Modern versus tradițional în India colonială britanică în secolul XX (BROMFIELD 1933-7)

<
(...) Dewan*-ul era un indian de modă veche, unul din cei mai străluciți exponenți ai străvechii Indii, care căuta soluții în trecut, inspirîndu-se din credința și cultura indiană. Înveșmântat în costumul său imaculat, participa la toate consiliile, împotrivindu-se cu încăpățînare și viclenie oricăror inovații aduse din Occident. Voia ca India să aparțină ei însăși, să se întoarcă la izvoarele ei din care își să își tragă puterea. Colonelul Moti reprezenta India nouă, dornică să adopte din Vest tot ce are bun și să nimicească tot ce este îmbătrînit, reacționar, negativist și chiar unele lucruri acceptabile, spre a porni totul de la zero. Simțămintele bătrînei Maharani** erau mai simple, fiindcă aceasta era feminină, intuitivă, nerăbdătoare. Ar fi vrut să vadă un nou Ranchipur*** răsărind în ființă mîine, un oraș care să fie un model pentru întreaga Indie nu este capabilă să-și rezolve propriile ei probleme. Maharani era animată de o imensă mîndrie pe care voia să o manifeste prin realizări și o îndrăzneală care nu ținea seama de nimic, caracteristică ei.
(...) Templele aveau zidurile înnegrite, blestematul palat de lemn fusese distrus, toate punctele de reper care legau pe oameni de trecut dispăruseră. Rămăseseră în picoare doar cîteva clădiri urîte, construite potrivit unor  planuri occidentale, și care se ridicau triumfătoare deasupra ruinelor străvechii Indii - școala serală pentru băieții paria****, casa inamicului său Rașid Ali Khan, școala de ingineri și clădirea lipsită de ornamente a spitalului. (...)
Cînd Dewan-ul întrebă cum de se făcea cum de distrugerea fusese atît de totală, Maharani încercă să-i explice că cel de-al doilea incendiu, izbucnit accidental, se întinsese datorită vînturilor musonului. Dar ea își dădu seama că bătrînul nu putea fi păcălit. Ochii lui negri, pătrunzători ca niște burghie, se îngustară la auzul numelui colonelului Moti, și Maharani îl văzu cum se înfioară. Moti, mai mult decît englezii, era dușmanul său și chiar și dușmanul Indiei. Dewan-ul se pricepea să-i ducă de nas pe englezi; oricît erau ei de stupizi, de încăpățînați și de tenaci îi putea păcăli dacă îi lua cu încetișorul.
De mai bine de șaizeci de ani lucra în felul său, potrivit unei străvechi diplomații, spre a-i împinge cu încetul pe englezi la ruină - așa cum îl împinsese pe lordul Heston într-o cursă în noaptea aceea la palat. În același timp salva tot ce putea fi salvat din străvechea Indie. Pînă acum strategia lui nu dăduse greș. Dacă ar mai trăi încă o sută de ani, ar apuca să vadă o Indie liberă și intactă, o Indie tradițională, demnă, încoronată de onoruri. Britanicii se vor autodistruge. Vor termina prin a fi înghițiți de India, așa cum fuseseră înghițiți toți invadatorii ei. Acum Moti și alți oameni de o seamă cu acesta se ridicau spre a distruge tot ce clădiseră cu atîta răbdare și tenacitate adevărații indieni printre care se număra și Dewan-ul. Moti și ceilalți radicali săi erau mai mult inamici săi săi și ai Indiei, decît ai englezilor. Britanicii se mărginiseră să privească India drept o mare sursă de venituri, cea mai mai bogată sursă de venituri cunoscută vreodată în lume. Dar nu se atinseseră de sufletul și de spiritul Indiei, fiindcă nu găsiseră necesar să își piardă vremea cu așa ceva.
Dar Moti și cu furioșii lui înțelegeau să nimicească sufletul Indiei așa cum Moti nimicise ruinele orașului Ranchipur.
(...) Maharani mai știa că Moti și „furioșii” săi urmăreau în final să o distrugă și pe ea și pe ceilalți prinți, începînd cu puternicul Nizam și cu bogatul Baroda și terminînd cu ultimii prințișori latifundiari. dar mai înainte de aceasta ea va îndeplini ceea ce „furioșii” nu vor putea să îndeplinească prea ușor după ce vor pune mîna pe frînele statului, fiindcă ea dispunea de o putere absolută înlăuntrul granițelor Ranchipurului, o putere pe care ei nu vor deține niciodată.
(...) Avea nevoie de bătrîn pentru un singur lucru - să-i mijlocească vinderea bijuteriilor. Nimeni pe lume n-ar putea să-i obțină un preț mai bun în tîrgurile din Occident. Toate vor fi cumpărate de cocote și de bogatele și vulgarele soții ale ariviștilor și speculanților îngrășați de pe urma declinului civilizației occidentale. Pietrele ei prețioase aveau să se întoarcă în magazinele din Place Vendome*****, Bond Street****** și Fifth Avenue*******. (...) Pentru ea era important doar faptul că în schimbul lor va obține milioanele de rupii******** necesare reconstituirii Ranchipurului și transformării orașului, a statelor și districtelor din jur, într-un laborator model care să servească drept exemplu restului Indiei și întregului Orient.

>

SURSA

Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 581-583.

NOTE M.T.
* Dewan = Cuvânt persan care desemna în civilizația islamică un ministru important. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
** Maharani = Cuvânt sanscrit care desemna în civilizația hindusă pe soția Maharajahului sau pe femeia- Maharajah.
MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Ranchipur = Oraș imaginar din India și capitală a unui stat princiar din India colonială britanică, unde se desfășoară acțiunea romanului.
**** PÁRIA¹, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/paria)
***** Place Vendome = Piața arondismentului 1 din centrul Parisului, unde împăratul Napoleon I a ridicat o columnă în cinstea marii sale victorii de la Austerlitz (1805). Cunoscută în epoca contemporană prin hotelurile de lux, precum Ritz. (http://www.tvl.ro/paris/obiective-turistice/place-vendome.html)
****** Bond Street = Celebră stradă comercială din Londra. (http://www.bondstreet.co.uk/history/)
******* Fifth Avenue = Importantă arteră comercială din cartierul new-yorkez Manhattan. (http://visit5thavenue.com/)
******** RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr.roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
********* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)

 Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001

Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.

Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.

George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.

Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.

Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.

Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins  că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.

Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.

 

„România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989” (KIRK & RĂCEANU 1994)

 Roger Kirk & Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989, trad. Melania Rădulescu (1994),  Silex, București, 1995

7 Prefață

9 Prolog: Cum a fost influențată diplomația de perceperile greșite ale ambelor părți

13 1.Cadrul acțiunii

35 2.Personajele acțiunii și Actul întâi, 1985

65 3.Shultz îl atacă direct pe Ceaușescu, 1985

90 4.Drepturile omului acaparează centrul acțiunii, 1986 

117 5.Whitehead încearcă să pornească pe un nou drum, 1986

145 6.Divergențele se amplifică, 1987

174 7.Înapoi la capăt, 1987

190 8.Presiunile ating punctul critic, 1987

211 9.Ruptura, 1988

233 10.Dialogul surzilor, 1988

254 11.Din rău în mai rău, 1988

282 12.Ultimul act, 1989

305 13.Epilog: Câteva lecții

Addenda

325 1.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 6 decembrie 1985

327 2.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 7 ianuarie 1986

331 3.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 3 iunie 1986

333 4.Textul mesajului secretarului de stat George Schultz către ministrul afacerilor  externe Ioan Totu din 23 ianuarie 1987

335 5.Textul scrisorii secretarului de stat George Schultz către președintele Nicolae Ceaușescu din 28 martie 1987

337 6.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 26 ianuarie 1988

338 7.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 12 februarie 1988

340 8.Textul declarației Departamentului de Stat din 26 februarie 1988 „România renunță la reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate”

341 9.Textul agenției române de presă Agerpres din 27 februarie 1988 „Declarație privitoare la relațiile economice ale Republicii Socialiste România cu Statele Unite ale Americii”

343 10.Comerțul dintre Statele Unite și România, 1974-1990

344 11.Emigrația română în SUA, Israel și RF Germania în perioada clauzei națiunii celei mai favorizate, 1975-1988

345 Note

353 Bibliografie

359 Index

coperta IV 

Roger Kirk - Fost diplomat de carieră, a ocupat funcții importante: ambasador al SUA în România, la organizațiile ONU cu sediul la Viena și în Somalia. În momentul de față este profesor la Școala de Relații Internaționale a Universității Georgetown, unde predă cursuri postuniversitare.

Mircea Răceanu - Fost diplomat de carieră, a fost implicat în marea majoritate a activităților oficiale dintre România și SUA în 1959-1989. A fost director adjunct al Direcției pentru continentul american din Ministerul de Externe al României și în această calitate a răspuns de relațiile cu SUA.

Mircea Răceanu este fiul comuniștilor ilegaliști Andrei Bernath (m. 1944) și Ilona Popp și s-a născut în închisoare. A fost adoptat de noul soț al mamei sale, ilegalistul Grigore Răceanu (1906-1996), semnatar al scrisorii adresate lui N. Ceaușescu de șase foști  lideri de partid în martie 1989. În ianuarie 1989 a fost arestat pentru trădare și în 1990 a emigrat în SUA.

Carte a apărut în SUA la doar cinci ani de la evenimentele de la București, ale căror protagoniști au fost diplomații Kirk (noi. 1985-iul. 1989) și Răceanu. În plus, ambasadorul american a avut permisiunea de a consulta dosare secrete ale Departamentului de Stat.

Axa relațiilor dintre SUA și RSR era reprezentată de statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Acesta fusese acordat în 1975 de președintele republican G. Ford, în baza Legii Comerțului din 1974, care permitea extinderea statutului și către țările care nu aveau o economie de piață, dar aveau o politică de emigrare liberală. Pentru N. Ceaușescu statutul reprezenta încă o recunoaștere a politicii sale „independente” față de URSS și a importanței rolului său în relațiile internaționale.

Dar venirea la putere a lui M. Gorbaciov la Moscova în martie 1985 a început să schimbe, treptat, contextul relațiilor româno-americane. Reformele liberale inițiate de acesta în URSS, cu efecte în celelalte state comuniste din Tratatul de la Varșovia și în relațiile cu SUA, au venit în contrasens cu amplificarea represiunii, a cultului personalității și crizei economice din RSR. Ca urmare, SUA au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de rolul internațional al dictatorului de la București și din ce în ce mai preocupate de problema drepturilor omului din RSR, în cadrul cărora dreptul la emigrare ocupa un loc important. De aceea, prelungirea anuală a clauzei devenea din ce mai problematică în Congres și chiar și în cadrul administrației Reagan (1981-1989). Deoarece Ceaușescu percepea această nouă direcție a politicii americane față de RSR ca o amenințare pentru regimul său personal, în februarie 1988 a renunțat din proprie inițiativă la clauză, înainte de expirarea termenului la 3 iulie. Numărul emigrărilor în SUA, RFG și Israel în perioada 1975-1988 a variat între 5730 și 21284 (1984).

Oficialitățile române de partid și de stat implicate în evenimente au fost: Elena Ceaușescu (prim-viceprim-ministru, membru al Biroului Politic al CPE al CC al PCR), Ștefan Andrei (ministru de externe în 1978-1985, secretar al CC pentru economie în 1985-1987 și vice-prim-ministru pentru comerțul exterior din octombrie 1987), Nicolae Gavrilescu (ambasador la Washington), Ilie Văduva (ministru de externe în 1985- ), Aurel Duma (secretar de stat în Ministerul de Externe), Ion Coman (secretar al CC al PCR pentru probleme militare și de securitate), Gheorghe Oprea (viceprim-ministru), Maria Groza (fiica lui Petru Groza, adjunct al ministrului de externe până în mai 1987), Olimpiu Solomonescu (adjunct al ministrului de externe din mai 1987), Ilie Șimon (diplomat în Direcția Relații V, căsătorit cu nepoata lui Ceaușescu), Ion Stoian (secretar al CC  al PCR pentru relații internaționale), Tudor Postelnicu (șef al Securității în 1978-1987 și ministru de interne în 1987-1989), Suzana Gâdea (președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste), Silviu Brucan (profesor de marxism la Universitatea București), Marin Ivașcu (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale), Gheorghe Petricu, interpretul lui Ceaușescu, Traian Pop (diplomat), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Ion Cumpănașu (președintele Departamentului Cultelor), Constantin Ene (directorul Relații Economice Internaționale din MAE), Ion Stoichici (ambasador la Washington), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Teodor Rîpan (șeful Agenției comerciale de la New York).

Dincolo de evoluția relațiilor diplomatice bilaterale se întrevăd realitățile sumbre ale RSR la sfârșitul anilor 80, dominate de omniprezența atotputernicei Securități în toate domeniile de activitate și influența malignă a Elenei Ceaușescu, adeptă a liniei dure față de SUA, inclusiv prin implicarea în renunțarea la clauză.

O problemă de sistem care a contribuit la agravarea relațiilor bilaterale era înțelegerea relativă a modului de funcționare a politicii celeilalte părți: Ceaușescu supraaprecia puterea omologului său Reagan, inclusiv în raport cu Congresul și justiția, în timp ce diplomația americană nu percepea la adevărata sa amploare impactul paralizant al puterii lui Ceaușescu asupra funcționării instituțiilor politice din RSR, inclusiv a diplomației. Concepția sa privind „neamestecul în afacerile interne” excludea contactele oficialilor străini cu cetățenii români, situație amplificată de Decretul 408/decembrie 1985 care restricționa relațiile românilor cu străinii. Dictatorul respingea drepturile individuale politico-juridice ale omului din țările capitaliste (libertatea de expresie etc), susținând drepturile colective social-economice ale omului din regimurile comuniste (dreptul la muncă, asistență medicală gratuită, învățământ gratuit etc) 

Demnitarii de la București nu aveau inițiative, fiind interesați de a se profila ca executanți fideli ai ordinelor dictatorului pentru a fi promovați sau cel puțin pentru a nu fi retrogradați. În acest scop, în rapoartele lor scrise și verbale ei erau preocupați de a reliefa modul în care susținuseră ideile lui Ceaușescu și de a minimaliza până la omisiune atitudinea negativă a oficialilor americani, deoarece riscau să fie acuzați de incompetență. Acest mod de a raporta care distorsiona „pozitiv” realitatea relațiilor bilaterale prezentată lui Ceaușescu, era puternic influențat de faptul că demnitarii știau că microfoanele Securității, plantate în toate instituțiile de stat, le puteau înregistra orice atitudine „deviaționistă”.

Printre problemele a căror rezolvare  a fost solicitată de  partea română s-au numărat: creșterea numărului de emigrări; emigrarea în SUA a familiei preotului ortodox Gheorghe Calciu; emigrarea în SUA a familiei lui Napoleon Fodor, fost șef al biroului comercial de la New York până în 1982; eliberarea și  emigrarea lui Ion Ruță; importul de Biblii pentru confesiunile protestante; demolarea unor biserici ortodoxe, a bisericii Adventiste de Ziua a 7 a din București și a bisericii baptiste din Oradea; recunoașterea unor culte minore (nazarinenii); acreditarea unor ziariști americani de către Ministerul de Externe; emigrarea Danei Dămăceanu, fiica generalului de securitate I. Pacepa; eliberarea disidenților E. Borbely, L. Buzas și B. Pall; emigrarea lui Liviu Bota, diplomat la ONU; creșterea numărului burselor americane acordate universitarilor români; îmbunătățirea situației minorității maghiare; îmbunătățirea nivelului de trai al populației și permisiunea trimiterii de pachete de alimente de către donatori americane; sistematizarea satelor; reținerea la București a lui Dumitru Mazilu, diplomat la ONU; emigrarea lui Nelu Prodan, avocat protestant pentru drepturile omului.

Mircea Răceanu a fost arestat ca „spion american” la 31 ianuarie 1989, deoarece a știut de implicarea lui Grigore Răceanu în scrisoarea adresată de șase foști lideri partid  lui Ceaușescu  prin Europa Liberă la 13 martie. A fost condamnat la moarte la 21 iulie de Tribunalul Militar București, dar în septembrie  sentința a fost comutată la 20 de ani închisoare. A fost ultimul deținut politic eliberat la 23 decembrie 1989, dar 24 iunie 1993 Direcția Procuraturii Militare  a recuzat eliberarea sa, cerând să fie încarcerat până în 2009, deși se afla în SUA!

O remarcă finală sugestivă a autorilor despre regimurile dictatoriale: „Exemplul României reprezintă ilustrarea bine cunoscutei expresii a lordului Acton <puterea absolută corupe în mod absolut>, care se aplică atât domnitorului, cât și subalternilor.

„România și SUA 1914-1920” (STANCIU 1992)

Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992

5 I.Conturul relațiilor româno-americane până în 1914

27 II.Noi raporturi în anii neutralității ambelor state (august 1914-august 1916)

46 III.De la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite. Începutul dialogului diplomatic (august 1916 - aprilie 1917)

71 IV.Aliați fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 - mai 1918

134 V.Sfârșitul războiului mondial și relațiile româno-americane

167 VI.Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul raporturilor interbelice

„Diplomația secretă” (DUCULESCU 1992)

 Victor Duculescu, Diplomația secretă, Casa Europeană, București, 1992, 344 p, ISBN 973-9018-05-X

Cuprins

Partea I
5 Introducere. Diplomația „oficială” și diplomația „secretă”. Similitudini și diferențieri

Partea II Diplomația secretă și politica de dominație. Forme „tradiționale”, clasice, ale diplomației secrete
24 Acordurile secrete; împărțirea lumii în zone și sfere de influență
38 Intervențiile și imixtiunile
47 Terorismul
60 Spionajul
75 Războiul; proliferarea conflictelor

Partea III Aspecte „moderne” ale diplomației secrete
94 Atragerea în zone controlate de marile puteri
106 Stimularea cercurilor iredentiste, revanșarde, naționaliste
117 Comerțul cu arme. Șantajul militar
124 Creșterea rolului organelor de informații și contrainformații
136 Acțiuni de dezinformare
151 Societăți secrete

Partea IV Cum au folosit marile puteri diplomația secretă
163 Originile diplomației secrete. Marile imperii, expansiunea spre alte continente și diplomația
190 Diplomația secretă în timpul primului război mondial și al perioadei interbelice

Partea V Diplomația secretă în timpul celui de-al doilea război mondial și al perioadei postbelice
223 Al doilea război mondial și diplomația secretă
266 Elemente contemporane ale diplomației secrete

290 Partea VI Diplomația românească și promovarea intereselor naționale

313 Partea VII Diplomația secretă „Epocii de aur”
316 a) Condiții specifice ale desfășurării activității diplomatice (deschise, dar și secrete) după al doilea război mondial
322 b) Forme și metode ale diplomației secrete practicate de Nicolae Ceaușescu
337 c) Revoluția din Decembrie 1989 și perspectivele luptei împotriva diplomației secrete

În apărarea independenței... („TOMIS” )

 ?, În apărarea independenței (...), „Tomis”, Constanța, 1987

Ne aflăm, grație remarcabilelor eforturi întreprinse de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară din București, în fața unei noi și valoroase contribuții la dezvoltarea și afirmarea plenară a istoriografiei românești contemporane: cel de-al treilea volum din Istoria militară a poporului român.

Lucrarea tratează evenimentele a două secole de istorie militară, adică de istorie națională a poporului român, respectiv, perioada cuprinsă între anii 1550 și 1784, perioadă nu foarte limpede pentru istoria noastră și, în consecință, deloc ușor de elucidat, în esența ei.

E perioada pe care, reamintindu-ni-l pe Iorga, autorii o definesc, din chiar prefața volumului, drept „Secolul Unirii” și ”Secolul Reformelor”, iar bibliografia cuprinzând, pentru simpla enumerare a titlurilor lucrărilor cercetate, nu mai puțin de douăzeci de pagini, constituie o dovadă elocventă a efortului uriaș întreprins de autorii recent apărutei cărți, reprezentând, fiecare în parte, un nume de rezonanță în domeniul istoriografiei, unii dintre ei fiind de departe cei mai reputați specialiști în problemele pe care le abordează. 

Menționam și în recenzia la precedentul volum că istoria militară nu poate fi exclusiv militară. Mai întâi, fiindcă noi fiind așezați unde suntem, beneficiind de însemnate poziții strategice, de bogății ale solului și subsolului înnobilate prin truda statornică a brațelor și a minții, am fost nevoiți să cunoaștem războiul ca pe o parte importantă a istoriei, a existenței noastre. Nu putem, deci, judeca istoria românilor în afara fenomenului  militar defensiv, după cum nu putem înțelege complet nici unul din celelalte fenomene ale continuității noastre, fie le-a oprit sau le-a schimbat momentan direcția. Pe de altă parte, de vreme ce istoriografia noastră este încă departe de a-și fi îndeplinit angajamentul de a elabora o istorie națională, această istorie militară n-a putut beneficia de o atare istorie generală, n-a putut apela pentru aspectele nemilitare la elucidările ei. Așadar, pentru înțelegerea și definirea fenomenului militar, autorii au trebuit să îndrăznească ei înșiși a lansa idei, a trata probleme de ordin nemilitar. Și nu sunt puține cazurile în care acest al treilea volum de istorie militară a trebuit să suplinească volumul încă așteptat de istorie a României sau a românilor care i-ar fi putut înlesnea mult descifrarea celor două secole abordate. Deci, el poate fi, și este, de fapt, un locțiitor valoros al tratatului de istorie a României pentru perioada anului 1550-1784. Iar această istorie militară este una politică. Fiindcă, abordând problema complexă a „secolului unirii”, ea nu putea face abstracție de faptul că atitudinea marilor imperii a fost, indiferent de nuanțările legate de momentele diferite în care se afla evoluția acestora, una de categorică respingere a ideii recreării, de către români, a Daciei românești. Cititorul cărții poate deduce, cu ușurință, faptul că vrăjmașii momentani sau potențiali, de viitori, ai unității de neam și de țară au sesizat nașterea doctrinei „daco-românismului” înainte de a se fi afirmat ca atare. Și că s-au străduit s-o înăbușe recurgând la toate mijloacele care le stăteau în putință: diabolicele țesături diplomatice, intrigile „de cancelarie”, asasinate, acțiuni militare unilaterale sau conjugate.

Deosebit de merituos, pentru istoriografia noastră, se dovedește cel de-al șaptelea capitol al volumului, consacrat „războiului antiotoman al Țărilor Române din 1557-1662”. Desigur, problema abordată nu e cu totul nouă. Dar dacă în toate lucrările anterioare, accentul principal cădea asupra problemelor diplomatice, splendida expunere a evenimentelor militare în cadrul volumului de față nu numai că ne „obligă” să războiul românesc de apărare sau de eliberare, dar pune, într-o lumină nouă, înseși problemele diplomatice, diplomația nu rămâne doar o idee, doar o soluție teoretică, stearpă, ci e urmată, de fiecare dată, de necesara ripostă militară. Subliniind alinierea politico-militară a țărilor românești ale Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, importanța ei ca factor european, tratând, cu prioritate, gândirea și arta militară românească, autorii subliniază, în chip inspirat și pertinent, că românii s-au aflat în permanență și deplină consonanță cu arta militară a timpului lor, cu timpul lor în raport spațiul lor etno-istoric, cu problemele pe care le ridicau elementele „geopolitice”. Și au legat cuceririle teoriei, strategiei, armamentului de propriile lor tradiții.  Ei n-au privit elementul militar ca pe ceva rupt de viața lor. După cum nu puteau asimila din doctrinele militare ale timpului ceea ce relevau ele mai pregnant: ofensiva. Ei au studiat ceea ce considerau absolut necesar pentru apărarea pământului și ființei lor. Elementele de istorie militară continuă să puncteze major și anii de după 1662, când instaurarea regimului fanariot în Muntenia și Moldova și a regimului habsburgic în Transilvania au împiedicat, pentru o întreagă perioadă istorică, eforturile de formare a unei forțe militare de apărare moderne. Dar nici în aceste condiții vitrege, elementul militar nu a lipsit cu totul din viața românilor și meritul cărții este acela de a fi deslușit și definit ca atare, umplând acea nedreaptă „pată albă” pe care continua să o ocupe în istoriografia anterioară.

Autorul acestor rânduri nu și-a propus să facă un rezumat al cărții de mare valoare pe care o reprezintă noul volum din Istoria militară a poporului român. Se va mărgini, deci, să consemneze că, prin apariția sa, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară, reputatul colectiv al autorilor lucrării, al cărei coordonator este generalul locotenent, doctor în științe istorice Ilie Ceaușescu, și-au conjugat, încă o dată, eforturile consacrate luminării trecutului patriei, de educare a poporului român în spiritul dragostei față de țară, al credinței în viitorul strălucit la care-i dau dreptul legitim secolele și (...).