Tinerețe versus bătrânețe în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Tînărul ăsta, gîndi el, face o impresie bună și nu-mi dau seama de ce am senzația că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: ”Nu rîvni la nevasta aproapelui tău!” Dar nu știu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanți; se tot spunea că sînt lipsiți de respect față de cei bătrîni, și așa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoși și de manierați cum fusese și dînsul la vîrsta lor, și mult mai accesibili în discuție. Desigur, nu puteai ști niciodată ce gîndesc cu adevărat, dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urma urmei, și pe vremea lui tinerii gîndeau că bătrînii n-au altă menire, și Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decît să li se ia măsurătoarea pentru coșciug. Tempora mutantur et nos mutamur in illis (1): dar oare așa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decît s-a schimbat pronunția limbii latine din tinerețea lui și pînă azi. Tinerețea va rămîne întotdeauna tinerețe și bătrînețea bătrînețe, avînd între ele aceeași reală discordanță, și aceeași neîncredere, și același straniu jind al bătrîneții de a simți ce simte tinerețea și de a gîndi cum gîndește tinerețea; și aceeași pretenție disimulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă și să gîndească astfel, și, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrînețea ar refuza să-și reia firul vieții de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viața, pe măsură ce se epuizează, își ajustează și doza de inerție. La fiecare stadiu al existenței, pofta de viață îți este reglată proporțional cu ceea ce ai în față, și nu mai mult. Individul ăla, Goethe*, a dobîndit nemurirea pe muzica lui Gounod**, întețind o scînteie gata să se stingă, și ațîțînd-o într-o vîlvătaie. ”Aiureli! gîndi Sir Lawrence, aiureli teutonice*! Eu, dacă aș avea puterea s-o fac, așa lege oare din nou suspinele și plînsetele, frînturile de fericire fugară, și dorurile flămînde ale acestui tînăr? Categoric, nu! Nătîngului bătrîn îi ajunge prostia pe care acumulat-o. Dar polițistul ăsta nu mai are de gînd să oprească odată circulația? Oamenii își conduc acum mașinile cu aceeași încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai și ai trăsurilor își mînau pe vremuri mîrțoagele împiedicate, șovăielnice, tropăitoare. Și tinerii și tinerele trăiesc aceeași atracție, legală sau ilegală, unii către alții. Numai pavajul străzilor e altul și langajul în care își exprimă dorurile tinereții. Dar, Dumnezeule mare! legile circulației, ciocnirile și derapările, și miraculoasele evitări de ciocniri și triumfurile, suferințele, împlinirile spre mai bine sau spre mai rău, au rămas toate la fel!”

(1) Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. (ed.)
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 176-177.

NOTE M. T.
* Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) = Scriitor, filozof, savant, avocat și diplomat german. Personalitate a culturii germane și universale. (http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html)
** Charles Gounod (1818-1893) = Compozitor francez renumit prin opera Faust (1857-1859), al cărei libret a fost inspirat de celebra dramă cu același nume a lui Goethe (1772-1832). (http://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Dragostea lui Ulriche pentru Goethe (SERGHI 1958)

<
(...)
Le-a adus de la Egger, o localitate de lîngă Marienbad*. Acolo a cunoscut-o Goethe** pe Ulriche și s-au îndrăgostit. El avea șaptesprezece ani, ea nouăsprezece. A cerut-o în căsătorie, dar n-a căpătat învoirea familiei. Ulriche nu s-a mai măritat niciodată, și pînă la nouăzeci de ani, cît a trăit, i-a adus în fiecare an lui Goethe, de ziua lui,  un buchet de flori pe mormînt.
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III, ed. Pontus, 1991, p. 233.

NOTE M.T.
* Mariánské Lázně (germană Marienbad) = Oraș cu o celebră stațiune balneară în vestul Cehiei. (http://www.czechtourism.com/tourists/stories/marianske-lazne/)
** Johann Wolfgang Goethe (1749 Frankurt am Main - 1832 Weimar) = Scriitor, avocat, savant și politician german. Personalitate a culturii universale. (http://www.amosnews.ro/arhiva/260-ani-nasterea-lui-goethe-28-08-2009)

PERSONAJE ISTORICE DESPRE RĂZBOI

ARISTOTEL (384 î. H. - 322 î. H.)
Filozof al Greciei antice. A pus bazele ştiinţei politice, metafizicii, logicii, retoricii şi eticii, fiind considerat un clasic al filosofiei universale şi întemeietor al şcolii peripatetice. Elev şi profesor la Academia filozofului Platon şi profesor al regelui macedonean Alexandru cel Mare.
''Provocăm război ca să putem trăi în pace.''

ALEXANDRU III CEL MARE (356 î.H. - 323 î.H.)

Rege al Macedoniei antice: 336 î. H. - 323 î.H.  Cuceritor al Imperiului Persan, în calitate de hegemon al oraşelor state greceşti. Limita estică a cuceririlor sale: fluviul Indus. Deces la Babilon la 33 de ani. Împărţirea uriaşului imperiu în regate elenistice conduse de generalii săi.

''Nu mi-e teamă de o armată de lei condusă de o oaie. Mi-e teamă de o armată de oi condusă de un leu.''


AXEL OXENSTIERNA (1583 Suedia - 1654 Suedia)

Nobil. Cancelar din 1612 până la moarte. Consilier al regelui Gustav Adolf şi al succesoarei sale, Cristina. Rol important în înfrângerea împăratului catolic de Habsburg al Germaniei de către coaliţia protestantă europeană în Războiul de 30 de ani (1618-1648).
''Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul episcop şi dracul călugăr.''




FRANCOIS FENELON (1651Franţa - 1715 Franţa)

Teolog şi scriitor. Precursor al curentului iluminist din secolul XVIII: spirit liberal, susţinător al toleranţei religioase şi al monarhiei luminate.
''Toate războaiele sunt războaie civile pentru că toţi oamenii sunt fraţi.''






FRANCOIS-MARIE AROUET VOLTAIRE (1694 Franţa - 1778 Elveţia)

Filosof, istoric, memorialist, dramaturg, poet, naturalist. Academician. Reprezentant al curentului cultural iluminist francez. Arestat în Franţa pentru spiritul critic. Exil în Anglia: influenţat de liberalism. Exil în Prusia regelui Frederich cel Mare pentru anticlericalismul său. Autodeclarat theist: om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Viziunea sa despre toleranţă: ''Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât pentru ca dumneavoastră să v-o puteţi exprima. Exil final în Elveţia. Ideile sale au contribuit la declanşarea Revoluţiei franceze din 1789.
''Minunat în război este faptul că fiecar şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.''

BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)
Diplomat, politician, om de ştiinţă, inventator, profesor american. Unul din ''Părinţii Fondatori'' ai SUA, s-a numărat printre semnatarii Declaraţiei de Independenţă a SUA (4 iulie 1776) şi a Constituţiei (1787).
''Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.''









LUC DE CLAPIERS (1715 Franţa - 1747 Franţa)

Marchiz de Vauvenargues. Scriitor moralist: stoic modern. Colecţie de eseuri şi aforisme publicată anonim în 1746 cu încurajarea prietenului său Voltaire. Numele său cunoscut din 1797. Filosoful german A. Schopenhauer (1788-1860) îl cita: ''Claritatea este buna credinţă a filosofilor.''
''Războiul nu este atât de apăsător ca robia.''




GEORGE WASHINGTON (1732 Virginia britanică - 1799 SUA)

General şi politician. Comandant suprem victorios al armatei coloniilor britanice din America de Nord în războiul de independenţă (1775-1783). Preşedinte al Convenţiei Constituţionale din 1787. Primul preşedinte al SUA (1789-1797), funcţie exercitată în două mandate de patru ani.

''Dorinţa mea este să văd această boală a omenirii, războiul, eradicată pe pământ.''






FRANCOIS DE SADE (1740 Franţa - 1814 Franţa)

Marchiz. Activitatea sexuală libertină, perversă şi violentă. Scrieri apologetice asupra acestui subiect. Pedepse de 32 de ani în închisori şi azil. Negarea sistematică a legii, religiei și moralei. Principalul principiu: satisfacerea propriei plăceri prin intermediul unei alte persoane, prin exercitarea violenței.
''Ce poate fi mai imoral decât războiul''.




JOHANN WOLFGANG von GOETHE (1749-1832)

Scriitor, traducător şi om de ştiinţă german. Creaţia sa reprezentativă este poemul ''Faust''. A primit titlul de nobleţe în 1782.
1.''Nici un luptător înţelept nu-şi dispreţuieşte duşmanul''.
2.''Războiul, comerţul şi pirateria alcătuiesc o trinitate inseparabilă.''




NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821)

Militar şi şef de stat francez. Ca general al Primei Republici Franceze a întreprins campanii victorioase împotriva coaliţiilor monarhice europene (1794-1799). Prin lovitura de stat din 1799 devine Prim Consul al Republicii. În 1804 se proclamă împărat, calitate în care va impune prin camapnii succesive hegemonia militară a Franţei pe continent. Înfrângerea în campania din Rusia din 1812 va conduce la abdicarea din 1814. Înfrângerea de la Waterloo din 1815 va produce cea de a doua abdicare şi exilul pe insula britanică Sf. Elena din Atlantic. Campaniile sale sunt studiate în academii militare moderne.
1.''La război, ca să treci un obstacol, trebuie să te sprijini pe el.''
2.''Războiul este cel care îi făureşte pe marii generali.''
3.''Niciodată să nu-ţi întrerupi inamicul când face o greşeală.''
4.''Războiul este totul: artă şi creaţie.''

OTTO von BISMARCK (1815-1898)

Aristocrat latifundiar (Junker). Prim ministru al Prusiei (1862-1871) şi cancelar al Germaniei imperiale (1871-1890). Supranumit ''Cancelarul de Fier'' pentru stilul autoritar de conducere. A realizat unificarea Germaniei în jurul Prusiei pe calea armelor. Promotorul conceptului ''Realpolitik''.
''Fii politicos. Scrie într-o manieră diplomatică. Chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.''


ALFRED NOBEL (1833 Suedia - 1896 Suedia)

Chimist şi om de afaceri. Inventatorul dinamitei. Întemeietorul fundaţiei care acordă anual din 1901 premii internaţionale pentru fizică, chimie, economie, medicină, literatură (Suedia) şi pace (Norvegia).
''Poate că în ziua în car edouă corpuri de armată se vor putea extermina într-o secundă, naţiunile civilizate vor da înapoi în faţa ororilor războiului şi vor trimite la vatră pe soldaţii lor.''




GEORGES CLEMENCEAU (1841 Franţa - 1929 Franţa)

Politician. Prim-ministru între 1906-1909 şi 1917-1920. În timpul celui de-al doilea mandat a condus Franţa la victoria împotriva Germaniei în primul război mondial. Semnatar al păcii de la Versailles din 1919. Academician din 1918.
''Războiul este o problemă mult prea importantă pentru a fi încredinţată militarilor.''





OSCAR WILDE (1854 Irlanda / Marea Britanie - 1900 Franţa)

Scriitor estetizant de limbă engleză. Romanul ''Portretul lui Dorian Gray'' (1901). Promotor al stilului dandy de viaţă. Condamnat la închisoare pentru homosexualitate ostentativă, ca ultragiu la moralitatea publică a epocii reginei Victoria (1837-1901).
''Cât timp războiul va fi considerat rău, va avea mereu fascinaţia sa, când va fi privit ca vulgar, va înceta să fie popular.''






PAUL VALERY (1871 Franţa - 1945 Franţa)

Poet şi eseist. Reprezentant al curentului literar al simbolismului tardiv din literatura franceză. Academician din 1925.
''Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra.''






BERTRAND RUSSELL (1872 Ţara Galilor / Marea Britanie - 1970 Ţara Galilor / Marea Britanie)

Filozof, matematician şi istoric. Fondator al filosofie analitice şi important logician al secolului XX. Premiul Nobel pentru Literatură în 1950. Militant antirăzboi şi antiimperialism: arestat pentru acţiunile pacifiste din timpul primului război mondial. Critic al lui Stalin şi al lui Hitler şi al implicării SUA în războiul din Vietnam. Susţinător al dezarmării nucleare.
''Războaiele nu hotărăsc cine are dreptate, ci doar cine rămâne în viaţă.''




WINSTON CHURCHILL (1874 Marea Britanie - 1965 Marea Britanie)

Jurnalist şi scriitor, militar, parlamentar şi ministru. Prim-ministru conservator al Marii Britanii (1940-1945; 1951-1955). În calitate de prim-ministru a condus Marea Britanie la victoria împotriva Germaniei naziste şi Italiei fasciste în cel de al doilea război mondial. Premiul Nobel pentru literatură în 1953, cu următoarea motivaţie: „... pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (The Second World War, 6 vol., 1948-1954)
1.''Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, iar meciurile de fotbal ca şi cum ar fi războaie.''
2.''În timp de război adevărul este atât de preţios că ar trebui întotdeauna să fie însoţit de o escortă de minciuni.''
3.''Un prizonier de război este un om care încearcă să te omoare şi nu reuşeşte, iar apoi te roagă să nu-l omori.''

ALBERT EINSTEIN (1879 Germania - 1955 SUA)

Fizician. Premiul Nobel în 1912, pentru elaborarea teoriei relativităţii restrânse (1905) şi a teoriei relativităţii generalizate (1915). Celebra formulă E=mc2: cuantificarea energiei disponibile a materiei şi bază a atomisticii, ramura fizicii consacrată energiei nucleare. După venirea la putere a lui A. Hitler (1933), emigrează în America, dată fiind originea sa evreiască. În 1939, alarmat de posibilitatea ca Germania nazistă să producă bomba atomică, trimite o celebră scrisoare preşedintelui american F. D. Roosevelt, în care cerea ca SUA să o producă înaintea regimului naţional-socialist german.
1.''Războiul nu se poate umaniza, se poate doar aboli.''
2. ''Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre.''

DOUGLAS MACARTHUR (1880 SUA - 1964 SUA)

General. Comandant al forţele aliate din Pacific la victoria împotriva Japoniei în cel de al doilea război mondial (1941-1945). Comandant al forţelor ONU din Coreea de Sud împotriva agresiunii comuniste nord-coreene (1950-1951). Demis din această din urmă funcţie de preşedintele H. Truman, în urma controversei asupra folosirii armei nucleare împotriva Chinei comuniste aliată a Coreei de Nord.
''În război nu există alternativă la victorie.''





JEANETTE RANKIN (1880 SUA - 1973 SUA)

Politiciană pacifistă. Prima femeie aleasă în Congresul SUA în 1916 şi 1940. Voturi împotriva intrării SUA în primul război mondial (1917-1918) şi în al doilea război mondial (1941-1945), fiind unicul congresman în al doilea caz.
''Nu poţi învinge un război aşa cum nu poţi învinge un cutremur.''



ADOLF HITLER (1889 Austria - 1945 Germania)

Fuhrer al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (nazist) şi cancelar al Germaniei (1933-1945). A declanşat cel de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei, în cooperare cu URSS (17 septembrie). A urmărit impunerea hegemoniei germane asupra Europei, pe care a şi realizat-o temporar la începutul războiului. S-a sinucis la 30 aprilie 1945 în Berlinul asediat de armata sovietică, pe care o atacase la 22 iunie 1941.
''Eu nu voi semna niciodată o declaraţie de război, eu voi acţiona.''




CEZAR PETRESCU (1892-1961)

Licenţiat în drept. Romancier, jurnalist şi traducător. Romanul ''Întunecare'' (1927-1928). Premiul Naţional pentru Literatură în 1931.
''Războiul poate face parte din principiile de conservare ale speciei.''



ANTOINE DE SAINT EXUPERY (1900 Franţa - 1944)

Viconte. Pilot decedat în cel de al doilea război mondial. Reporter, romancier şi eseist. Povestirea ''Micul Prinţ'' (1943), tradusă în 110 limbi.
''Războiul nu este o aventură, este o boală, este ca tifosul.''







SALVADOR DALI (1904 Spania - 1989 Spania)

Pictor. Important reprezentant al curentului suprarealist.
''Războaiele nu au rănit niciodată pe nimeni, cu excepţia celor care au murit.''











JOHN F. KENNEDY (1917-1963)

Politician democrat american. Preşedinte al SUA (1961-1963). În timpul mandatului său (1962) a avut loc criza internaţională produsă de instalarea de rachete nucleare sovietice în Cuba comunistă, care a fost detensionată după impunerea unei blocade navale de către SUA asupra insulei.
''Omenirea trebuie să termine războaiele, pentru că altfel războaiele vor termina omenirea.''






SVEN HASSEL (1917 -)

Scriitor danez. Numele adevărat: Pedersen. 14 romane bazate pe experienţa sa de soldat voluntar şi apoi de condamnat într-o unitate disciplinară a Wehrmachtului nazist în cel de al doilea război mondial (1939-1945).
''Gloanţele ucid, grenadele ucid, baionetele ucid, gerul ucide, moartea are o mie de chipuri, cel mai rău dintre toate: Curtea Marţială.''

WISLAVA SZYMBORSKA (1923 Polonia - )

Poetă, eseistă şi traducătoare. Premiul Nobel pentru Literatură în 1996. Tradusă în limbi europene, arabă, ebraică, chineză şi japoneză.
''După război cineva trebuie să facă curăţenie.''






SURSE
1.***, ''Right Words'' / Citate despre război, http://www.rightwords.ro/citate/tema/razboi--70
2. Wikipedia

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.

D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.

Interviu cu Ștefan Augustin Doinaș (ARION 1979)

George Arion, Interviu cu Ștefan Augustin Doinaș, Eminescu, București, 1979

Ș. A. D. - (...) Era o dublă reacție: împotriva poeziei care invadase atunci publicațiile literare, o poezie sentimentalistă, lacrimogenă și belicoasă, numită de Radu Stanca „pășunism”, înfeudată momentului istoric apoi, o reacție împotriva atmosferei generale, create de război: nemții se aflau în țară, tinerii erau duși pe front. Dar nu o conștiință politică ne însuflețea pe noi, cît o conștiință culturală, pornind de la conving. că literatura acelui moment nu avea valoare artistică. Așa se explică întoarcerea noastră spre modelul de artă autentică, pe care le-am găsit în romantismul german, în ceea ce privește balada și în neoclasicismul francez, în ceea ce privește luciditatea actului creator.

- (...) Ne-am declarat lovinescieni și prin Lovinescu, maiorescieni, în ce privește atitudinea noastră față de cultură. (...)

- (...) Fuziunea celor 2 domenii ni s-a relevat în personalitatea lui Goethe, patronul nostru spiritual mereu recomandat de Blaga.

- (...) Aceasta pentru că trecutul nu ni se pare un domeniu care s-a terminat, un fel de magazie a istoriei, plină de recuzită inutilizabilă. Trecutul este o prezență vie, pentru că nu înseamnă cantitate, ci esență, transmisă prin generații, care nu numai că ne justifică, dar ne și modelează. În atenția pe care noi o acordam trecutului exista, implicit, un refuz de a adera la prezent.

- (...) A răspunde unei chemări a prezentului înseamnă, într-o cultură autentică, a implica viitorul.

-Fie că sîntem conștienți sau nu, în cadrul culturii noastre noi ne îndeplinim niște datorii: realizăm un fel de „program biologic” al organizării culturii române, înscris în niște gene, ca în biologie, care se transmit de la o generație la alta. A nu lăsa să se risipească propriul tău talent înseamnă a valorifica o potență spirituală a poporului tău, înseamnă a-ți îndeplini atît o datorie față de tine însuți, cît și față de comunitatea etnică din care faci parte. (...) Nu știu să scriu decît în română și, în momentul în care izbutesc să scriu bine, îmi plătesc o datorie de onoare față de această limbă în care gîndesc, comunic și simt.

- O operă este întotdeauna fructul unei duble determinări: a epocii și a individului care o creează. (...) E ca și cum, odată ajuns în curentul unui rîu, te lași dus de el, pe firul apei sau dimpotrivă, înoți, în direcția în care vrei. Prin această opoziție față de curent, rîul nu-și schimbă cursul: în schimb, cel care înoată nu mai alunecă la vale, ci traversează rîul. Modul specifici în care îl traversează constituie pecetea personalității sale.

- Mitologia reprezintă un tezaur al umanității care întotdeauna va constitui o sursă de inspirație pentru unii creatori, ca sumă de situații fundamentale în conflictul omului cu natura sau cu sine însuși. Dealtfel, în evoluția ei, umanitate își crează noi mituri, dintr-o necesitate elementară de a prinde în expresia verbală situații tipice. (...) Diverse teme, motive, realități poetice apărute în lirica modernă se manifestă ca niște ființe mitologice: Tăcerea și Neantul la Mallarme, „spațiul interior” la Rilke, „eul modern” la G. Benn, increatul la Blaga și I. Barbu, lucrurile și formele geometrice la J. Guillen, necuvintele la N. Stănescu. Cît privește vechile mituri, ele pot fi, și sînt deseori, reactualizate.

- Acești poeți erau puternic influențați de simbolism, expresionism sau ermetism, care, ca o reacție la romantism, au refuzat întoarcerea spre trecut, afirmînd în schimb o puternică ancorare în dramele personale sau colective ale timpului timpului respectiv. Dealtfel, excepții există: Pillat, Voiculescu, Goga, Beniuc.

- Cred că acest pesimism cu privire la viitorul artei, al poeziei, este doar un reflex de apărare, exagerat, al ultimilor romantici, înspăimîntați de marșul spectaculos și, poate, agresiv al civilizației moderne. După ce acest moment de spaimă trece – și el a și trecut : dovadă multe orientări poetice de avangardă – suflete sensibile descoperă poezia științei și tehnicii.

- Rolul educativ al poeziei constă în capacitatea de a sensibiliza pe cititor de diverse aspecte ale lumii înconjurătoare, pe care acesta nu le trece cu vederea, dar le privește în mod stereotip.

-(...) O greșeală orientativă a unor reviste literare, de a permite accesul în paginile lor a unei literaturi patriotarde. Înțelegînd în mod greșit datoria de a răspunde literar unui eveniment social sau politic, revistele se grăbesc să publice simple versificări pe teme patriotice ist.orice Nu se înțelege faptul că în mat. de cultură nu contează cantitatea, ci calitatea. (...) Este greșit să se creadă cu un poet bun poate oricînd să scrie, la comandă, o poezie bună. Un poet bun e acela care nu acceptă o poezie proastă.

-(...) Tipul poetului retras – la propriu vorbind – în „turnul de fildeș” a dispărut. Există doar un tip de scriitor care poate să reacționeze cu întîrziere mai lent, la ceea ce se petrece în jurul său. Socotesc că un asemenea poet merge foarte bine alături de celălalt tip, acela care imediat, spontan, participă la diferite manifestări publice, dornic de a se confrunta nemijlocit cu auditoriul său.

„Literatura universală în revistele dobrogene” („TOMIS”)

Revelator - pentru modul în care s-a desfășurat viața științifică și artistică a Dobrogei pînă la eliberare - este numărul mare de publicații care au apărut în acestă parte a țării, la Constanța, ca și la Tulcea și Hîrșova. Revistele dobrogene, mai ales cele cu profil specializat, au un pronunțat caracter local, oferă o abundență de informații istorice, geografice, culturale. Studiindu-le am fost surprinși de stăruința cu care s- a pus la dispoziția publicului - prin traduceri, conferințe, comunicări - marea literatură universală.

Oprindu-ne în articolul de față la acest fapt, relevantă este constatarea că traducerile sînt risipite cu dărnicie atît în revistele literare (Ovidiu), cît și în publicațiile literar-științifice (Cultura, Analele Dobrogei) sau chiar ale unor cotidiane (Farul Constanța și Dobrogea Jună). Care este sfera de cuprindere a acestor traduceri?

Pe linia unor tradiții culturale, este amplu reprezentată literatura latină. Se traduce din Ovidiu - reluîndu-se elegiile III 3, III 9 și IV 10) - de către diverși autori, de unde și calitatea diferită. I-am menționa pe D. Stoicescu - colaborator la Analele Dobrogei și Dobrogea literară - și pe St. Bezdechi. Din Horațiu sînt selectate poeme celebre: oda Taliarhului, către Leuconoe, către Dellius. De reținut sînt limbajul cu iz autohton al unor tălmăcitori (Ioan Micu), evocînd sonorități din Șt. O. Iosif. Același Micu, clasicist de formație, sub un titlu bogat în sugestii, „Motive și traduceri din poeți antici”, încearcă o scurtă antologie: Publius Terentius Afer, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Seneca. (...)

Putem trage concluzii interesante dacă ne referim la autorii la care se apelează acum - parnasieni, simboliști - reprezentanții unor curente intrate pe panta declinului în Franța, curente ce își vor găsi expresia originală  la noi abia în preajma și după primul război mondial.

Din clasicii francezi întîlnim pe La Fontaine cu Țăranul de la Dunăre, tradus probabil din considerente patriotice, din romantism este ales V. Hugo ( Rugă, Un clasic, Dumnezeu, Napoleon II) - ale cărui poezii au fost tălmăcite de M. Rennert, Gr. Sălceanu - și Alfred de Vigny (Zăpada). Interesant să constatăm preferința categorică pentru Baudelaire. Ca titluri cităm poeme precum Pipa, Bufnițele, Omul și marea. Putem citi mult din Sully Prudhomme: Roua, Ochii, Iubire, Vasul zdrobit, Lebăda, În cumpăna.

Salsovia (pseudonimul lui C. Brătescu), convins prețuitor al pseudonimului Jose Maria de Heredia, dă excelente traduceri din el: Scoica (asemenea unei poezii blagiene), Moartea vulturului, Baia nimfelor, Fuga centaurilor și Pădurea de mărgean - o fascinantă imagine a lumilor colorate din adîncurile apelor. (...)

Dar cel care a izbutit să-i dea lui Heine în românește strălucirea originalului este Ion Bentoiu, profesor la liceul din Constanța, admirator al poetului german. Un cercetător avizat ca Touroutiu avea să spună despre Bentoiu că „... fără să avem conștiința unei exagerări, îl așezăm pe Bentoiu alături de cel mai iscusit traducător al lui Heine, Șt. O. Iosif („Heinrich Heine și heinismul în literatura română”, p. 111). Foarte solicitat a fost și Joseph von Eichendorff, sub semnătura constantă a lui M. Pricopie, ale cărui transpuneri se remarcă prin fluența versurilor și proprietatea expresiei. Procopie a tradus și Cîntecul clopotului de Schiller. Din acest reprezentant al liricii germane se mai publică Speranța (prelucrată în tinerețe și de Eminescu), Norocul, ca și unele strofe mai puțin semnificative. Șipentru că numele lui Schiller îl asociem cu cel al prietenului său de la Weimar, trebuie să amintim cu regret că Goethe este prezent cu o singură traducere, Harpistul, aparținînd  tot lui Procopie. (...)