Bătălia dintre Napoleon și ruși de la Lutzen din 1813 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Iată rușii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Sîntem copleșiți. Într-o bună dimineața, prin ordin să ne deplasăm pe cîmpia de lîngă Lutzen*, la o anumită oră. Împăratul știa bine ce face ordonîndu-ne să pornim îndată. Rușii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăbovește luîndu-și rămas bun de la o poloneză care locuia la optime de leghe de oraș și avangarda cazacilor pune mîna pe el și pe detașamentul lui. Noi am avut vreme să ne aruncăm pe cai și să ne desfășurăm în formație în afara orășelului, că am și avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruși, încît, după lăsarea nopții, am putu s-o ștergem. Șarjaserăm timp de trei ceasuri și făcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele și materialul plecaseră. Aveam un parc de artilerie și mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preț. Apărarea noastră i-a uimit pe ruși, care au crezut că sîntem susținuți de un corp de armată. Cu toate astea, curînd, datorită iscoadelor lor, și-au dat seama că se înșelaseră și că nu avea în față decît un regiment de cavaleriști depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănțuit un atac pe viață și pe moarte - și atît de fierbinte încît câțiva dintre noi au rămas pe cîmpul de luptă. Am fost încercuiți. Eram cu Renard în prima linie și-l vedeam luptînd și atacînd ca un diavol, căci gîndu-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou orașul, pe care bolnavii noștri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plîns!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 242-243.

NOTĂ M.T.
* Bătălia de la Lutzen (Germania), din 2 mai 1813, a fost câștigată cu greu de împăratul Napoleon I împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_lutzen.htm)

MINORITĂȚILE ETNICE ÎN MOLDOVA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIV-XVII)

Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie 1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716, redactează în latină Descriptio Moldaviae, o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21 august 1723.

În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria, parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’

În capitolul Despre boierimea moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n. dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor, au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a urmat -  când ţările sârbilor şi bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova, care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu  cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. – Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în boierimea leşească.(...)’’

În sfârşit în capitolul Despre oastea moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult – atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.

Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:

Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.

Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de jur împrejurul zidurilor.

Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.

Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).

(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul.

Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’

Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..

Etnografia popoarelor din munții Caucaz din Rusia în secolul XIX (VERNE 1892)

(I/5-6) „(...) acea căciulă de blană în formă de turban pe care și o pun și cazacii se cheamă `papekha`, că haina încrețită la brîu unde se agață cartușiera, unii o numesc `TeerKeska`, iar alții `beșmet`. (...) georgianul și armeanul poartă o tocă semănînd cu o căpățănă de zahăr, că neguțătorii se îmbacă în `tulupă`, un fel de cojoc din piele de oaie, iar parsii și kurzii cu o haină mițoasă, care prin apretul ei este impermeabilă.”

(I/6) „Ce să mai vorbim de felul cum își încadrează chipul frumoasele georgiene cu un `tasakravi` alcătuit dintr-o panglică subțire, un văl de lînă și unul de muselină! Rochiile lor în culori vii au mînecile largi, fusta de dedesubt e legată în talie, scurteica lor de catifea e împodobită cu blană și brandenburguri cu fireturi aurite, iar mantia de vară din pînză albă, `tceadreul`, strînsă tare la cot.”

(I/6) „Orchestrele naționale se compun din `zurna` care sînt niște țevi subțiri, dintr-un fel de clarinete țipătoare, din mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană, din `tcianuri`, viori pe care se cîntă vertical, din `dimpliplite`, un fel de țiteră care are sunetul grindinei cînd bate în geamuri.”

(I/8) „(...) `Șaska` e o sabie agățată de o bandulieră împodobită cu ținte și broderii de argint, că pumnalul înfipt la brîu se numește `Kudjall` sau `kandjiar`, că armamentul soldaților din Caucaz e completat de o pușcă lungă cu țeavă din oțel de Damasc care are inelele din metal cizelat.”

JULES VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.