În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.
<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu