumea întreagă, masacrați-vă!”

VIRGIL TĂNASE****:
- Au existat perioade în care relațiile dintre români și comunitatea maghiară din România au fost foarte conflictuale. Mentalitățile s-au schimbat și la tineri se observă o atenuare a sentimentului naționalist. Probleme naționale dispar pe măsură ce cultura democratică cîștigă spiritele. Îndrăznesc să cred că în țările din Est, și chiar și în Uniunea Sovietică, tradiția democrației va dezamorsa problema națională. Democrit***** spunea că nefericirea înțelepțește popoarele: în răstimpul celor cîteva zile pe care le-am petrecut în România am simțit, în mijlocul tuturor acelor oameni care au trăit cincizeci de ani de nefericire, o reală putere de regenerare.
>

SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, pp. 1,8, ?.

NOTE
*
**
***
****
*****

Revista „Datina” din Constanța („TOMIS” 2001)

Nicolae Motoc, Datina, „Tomis”, martie 2001

Dens, bogat în semnături care ar face onoare oricări publicații de cultură, este numărul 21 (anul VIII) al periodicului constănțean de etnologie și fapt cultural „Datina”. Steluța Pârâu, Nedret Mahmut, Mihai Fifor, Mihai Camilar, Cornel Bălosu, Mihai Milian, Elvira Romaniuc, Emil Țârcomnicu, Luigia Amelia Toader, I. Marian Efimov semnează un număr de studii și eseuri, care se parcurg cu interes, despre aspecte de viață tradițională a populației lipovenești, despre unele obiceiuri turco-tătare din Dobrogea, despre vlahii idn Timocul sârbesc, despre hutulii din Bucovina și arhitectura lor șamd. Reține atenția interviul Danielei Măiță luat lui Aram Agop despre armenii din Dobrogea.
Dar piesa de rezistență a acestui număr este suplimentul Constelația Eminescu, realizat de Universitatea „A. I. Cuza” din Iași și excepțional tipărit de Editura Levant, Poligrafia Codex din București. Aici se pot citi studii de Consatnin Ciopraga (Eminescu - starea aurorală), Dan Mănucă (Mai este actual Eminescu?), Ioan Constaninescu (Eminescu „dedublare a naturii) și prof. univ. dr. Petru Ursache (Poet și zburător). „Datina” este un periodic editat de Centrul Județean al Creației Populare Constanța (director Constantin Antonescu).