Sighișoara istorică (M. D. R. T. 2011)

Sighișoara - citadela medievală
Singura citadelă medievală locuită din Europa de Est este considerată locul de naștere al domnitorului care a inspirat personajul literar fictiv contele Dracula.
Citadela Sighișoarei a fost construită de coloniști germani în secolul al XII lea. Teritoriul orașului a fost locuit continuu din antichitate, vestigii ale cetății dacice Sandava și ale castrului roman Stenarum fiind descoperite în zonă. Construcția zidului fortăreței, destinat apărării împotriva raidurilor tătarilor și otomanilor, a început în 1380 și a durat până în secolul XVII. Cei 950 metri de zid au avut inițial o înălțime de 4 metri, dar ulterior aceasta a fost mărită cu încă 3-4 metri. Citadela avea 14 turnuri (fiecare fiind în responsabilitatea uneia dintre bresle) și 4 bastioane, dintre care mai există 9 turnuri și 3 bastioane. În 1999, citadela a fost înregistrată de UNESCO în patrimoniul cultural mondial. Se consideră că Vlad Țepeș, domnitorul român care a inspirat infamul conte Dracula al scriitorului Bram Stoker, s-ar fi născut la Sighișoara în 1438.

Principala întrare în citadelă este pe sub  Turnul Ceasului, cel mai important reper al Sighișoarei, care datează din 1280 și care a fost cândva sediul Primăriei. Turnul are înălțimea de 64 metri și zidurile sale solide au o grosime de peste 2 metri. Acoperișul a fost distrus de mai multe ori și aspectul actual datează din 1894, când vechiul acoperiș a fost înlocuit cu țigle ceramice colorate. La începutul secolului XVII, un ceas cu două fațete a fost instalat în vârful turnului, cu un cadran orientată spre citadelă și celălalt spre Orașul de Jos. Ceasul are un set de șapte figurine din lemn, care sunt orientate spre Orașul de Jos. Fiecare din ele reprezintă un zeu păgân și înfățișează zilele corespunzătoare ale săptămânii - Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn și Soarele. Figurinele orientate spre citadelă sunt Pacea ținând o ramură de măslin, Dreptatea cu o balanță și apoi înarmată cu o sabie și doi îngeri reprezentând ziua și noaptea.
Turnul Ceasului este și sediul Muzeului de Istorie, în care sunt expuse colecții de arhelogie, folclor, farmacie și instrumente medicale, ceramică transilvăneană și ceasuri. Există și o cameră a torturii și un arsenal.

Cele 19 bresle meșteșugărești din Sighișoara aveau statute bine definite încă din secolul XVI,  care, de exemplu interziceau creșterea numărului angajaților și planificau procurarea materiilor prime. Competiția între bresle era puternică, iar competiția între breslele din orașe diferite era și mai puternică. De. exemplu, dacă lăcătușii din Brașov aduceau la Târgul din Sighișoara lacăte de slabă calitate, lăcătușii din Sighișoara aveau dreptul să le confiște. După înființarea breslelor, meșteșugarii au devenit din ce în ce mai bogați și au avut chiar reprezentanți în consiliul citadelei. Fiecare turn găzduia sediul unei bresle în Evul Mediu. Unele turnuri există și astăzi: Turnul Funarilor - acum clădirea paznicului cimitirului, Turnul Croitorilor, care datează din secolul XIV și care era folosit pentru depozitarea prafului de pușcă până când a explodat în timpul incendiului din 1676, fiind distrus aproape în totalitate, și Turnul Aurarilor, care era cheia apărării orașului și a fost transformat în capelă mortuară în 1935.

Una din cele mai vechi școli din Transilvania, Școala de pe deal din Sighișoara a fost întemeiată la începutul secolului XVII. Un liceu funcționează și astăzi în clădirea medievală. Scara acoperită, numită și Scara elevilor, a fost construit în 1662 pentru a facilita elevilor accesul școală în timpul iernilor aspre. Cea mai lungă din Transilvania, clădirea avea inițial 300 de trepte și a fost protejată de un acoperiș. Doar 175 de trepte au rămas după modificările făcute în 1849.

În fiecare an, în ultima săptămână a lunii iulie, citadela găzduiește Festivalul Medieval Sighișoara. Atmosfera de Ev Mediu este reînviată cu cavaleri și regine, prinți, prințese îmbrăcați în costume medievale dn mătase și dantelă sau cu armuri și săbii. În fiecare an spectacolul de lumină și muzică este reinventat de organizatorii care încearcă să aducă ceva nou pentru turiștii entuziaști.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 20-21 (Sighișoara - Citadela Medievală).

„Vasili Kelsiev” („CĂLĂTORI STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX” 2015)

 Institutul de Istorie „N. Iorga” / Daniela Bușă (ed.), Călători străini în Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. IX (1867-1871), Editura Academiei Române, București, 2015, p. 39

Nu deținem date biografice despre călătorul rus Vasili Kelsiev, care, în 1867, (probabil vara), se afla pe teritoriul românesc venind din Galiția austriacă. Potrivit celor afirmate în introducerea volumului de însemnări de călătorie, V. K. era corespondent al ziarului „Golos” (Glasul), publicație de orientare clericală, care a apărut la Moscova în ultimele patru decenii ale secolului XIX. Într-un context în care Rusia făcea prima încercare, timidă, de denunțare a clauzelor Tratatului de pace de la Paris din martie 1856, informațiile conținute în notele de drum ale lui V. K., referitoare la două zone aflate la frontierele de SV ale Imperiului Rus privind starea de spirit a populației, mentalitatea, căile de comunicație, sistemul de supraveghere a teritoriului, nu aveau cum să nu trezească interesul autorităților militare, dar și al diplomației ruse. K. sosea în România după o ședere de două luni în Galiția, unde contactele cu autoritățile locale nu au fost dintre cele mai armonioase, fiind privit cu suspiciune și chiar reținut o săptămână în arestul poliției din Lvov, sub o culpă imaginară. Textul relației sale de călătorie privește numai situația din fosta capitală a Moldovei, iar faptul că alte localități nu au fost menționate ne determină să credem că șederea lui s-a limitat la Iași. Din acest punct de vedere, interesul celor consemnate de voiajorul rus rezidă în veridicitatea imaginii pe care acesta o proiectează asupra urbei de pe Bahlui, care, la nici un deceniu de la înfăptuirea Unirii Principatelor, resimțea acut pierderea statutului politic. Pături largi ale populației erau nemulțumite nu numai de mutarea capitalei la București, dar și de o serie de neajunsuri ulterioare deciziei. Cei mai afectați păreau a fi funcționarii publici, desconsiderați, prost plătiți și aflați la cheremul autorităților executive de pe malul Dâmboviței.  Această stare de lucruri ne ajută să înțelegem contextul socio-politic în care, în același oraș, cu numai un an în urmă (3/15 aprilie 1866), avusese o mișcare separatistă , cu participare redusă, înăbușită de guvern. Un punct de maxim interes în relația călătorului rus îl constituie descrierea vizitei la Iași a principelui Carol de Hohenzollern și, în special, a spectacolului de gală organizat de autoritățile locale în onoarea tânărului suveran. Din însemnările lui K. transpar două elemente: primul este accentuarea și sublinierea permanentă a rolului mesianic al Rusiei ca  „a treia Romă”, protectoare a populațiilor creștine din SE european, aflate sub dominație otomană, explicabil dacă avem în vedere recrudescența mișcării panslaviste în Rusia și dorința de eliminare a otomanilor din Balcani. Al doilea element este critica cultului catolic și al promotorilor acestuia, V. K. punând într-o lumină avantajoasă pe slujitorii ortodoxiei răsăritene, al cărei rol spiritual trebuia să devină mai activ în rândul popoarelor din zonă.

20 de schelete de turci, scoase la lumina in centrul Timisoarei! Printre ele, si ramasite de copii. FOTO!

Opinia Timișoarei 7 mai 2014

Aceste 5 descoperiri incredibile au schimbat istoria. Știai despre ele? 

FII CURIOS! 15 iunie 2012

Slavii în România

(...) și catedrala Vinga, din Arad, ambele monumente istorice și, de asemenea, adevărate embleme ale spiritului creator al acestor oameni. Biserica rusă din București, în vârstă de 100 de ani, este un important monument de arhitectură și artă religioasă, azi paraclis universitar, considerată ultima ctitorie a țarului Nicolae.
Ucrainenii din România au înscris în patrimoniul UNESCO biserica de lemn din Poienile de sub munte, județul Maramureș, și Biserica din Telița, județul Tulcea. Din patrimoniul ucrainean și, implicit românesc, face parte și biserica din Dunavățu de Jos, județul Tulcea, singura care are semilună pe cruce, construită în timpul Imperiului Otoman. Cimitirul din Sulina este un loc unic în Europa, unde odihnesc întru cele veșnice atât creștini, cât și musulmani, evrei, într-o conviețuire etnică și armonie absolută, de invidiat.
Popoarele moderne de azi, cehii, slovacii, polonezii, rușii, ucrainenii, bulgarii, sârbii, croații și slovenii au origine comună, făcând parte din neamul slavilor, care, încă din mileniul I î. H., trăia pe un vast teritoriu cuprins între fluviile Vistula din Polonia și Niprul mijlociu. În valuri succesive, au venit în România din secolul VII. Influența lor asupra majoritarilor a fost una remarcabilă, precizează lingviștii, moștenirea lor fiind adaptarea din limbile slave a sunetelor „ă” (a plăti, grădină, rană), și „î, â” (a învârti). Cercetătorii spun că am împrumutat cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, element de port, tradiții, de la întâmpinarea cu pâine și sare până la colivă și cozonac și de la zmei la vârcolaci. Se poate dezbate cu argumente lingvistice, etnografice, istorice supremația și paternitatea acestor obiceuri.

Ferdinand I (1423-1494)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000

Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.

În apărarea independenței... („TOMIS” )

 ?, În apărarea independenței (...), „Tomis”, Constanța, 1987

Ne aflăm, grație remarcabilelor eforturi întreprinse de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară din București, în fața unei noi și valoroase contribuții la dezvoltarea și afirmarea plenară a istoriografiei românești contemporane: cel de-al treilea volum din Istoria militară a poporului român.

Lucrarea tratează evenimentele a două secole de istorie militară, adică de istorie națională a poporului român, respectiv, perioada cuprinsă între anii 1550 și 1784, perioadă nu foarte limpede pentru istoria noastră și, în consecință, deloc ușor de elucidat, în esența ei.

E perioada pe care, reamintindu-ni-l pe Iorga, autorii o definesc, din chiar prefața volumului, drept „Secolul Unirii” și ”Secolul Reformelor”, iar bibliografia cuprinzând, pentru simpla enumerare a titlurilor lucrărilor cercetate, nu mai puțin de douăzeci de pagini, constituie o dovadă elocventă a efortului uriaș întreprins de autorii recent apărutei cărți, reprezentând, fiecare în parte, un nume de rezonanță în domeniul istoriografiei, unii dintre ei fiind de departe cei mai reputați specialiști în problemele pe care le abordează. 

Menționam și în recenzia la precedentul volum că istoria militară nu poate fi exclusiv militară. Mai întâi, fiindcă noi fiind așezați unde suntem, beneficiind de însemnate poziții strategice, de bogății ale solului și subsolului înnobilate prin truda statornică a brațelor și a minții, am fost nevoiți să cunoaștem războiul ca pe o parte importantă a istoriei, a existenței noastre. Nu putem, deci, judeca istoria românilor în afara fenomenului  militar defensiv, după cum nu putem înțelege complet nici unul din celelalte fenomene ale continuității noastre, fie le-a oprit sau le-a schimbat momentan direcția. Pe de altă parte, de vreme ce istoriografia noastră este încă departe de a-și fi îndeplinit angajamentul de a elabora o istorie națională, această istorie militară n-a putut beneficia de o atare istorie generală, n-a putut apela pentru aspectele nemilitare la elucidările ei. Așadar, pentru înțelegerea și definirea fenomenului militar, autorii au trebuit să îndrăznească ei înșiși a lansa idei, a trata probleme de ordin nemilitar. Și nu sunt puține cazurile în care acest al treilea volum de istorie militară a trebuit să suplinească volumul încă așteptat de istorie a României sau a românilor care i-ar fi putut înlesnea mult descifrarea celor două secole abordate. Deci, el poate fi, și este, de fapt, un locțiitor valoros al tratatului de istorie a României pentru perioada anului 1550-1784. Iar această istorie militară este una politică. Fiindcă, abordând problema complexă a „secolului unirii”, ea nu putea face abstracție de faptul că atitudinea marilor imperii a fost, indiferent de nuanțările legate de momentele diferite în care se afla evoluția acestora, una de categorică respingere a ideii recreării, de către români, a Daciei românești. Cititorul cărții poate deduce, cu ușurință, faptul că vrăjmașii momentani sau potențiali, de viitori, ai unității de neam și de țară au sesizat nașterea doctrinei „daco-românismului” înainte de a se fi afirmat ca atare. Și că s-au străduit s-o înăbușe recurgând la toate mijloacele care le stăteau în putință: diabolicele țesături diplomatice, intrigile „de cancelarie”, asasinate, acțiuni militare unilaterale sau conjugate.

Deosebit de merituos, pentru istoriografia noastră, se dovedește cel de-al șaptelea capitol al volumului, consacrat „războiului antiotoman al Țărilor Române din 1557-1662”. Desigur, problema abordată nu e cu totul nouă. Dar dacă în toate lucrările anterioare, accentul principal cădea asupra problemelor diplomatice, splendida expunere a evenimentelor militare în cadrul volumului de față nu numai că ne „obligă” să războiul românesc de apărare sau de eliberare, dar pune, într-o lumină nouă, înseși problemele diplomatice, diplomația nu rămâne doar o idee, doar o soluție teoretică, stearpă, ci e urmată, de fiecare dată, de necesara ripostă militară. Subliniind alinierea politico-militară a țărilor românești ale Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, importanța ei ca factor european, tratând, cu prioritate, gândirea și arta militară românească, autorii subliniază, în chip inspirat și pertinent, că românii s-au aflat în permanență și deplină consonanță cu arta militară a timpului lor, cu timpul lor în raport spațiul lor etno-istoric, cu problemele pe care le ridicau elementele „geopolitice”. Și au legat cuceririle teoriei, strategiei, armamentului de propriile lor tradiții.  Ei n-au privit elementul militar ca pe ceva rupt de viața lor. După cum nu puteau asimila din doctrinele militare ale timpului ceea ce relevau ele mai pregnant: ofensiva. Ei au studiat ceea ce considerau absolut necesar pentru apărarea pământului și ființei lor. Elementele de istorie militară continuă să puncteze major și anii de după 1662, când instaurarea regimului fanariot în Muntenia și Moldova și a regimului habsburgic în Transilvania au împiedicat, pentru o întreagă perioadă istorică, eforturile de formare a unei forțe militare de apărare moderne. Dar nici în aceste condiții vitrege, elementul militar nu a lipsit cu totul din viața românilor și meritul cărții este acela de a fi deslușit și definit ca atare, umplând acea nedreaptă „pată albă” pe care continua să o ocupe în istoriografia anterioară.

Autorul acestor rânduri nu și-a propus să facă un rezumat al cărții de mare valoare pe care o reprezintă noul volum din Istoria militară a poporului român. Se va mărgini, deci, să consemneze că, prin apariția sa, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară, reputatul colectiv al autorilor lucrării, al cărei coordonator este generalul locotenent, doctor în științe istorice Ilie Ceaușescu, și-au conjugat, încă o dată, eforturile consacrate luminării trecutului patriei, de educare a poporului român în spiritul dragostei față de țară, al credinței în viitorul strălucit la care-i dau dreptul legitim secolele și (...).

„Dimitrie Cantemir” (MĂCIUCĂ 1962)

În 1962, filologul Constantin Măciucă (1927-) a publicat în colecția „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului o biografie a savantului și domnului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). O a doua ediție a fost tipărită în 1973.

Cele 303 pagini ale volumului sunt structurate în patru părți, glosar și bibliografie.

Partea întâi (5-62) are ca motto un citat din cronica lui Ion Neculce (1672-1745) referitor la urcarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Cantemir (1612-1693 Iași), tatăl lui D. C: „au fost de oameni proști de la ținutul Fălciului. Cele șase capitole încep cu prezentarea contextului internațional, marcat de eșecul marelui vizir la asediul Vienei în 1683, moment considerat începutul declinului Imperiului Otoman. Urmează biografia lui C. C. până la obținerea domniei în 1685 de la Poarta Otomană cu ajutorul domnului muntean Șerban Cantacuzino (1678-1688). Copilăria lui D. C. este influențată de educația primită de la eruditul călugăr cretan Ieremia Cacavela. La 15 ani, D. C. este trimis de tatăl său la Constantinopol, pentru a-l schimba pe fratele său mai mare Antioh (1670-1726 Iași), aflat ostatic la curtea sultanului. După trei ani, în pofida intrigilor domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), D. C. se întoarce acasă. La moartea părintelui său în martie 1693, este proclamat domn de boieri. dar nu obține confirmarea Porții și în aprilie este obligat să se întoarcă în capitala imperială.

Partea a doua (63-140) are ca motto un citat din D. C. privitor la tinerețea sa zbuciumată. Cele opt capitole prezintă perioada petrecută de D. C. până la obținerea domniei la 23 noiembrie 1710. În cei 17 ani petrecuți la curtea sultanului, el își va continua studiile, concretizate prin scrieri publicate, și își va extinde relațiile în elita politică, diplomatică și culturală din Constantinopol, în special la Academia Patriarhiei. S-a căsătorit în 1699 cu Casandra, fiica lui Ș. C., iar în perioadele 1696-1700 și 1705-1707 a deținut funcția de capuchehaie (reprezentantul diplomatic) fratelui său, care obținuse domnia Moldovei.

Cele șapte capitole ale părții a treia (141-196) sunt dedicate scurtei sale domnii în Moldova. Încrederea turcilor în Cantemir era așa de mare, încât nu numai că nu a cumpărat domnia, dar sultanul i-a acordat și o sumă pentru cheltuieli inaugurale. Motto-ul acestei părți este un citat din Neculce referitor la aprobarea de către boieri a alianței secrete cu țarul Petru cel Mare, încheiată în aprilie 1710. Dar înfrângerea rușilor și moldovenilor de către marele vizir la Stănilești, pe Prut, în iulie, îl obligă să se refugieze în Rusia, împreună cu familia și boierii credincioși.

Partea a patra (197-293) prezintă exilul din Rusia, încheiat cu moartea fostului domn. Motto-ul este reprezentat de un citat din ordinul țarului prin care Cantemir era numit consilier secret și senator. Din această poziție, fostul domn va încerca, fără succes, să-l influențeze pe Petru pentru a relua războiul cu Imperiul Otoman. Dispunând de timp și fiind lipsit de griji materiale, fostul domn a putut să se dedice scrierilor culturale (Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane), care-l vor  pune în legătură cu intelectualii din Europa.

Fiul său, Antioh (1709-1744), a servit în diplomația țaristă și s-a făcut cunoscut ca scriitor de limbă rusă. 

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reînhumate în 1935 la biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Glosarul (295-298) cuprinde numeroase cuvinte turcești din epocă.

Bibliografia (299-302) folosită pentru redactarea cărții include, printre altele, lucrări ale lui Dumitru Almaș, Teodor Burada, Dimitrie Cantemir, Mihai Guboglu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Petre P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Grigore Tocilescu și Alexandru Xenopol. De asemenea, patru lucrări sunt în limba rusă și trei în franceză.