Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie
1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între
1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă
şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul
domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la
Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după
înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în
faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716,
redactează în latină Descriptio Moldaviae,
o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21
august 1723.
În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă
minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit
îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi,
bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi,
armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi
bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria,
parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie
oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul
boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii
din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca
şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi
bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii
se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea
obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot
să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii
şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii
sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă
în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam
în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în
croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care
este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă
îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte
târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este
îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai
puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba
lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li
se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’
În capitolul Despre boierimea
moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de
domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n.
dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor,
au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de
dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat
satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a
urmat - când ţările sârbilor şi
bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea
străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din
neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova,
care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au
dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car
eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi
moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de
bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii
poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când
s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. –
Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când
nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă
de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii
domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea
privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva
neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării
Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în
boierimea leşească.(...)’’
În sfârşit în capitolul Despre oastea
moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării
sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult
– atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor
turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima
coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa
duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu
înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de
scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.
Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:
Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare
dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.
Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia,
Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja
domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de
jur împrejurul zidurilor.
Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub
steagul lor baia 25 de oameni.
Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000
sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni
din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).
(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în
Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum
vrea domnul.
Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii
sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările
oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează,
fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau
bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’
Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât
din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere
social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir
precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct
de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm
că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul
face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor
etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..
